"Vanity metrics" si industria inimioarelor
In fiecare saptamana Substack tine neaparat sa imi trimita un email in care ma anunta de cate saptamani public continuu pe Substack si carui procent din elita celor care publica incontinuu i-as apartine. Cei care aveti un cont pe Substack cu siguranta stiti emailul, ca il primiti si voi. Emailul contine o imagine ca cea de mai sus, ca sa poata fi share-uita pe social media.
Pana de curand imaginea imi spunea ca eu as apartine celor 3% care publica saptamanal ceva. Acum, la saptamana no. 84 a trecut la 2%. Deci undeva intre saptamanile 83 si 84 1% dintre autorii de pe Substack abandoneaza. Saptamana in care 1% dintre autori se pierd. Saptamana abandonului. 😊
Lasand gluma la o parte, ce face Substack este o metoda inteligenta si simpla de a-si mentine autorii motivati sa scrie, metoda coerenta cu modelul lor de business: daca autorii nu publica nu exista nici autori, nici cititori, nici activitate si deci nici business. Substack nu castiga din reclama, exista zero reclama in ecosistemul Substack, ci castiga bani doar sub forma unui procent din ceea ce castiga autorii. Asa ca Substack stimuleaza activitatea scrisului sub forma de vanity metrics. Ii anunta saptamanal pe autori cat de perseverenti si cat de “importanti” sunt.
De-a lungul timpului am tinut tot timpul un ochi pe diferite cifre care masurau activitatea in modestele mele proiecte online: numar de followers, de membri, de abonati, de persoane care au descarcat un anumit fisier, care au citit un anumit articol, numar de like-uri, de inimioare. Am facut asta pana in punctul in care consumam mai mult timp cu statisticile decat cu scrisul. Insa incet-incet am ajuns la concluzia ca cifrele respective sunt destinate mai degraba vanitatii autorului decat vietii/imbunatatirii proiectului.
Stiu, suna a cliseu, dar…
…singurul lucru care conteaza cu adevarat sunt interactiunile reale cu alti oameni.
Sub forma de comentarii de exemplu. Sau emailuri ca raspuns/reactie la ceva publicat. Sau ca atunci cand un prieten imi spune intr-o discutie oarecare “nu sunt de acord cu toate prostiile pe care le scrii dar eu te citesc zilnic“. Nici nu stiam ca ma citeste. Orice alte cifre fac bine doar la blanita sau cand incerci sa vinzi spatiu publicitar unei agentii eventual, ceea ce nu este cazul meu.
La fel si Google Analytics, ma incurajeaza saptamanal sa muncesc mai mult pentru a fi mai prezent in rezultalele cautarilor pe Google. Ma anunta dupa cate cuvinte-cheie sunt descoperite textele mele, ce pozitie medie in pagina de rezultate au (foarte slaba adica 15) si ce procent din cei care le vad fac click pe ele (si mai slab, cca 3%). In final Google imi ofera tot niste “vanity metrics“, echivalentul inimioarelor dar fardate ca sa para mai “importante”. Nu sunt. Am renuntat demult la optimizari SEO, scuzati pleonasmul, insa Google se incapataneaza sa imi spuna tot felul de cifre. Not today, Satan. Nu mai ma intorc niciodata in mocirla SEO. 🙃
Numarul de abonati si like-uri nu spun nimic nici despre audienta si nici despre cat de loiala este. Numarul de abonati/urmaritori da doar o imagine distorsionata a “popularitatii” si mai nimic despre autenticitatea audientei. Am un amic care mi-a marturisit la un moment dat ca el dimineata la cafea da cate un like la toata lumea pe orice platforma, FB, X sau Ss, ca doar nu da de la el si el stie ca oricine se bucura de un like. Are dreptate si este un om bun ca vrea sa le faca altora o placere (chiar este om bun) dar ce face el spune ceva despre importanta like-urilor.
Ma plangeam de curand pe “Notes” in Substack (unde in alta parte?) ca de cate ori apas pe butonul de “publish” pierd cate un abonat-doi. Daca nu postez mai nimic numarul abonatilor creste ca inflatia, incet si sigur. M-au amuzat raspunsurile pe care le-am primit si confirmarile ca nu e doar o experienta singulara a mea, ci o mai au si altii.
Dar poate ca partea cea mai rea la aceste vanity metrics este ca reprezinta o forma pervertita de presiune sociala a grupului. Autorii sunt conditionati subtil sa creeze continut care aduca inimioare si like-uri si sa il evite pe cel care tulbura echo-chamber-ul.
Adica nu neaparat sa cante manele cu Jelenski si dujmanii’ lui coreeni, dar sa cante ceva care sa placa la toata lumea. Manele cu sound de jazz.
Asa ca eu va multumesc anticipat celor care imi veti da cele 6 inimioare pe care le primesc de obicei per rant publicat, va spun adio si n-am cuvinte celor doi care va veti dezabona dupa ce cititi acest text si va promit ca raspund fiecarui comentariu celor care vreti sa interactionati cu mine.
Restul e… vanity metrics.
Trebuie sa recunosc faptul ca scrisul meu depinde de aprecieri si de numarul de like-uri. Spun asta pe tonul "I am John and I am an alcoholic". Am fost intotdeauna atent la reactia celorlalti si mi-am ajustat "viata" in functie de ei si de cat de "dezirabil" am simtit ca sunt pentru ei (ajungand astfel in iad). Un articol fara like-uri e ceva sterp, gol, steril, un tipat intr-un desert din care nu se intoarce nici macar ecoul. Daca nu sunt validat din exterior, eu nu pot exista. Numarul de subscriberi, like-urile, orice reactie... inseamna pentru mine confirmarea ca traiesc in mintea celorlalti... pentru ca fara o actiune din partea lor eu nu pot sti daca exist cu adevarat sau nu pentru ei. Scrisul fara feedback nu dureaza prea mult la mine. Ma simt uitat, irelevant, "in plus", "fac umbra pamantului degeaba"... "inutil"... "worthless, helpless, hopeless"... Si atunci cand vad ca fiecare articol produce o plecare in masa (peste 10 oameni in ultima vreme) in timp ce a sta si a nu scrie nimic produce acea crestere discreta de abonati despre care vorbesti, tendinta e sa nu scriu. Stiu, e aiurea, dar asa functionez eu; precum cainele lui Pavlov care deja saliveaza (dupa un like). Dincolo de cele scrise mai sus se poate vedea un simptom social care se oglindeste foarte bine in mine: destramarea legaturilor dintre oameni care ne face sa tanjim dupa o atentie superficiala din partea exteriorului, un simulacru de relationare si un imens gol existential. Nu stiu daca acest simptom social e caracteristic Vestului dar ii este cu siguranta specific. Daca pare melodramatic ceea ce am scris, asa am si vrut si asa si este. E tot un mod, mai subtil, de a atrage atentia... Voi da si "share as a note", poate "imi pica si de acolo un like"...
Mi-a scapat involuntar un hău cand am citit "adio si n-am cuvinte", apoi m-am linistit.
:)