De ce sa iti faci griji cand nu ai niciun control?

Suntem cu totii urmasii ingrijoratilor de acum un milion de ani.

Ieri m-a intrebat cineva intr-un comentariu “de ce sa iti faci griji cand nu ai niciun control?” E o intrebare buna, legitima si care merita mai mult decat un raspuns pe fuga in comentarii.

Inainte de a raspunde la aceasta intrebare va propun un mic exercitiu de vizualizare.

Imaginati-va un stramos de-al nostru de acum un milion de ani, cum se plimba el pendulandu-si masculinitatea toxica in aer curat, cu un ciomag in mana in iarba inalta a savanei. Lipsit de griji, fara ipoteci, fara facturi la Enel (va povestesc intr-o zi cum ma haituieste E-on din Romania in Irlanda cu facturi emise pe un cont reziliat de juma’ de an), doar el si iarba inalta a savanei.

Si cum se plimba el asa, ca hominidul aude un fosnet dubios. Nu se vede nimic, fosnetul nu se repeta, nu are informatii suplimentare.

Ce poate face?

Are doua variante, 1. sa ignore fosnetul (o fi fost vreun soarece, ceva) sau 2. sa se ascunda (o fi fost vreun tigru). Si cu patru posibile urmari.

1. Daca ignora si a avut dreptate ca nu era nimic grav e ok, nu si-a stricat plimbarea pentru atata lucru.

2. Daca se ascunde si a avut dreptate atunci a luat decizia corecta si a scapat cu viata.

3. Daca ignora si era un tigru atunci se numeste varianta “fals negativa“ sau “dauna totala” in limbajul asiguratorilor. Capacitatea lui de a nu se ingrijora inutil si linia lui genetica se termina acolo.

4. Daca se ascunde si nu exista niciun tigru n-a pierdut nimic. Sta in boscheti treij’ de minute ingrijorat, vede ca n-a fost niciun pericol, isi continua plimbarea. Este varianta “fals pozitiva“.

Probabil ca intuiti urmarea povestii.

In termeni pur evolutionisti stramosii nostri care se ingrijorau din orice, care vedeau pericole peste tot, chiar si acolo unde nu era nimic de facut au supravietuit suficient cat sa isi transmita genele mai departe. Ingrijorarea nu te fereste doar de pericole inexistente ci si de cele cat se poate de reale. Stramosii nostri de acum un milion de ani pe care ii durea la bascheti de toate prostiile isi terminau ciclul biologic mult mai repede si cam fara urmasi.

Ne place sau nu, suntem cu totii urmasii unor maimutoi care se crizau foarte repede, din orice. Si care erau mai tot timpul ingrijorati, indiferent de cat control puteau sa aiba in situatiile respective. Suntem cu totii urmasii ingrijoratilor de acum un milion de ani. (Sau daca e sa luam ca punct de plecare cand ne-am separat de verisorii nostri cimpanzeii chiar vreo 7-8 milioane.)

Foarte multe generatii de ingrijorati din care s-au selectat cu adevarat cei mai buni, cei care pot fi ingrijorati tot timpul, din nimic. Chiar si atunci cand nu au niciun control al situatiei.

Cum ar fi putut zice un stramos hominid de-al nostru “faptul ca sunt paranoic nu inseamna ca nu sunt in pericol“. 😊

Voi ce faceti cu ingrijorarile voastre? Cum le gestionati?