Fals jurnal de dietă

băbăeți, atunci când vă îndopati, mai gânditi-vă și la copilașii africani, ăia care au părinți neperformanți financiar

1. Postul intermitent

Pe motiv de câteva kilograme în plus și chef să încerc chestii noi am început să experimentez diferite forme de post intermitent. Am început simplu, ca toti începătorii cu restrângerea perioadei de zi în care mâncam, la 16, apoi 8, 4, 2 ore. Iar apoi pentru un an am experimentat si infamul OMAD (“One Meal A Day“ = o singură masă pe zi).

În final, după tot felul de experimente personale si citit tone de articole si cărti despre postul intermitent (cele mai multe plictisitoare de moarte, literatura despre fasting este boring as fuck) am ajuns acum vreun an la varianta ADF (“Alternate Day Fasting“) si de atunci eu si varianta am rămas buni prieteni.

Cam în orice ce fac oamenii tind să complice inutil lucrurile.

Unii practică ADF prin tot felul de variante savante, în care zilele de post sunt doar zile de restrictie calorică, alții au diferite cicluri. Alții cântăresc în continuare mâncarea, calculează caloriile sau elimină complet anumite grupe alimentare, mai rău ca veganii.

Eu sunt un om simplu, am ales varianta cea mai simplă posibil: în zilele de post nu mănânc nimic, apă și cafea iar în zilele de mâncat mănânc ce vreau, cum vreau, cât vreau, unde vreau, cu cine vreau. Mă rog, la partea “cu cine vreau” si “unde vreau” mai mă consult ocazional si cu jumătatea mea mai bună, dar să rămânem în zona fastingului.

2. Reacții din sală

În anul de când am început să mănânc o zi da, una nu, am trecut cu bine de miștourile prietenilor (la ce altceva sunt buni prietenii, dacă nu pentru miștouri când vrei să încerci chestii noi?), și am răspuns la întrebările lor absolut firesti cum ar fi:

• “te antrenezi pentru o vacanta in Somalia?”,

• “o știi pe aia, pe Greta?”

• “ai probleme cu banii de mananci mai rar?”,

• “ce nume monahal ti-ai luat?”,

• “mă lași să te ating?”

si altele pe care care nu le pot scrie aici, că poate mai citesc și copiii.

Dar am reușit să rezist presiunii sociale a grupului, să îmi păstrez rutina în călătorii, vacanțe, sărbători și să îmi obisnuiesc prietenii că sunt zile în care ies la shaorma și zile în care ies doar la o cafea.

3. Postul nu este despre mâncare

Unul din lucrurile pe care publicul larg (pun intended), gras sau nu, îl întelege greșit este că postul nu e dietă. Sigur, postul e o metodă simplă șî eficientă de a reduce din calorii și a nu mai mânca like a fucking hippo, dar postul nu este în mod primar despre calorii. Unii ar putea fi tentați să îl vada ca pe un stil de viață și asta deja e o abordare mult mai bună.

De exemplu, Richard Watson, un filosof simpatic, a propus lumii ceva ce el a numit “dieta filosofului”, un fel de stoicism-cartezian al mâncatului, condimentat copios cu epicurianism. Cu ceva accente moralizatoare pe alocuri, un fel de “băbăeți, atunci când vă îndopati, mai gânditi-vă și la copilașii africani, ăia care au părinți neperformanți financiar și ca atare n-au ce mânca”.

La mine n-a funcționat, am citit acum mai mulți ani cartea lui Watson alături de niste aripioare picante la KFC și nu m-au impresionat deloc cântecele lui bizantine de sirenă filosofică grasă.

Dar poate așa sunt eu, mai insensibil și Africa nu îmi apasă pe butoane. Nu mi-a apăsat niciodată. Fiecare cu caloriile și butoanele lui.

Dar e o carte faină, bine scrisă, a fost tradusă și în România și o găsiti si pe torentele patriei dacă guvernul pro-ieuropeean v-a destabilizat bugetul pentru lecturi. Nu vreau să încurajez pirateria, just-sayin’. E o carte mică, de citit la o shaorma, maxim două. Și vă garantez că o să vă simtiți mai inteligenți după ce o citiți, măcar câteva ore după.

De aici încolo părerea mea și a domnului Watson pleacă pe drumuri diferite, pentru că pentru mine postul intermitent nu doar că nu este o dietă, dar nu este nici măcar despre stilul de viață.

4. Postul ca autoapărare

Pentru mine postul intermitent este în primul rând un mindset, un model cognitiv. Si este despre autocontrol si autoapărare. Postul este despre puterea refuzului.

Postul nu e despre mâncare. E despre capacitatea de a introduce pauze într-o lume care nu se mai oprește.

Una din abilitățile pe care noi pare că le-am pierdut pe parcurs este abilitatea de a spune NU, aceea de a opri consumul.

Cel mai vizibil exces este cel alimentar, dacă nu mai încapi bine în scaunul avionului, been there, done that, e clar că nu ai un stil de viață tocmai ascetic. Dar excesul nu este doar alimentar. Arareori este doar alimentar.

Excesul poate fi de alcool, de băuturi energizante sau de dopamină ieftină. Sau exces de relații ieftine. Excesul de social media nu se vede. De la TikTok sau Instagram nu faci burtă. De la excesul de relații ieftine mai faci uneori cearcăne, dar dispar cu un pic de fond de ten.

Comparația dintre mâncare si social media e mai potrivită decât ați crede, superficialilor! Ambele vin pe nevoi fundamentale ale noastre (de a ne alimenta și de a fi informați) si ambele sunt pervertite si exploatate fără milă de lumea modernă.

Junk-food-ul nu este despre alimentație, ci despre o industrie care exploatează nevoia noastră de a ne alimenta. La fel si social media, care a încetat demult să fie (doar) o sursă de informare ci doar ne îndoapă cu lături de realitate. Fake-news, propagandă, reclame, ideologie. Un fel de Peștera lui Platon¹ transformată în Groapa de Gunoi a lui Platon.

Chiar dacă nu ne place să ne gândim la asta, suntem zilnic luați de proști de industria alimentară și de BigTech care toarnă în noi toate gunoaiele acestei lumi. Contra-cost, desigur. Alimente de proastă calitate pe care orice pisică le refuză (câinele le mai acceptă uneori) si pseudo-știri.

Aici intră în scenă ideea de post. Postul care limiteaza excesele, care le controlează introducând perioade de pauză. Postul care ne reînvață să spunem NU. Postul care ne ajută să ne apărăm.

Postul nu este despre a renunța complet la ceva (na, e mai greu să trăim prin fotosinteză, că am fost construiți altfel) ci de a regla acel ceva. Nu renunțăm complet la mâncare, ci o luăm sub control. Nu renunțăm complet la social media, ci o luăm sub control.

Cele două mari industrii, Big Food și Big Tech sunt gata să ne alimenteze anxietățile spunând ca am muri dacă am renunța la produsele lor.

Fals de două ori. În primul rând că n-am muri, se poate trăi bine fără amândouă. Si în al doilea rând că nu e nevoie să renuntăm la ele, ci doar să le controlăm prin crearea a noi obiceiuri de consum.

5. Soluții?

Soluțiile sunt arareori universale, cel mai adesea sunt individuale. Habar n-am care ar putea fi soluțiile unisex. Soluțiile mele sunt simple.

• Am renunțat complet la o mare parte din junk-food-ul informational. Facebook, Twitter etc. Imi satisfac nevoia de social media pe Substack si mesaje directe cu prietenii si colaboratorii. Mai igienic, mai puțină heităreală. Nu sunați, ies eu din când în când.

• Am înlocuit telefonul cu o tabletă care stă în geantă, că nu are loc în buzunar. O scot doar când este absolut necesar să verific un email sau să vorbesc la telefon. De atunci sunt mai atent la ce se întâmplă în jurul meu, cum sunt îmbrăcati oamenii și ce culoare au frunzele.

• Port tot timpul o carte și un carnețel cu mine. Nici cartea, nici carnețelul nu au reclame, nu îmi cer donații pentru Ucraina, nu îmi trimit notificări și nu rămân niciodată fără baterie. Postul de astăzi l-am scris dintr-o idee din carnețel. Trăiască carnețelul!

Am luat sub control dopamina ieftină și junk-food-ul din viața mea, ceea ce vă urez și vouă. Le-am înlocuit parțial cu alternative mai sănătoase. Citit, scris, gătit. Mănânc doar ceea ce vânez singur. 😅

Doar parțial, că nu vreau să sfârșesc ca Budda rezemat de un smochin, obez și venerat de followeri. Prefer un Budda care mai și refuză din când în când.

Namaste! 🙏

1. Peștera lui Platon