1. Doua drumuri
Se spune ca undeva intr-o tara indepartata, intr-un parc indepartat un biciclist cu strabism se afla pe o traiectorie de coliziune cu un pieton. Pietonul il privea pe biciclist in ochi incercand sa anticipeze pe unde va merge, biciclistul incerca sa anticipeze deciziile pietonului. In final inevitabilul s-a produs, cei doi s-au ciocnit si s-au prabusit incolaciti pe jos.
Biciclistul nervos il admonesteaza pe pieton: “de ce nu uiti pe unde mergi?”
Iar pietonul ii raspunde din perspectiva lui de coate-julite: “dar tu de ce nu mergi pe unde te uiti?”
Exact ca in viata, doua drumuri, doua perspective. Ne uitam intr-o directie si mergem intr-alta. Si dam semnale confuze celor din jurul nostru.
2. Doua perspective
“Testul tanar si batran” este un model mental de luat decizii care circula in public. Habar n-am daca are un autor anume (cumatrul Geppetto n-a reusit sa ma lamureasca).
Testul apare cel mai adesea asociat cu sursele, materialele si fanii cartii “Atomic Habits1” a lui James Clear, dar nu e pomenit ca atare in carte. Probabil ca cei care au iubit cartea s-au gandit ca “testul” e o completare buna la ideile cartii. Poate ca si e.
Modelul mental “tanar/batran” ne propune ca atunci cand avem de luat o decizie importanta sa o gandim din doua perspective.
Prima, a eului nostru in varsta de zece ani si
A doua, a eului nostru la optzeci de ani
Consultand perspectiva a doua etape fundamental diferite din viata noastra incercam sa comparam si echilibram satisfactiile pe termen scurt (tipice unui copil de zece ani, care n-are planuri pe termen lung) cu nevoile unui batran preocupat de bilant si ceea ce lasa in urma.
Modelul “tanar/batran” a circulat la greu prin blogosfera dedicata productivitatii si fara sa fie o tehnica formala de luat decizii putem considera ca apartine unei familii de tehnici care ne propun sa ne schimbam perspectiva din care vedem o anumita situatie.
O tehnica similara este propusa de Suzy Welch2, numita “regula 10/10/10”, bazata pe intrebarea “cum te vei simti legat de aceasta decizie in 10 minute, 10 luni sau 10 ani?”.
O alta tehnica identica e popularizata de Jeff Bezos: “imagineaza-te pe tine insuti la 80 ani uitandu-te in urma la aceasta decizie”. Lipseste doar partea cu copilul, Bezos nu e interesat de copii, doar daca copiii cumpara ceva de pe Amazon.
O alta varianta foarte asemanatoare aflata in circulatie se numeste “metoda minimizarii regretului” si e un fel de indemn psiho-filosofic de a face alegeri in asa fel incat sa minimizam regretul pe termen lung. Desi aici pare ca focusul e mai mult frica de regrete, decat frica de a lua decizii proaste. Frici diferite.
Modelul mental “tanar/batran” seamana cu ideea “copilului interior” din psihologie, cu stoicismul care indeamna sa avem perspectiva aluia care se afla pe patul mortii sau cu perspectiva “mintii incepatorului“.
Fara un autor sau sursa clara, modelul “tanar/batran” ramane un exemplu de euristica, de psihologie populara care vrea sa ne ajute sa luam decizii mai usor si pe cat posibil mai bune.
Copilul meu interior zice “iesim si noi azi la o pizza, ca n-am mai mancat o pizza de pe vremea cand M*ia Sandu era speriata ca o sa castige pro-rusii”. Adica de ieri cum ar veni.
Mosneagul meu interior zice “da-o-n-ma-sa de pizza, calorii de-a-n-pulea, mai bine pune mana si lucreaza la partea cu silueta”.
Doua perspective banale, previzibile si care nu ma ajuta deloc in luat decizia cu adevarat dificila: ce topping sa aiba pizza?
3. Modelul “ce zici/ce faci”
Un alt model mental drag bloggerilor, corporatristilor si celor preocupati de dezvoltare personala este perspectiva “ce zici/ce faci”. Intelepciunea populara romaneasca care precede cu o mie de ani intelepciunea corporatrista spune ceva similar “nu fa ce face popa, fa ce zice popa”.
Modelul “ce zici/ce faci” ne propune sa ne imaginam un observator extern (functionar SRI, spargator de locuinte etc etc) care monitorizeaza atent ce spunem si ce facem. De regula doua chestii diferite, care arareori se suprapun bine.
Spunem ca facem una (partea noastra rationala, ideala, cea care stabileste prioritati) si facem alta (partea noastra emotionala, reala, cea care vrea manance pizza, nu sa controleze greutatea pe termen lung).
Modelul “ce zici/ce faci” se apropie deranjant de mult de conceptul de disonanta cognitiva, acolo unde ne irita chiar pe noi insine ca spunem una si facem alta, asa ca incercam evitam iritarea negociind intre cele doua seturi de elemente de realitate.
4. Doua directii
La fel ca in iritarea pietonului din povestea de mai sus majoritatea dintre noi ne uitam intr-o directie si mergem in alta.
Cu consecintele de rigoare: ii iritam constant pe SRI-stii care nu ne mai suporta inconsistenta dintre vorbe si fapte (sper ca sunt platiti bine la cate prostii sunt nevoiti sa asculte), doboram cu bicicleta pietoni ca pe popice pe alei care altfel erau suficient de late, alegem presedinti nepotriviti, divortam, cumparam actiuni Tesla exact inainte ca Elon Musk sa se certe cu nen’su Trump sau comandam pizza salami cand ne fapt noi ne dorim o quattro formaggi.
Care e solutia? Nu exista o solutie care sa se potriveasca in toate situatiile.
Intr-o lume ideala ar trebui sa nu existe o prapastie intre vorbe si fapte. Dar nu traim intr-o lume ideala, asa ca cel mult putem incerca ca cele doua sa se suprapuna pe cat posibil.
Sa facem ce zice popa, nu ce face popa. Sau psihoterapeutul. Sau life-coach-ul. Sau mosneagul nostru interior.
Mosneagul meu interior a cedat, zice ca iese si el azi la o pizza. Dar doar azi.
Ce fain, foarte bine scris si amuzant, plus educativ. Cred ca cel mai bine pt mine merge 10/10/10, ma mai gandesc. 🤓
Am citit articolul tău exact după ce am ales spaghete cu creveți, deși meniul era plin de opțiuni „dietetice”. Dacă aplicam 10/10/10, probabil salata câștiga. Copilul interior ar fi zis spaghetele. Bătrânul interior ar fi zis „mai bine deloc”. În realitate, am ales ce mi-a adus bucurie.
"Mai bine să mori sătul decât flămând”, spunea tatăl meu — și asta e valabil pentru orice în viață.