Anxietatea de performanță

Cum legăm dulăul in fundul curții?

Acum mai multi ani o colega m-a intrebat daca as putea sa vorbesc putin cu fiul ei care era foarte descurajat de faptul ca fusese respins la o serie de interviuri de angajare. Vreo 4-5 respingeri una dupa alta. Ii povestisem la un moment dat colegei mele ca am avut tot felul de joburi exotice (agent imobiliar, vanzator de inghetata, vanzator de mațe) si ea se gandea ca poate am niste tips & tricks pe maneca pentru interviurile de joburi. Aveam si din acelea, dar nu de ele avea nevoie baiatul ei.

I-am propus baiatului ca in loc de cabinetul de psihoterapie sa ne intalnim undeva in oras la o terasa la o bere, era primavara, iesise soarele si amandoi aveam nevoie de niste soare dupa lunile petrecute prin pesterile noastre.

Ne-am intalnit si mi-a povestit destul de crispat cum terminase de curand facultatea, stia cu ce eforturi financiare il tinuse mama lui in scoala (tatal fusese absent in peisaj), nu mai avusese inca niciun job si nu isi dorea sa isi dezamageasca mama. Asa ca vana doar joburi high-profile pentru care evident avea zero experienta si zero credibilitate.

Isi imbraca costumul cel scump si mergea la interviu cu inima cat un purice, unde cu vocea sugrumata de emotie raspundea monosilabic. Cred ca intervievatorii respectivi erau convinsi ca are un usor retard. Nu avea, intr-un fel amuzant era chiar supracalificat pentru joburile respective, fusese student foarte bun, era pasionat de domeniul lui si stia foarte multe. Era ambitios si invata repede. Atata doar ca nu mai muncise propriu-zis in domeniu.

I-am spus ca este bun pe ceea ce vrea sa faca insa ii lipseste o piesa esentiala. Si anume experienta de a lua un interviu. Care este o abilitate in sine, care n-are legatura cu abilitatile profesionale. Asa ca i-am propus un mic plan prin care sa isi antreneze aceasta abilitate.

Planul era sa isi faca o lista cu 20 de interviuri din domeniul lui (nu era prea greu, era o perioada in care angajarile se faceau pe banda rulanta) si sa mearga la fiecare interviu cu un obiectiv diferit. 2-3 interviuri de antrenament pe saptamana. Daca pana atunci obiectivul lui era sa ia interviul (=sa castige “concursul”), eu ii propuneam ca obiectivul nou sa fie antrenamentul (=sa isi antreneze “muschii” de interviu). Sa puna intrebari, sa isi faca o mica lista cu intrebarile care i se pun, sa fie atent ca comportamentul intervievatorilor, la propriul lui comportament, sa tina un jurnal cu interviurile in care sa noteze toate aceste lucruri. Si dupa fiecare interviu sa se autoevalueze cum a performat dupa cateva criterii pe care le-am stabilit impreuna.

A fost incantat de idee, era si el ca si mine “vaccinat” cu ideea ca te poti antrena pentru a deveni mai bun in orice faci, de la ciorba pana la discursul in public.

Dupa doua zile ma suna ca avea o mare problema. La al doilea interviu la care a mers fusese acceptat. Si pentru ca era un job interesant se gandea sa il accepte si sa continue in paralel si antrenamentul cu celelalte interviuri. In final a renuntat la “antrenament” pentru ca nu mai avea timp, ca trebuia sa mearga la munca. Si oricum “antrenamentul” nu era asa de important, era doar un simplu instrument devenit brusc nefolositor.

Am mai vorbit pe aici de stramosii nostri cei anxiosi. Iar situatia tanarului din poveste era oarecum similara, era doar victima anxietatii de performanta. Atunci cand suntem ingrijorati ca nu vom face ceva suficient de bine iar ingrijorarea noastra ne impiedica sa facem acel ceva bine. E un fel de predictie care se auto-implineste. E ca atunci cand dulaul pe care il avem ca sa tina la distanta hotii ajunge sa tina la distanta si prietenii. Sau postasul. Devenim singuri si neperformanti pentru ca anxietatea noastra ne apara de oportunitati.

Morala povestii? Exista trucuri prin care putem sa ne legam dulaul in fundul curtii atunci oportunitatile vor sa ne viziteze. Cum ar fi sa ne schimbam temporar obiectivele pe care le avem intr-un interviu de angajare. 😊

Voi cum procedati cu anxietatea voastra de performanța? Atunci cand va este teama ca s-ar putea sa nu fiti suficient de buni intr-o anumita situatie.