Stegulete, tribalism si glume proaste

Unul din lucrurile care de-a lungul timpului mi-a zgariat retina pe social media (mai precis pe Twitter, ca doar pe acolo mai stau din cand in cand, am terminat-o cu mlastinile feisbucului) sunt steguletele puse la numele de utilizator. Nu unul (pentru cine vrea sa arate unde locuieste), nu doua (pentru cei care au, ca mine, loialitatea si dormitorul impartit intre doua tari) ci 4-5-6-7+ stegulete.

De ce ti-ai pune la profil steagul Taiwanului cand tu nici macar nu stii bine unde e pe harta n-am sa inteleg niciodata. E ca si cum afisand steagul Taiwanului iti arati dezaprobarea fata de ce face China. Prin cel din Kosovo dezaprobarea fata de Serbia. Prin cel al Ucrainei iti arati sprijinul pentru continuarea razboiului pana la ultimul ucrainian. Prin afisarea steagului travestitilor iti arati sprijinul pentru o lume mai buna si mai travestita. Si tot asa.

Intr-un fel inteleg nevoia asta de a afisa steguletul ca venind din tribalismul nostru profund, ala care nu ne-a parasit niciodata, nici macar atunci cand am inventat statele-natiune. Tribul e acolo, deep-down, in inconstientul nostru. Port acelasi pasaport ca oltenii, moldovenii, dar apartinem unor triburi diferite.

Simtim nevoia sa declaram ca apartinem unui grup mai mic decat natiunea, ca sa avem motiv sa il injuram pe vecinul care a declarat ca apartine altui grup. Sau nu a declarat nimic, nenorocitul lipsit de empatie e indiferent la chestiile in care credem noi. Nu ma intelegeti gresit, ca nu am nicio problema cu niciuna din tarile carora le apartin steagurile. Ma refer doar la activismul gaunos si kitsch-os promovat in felul asta.

Ei si tot vazand eu zi de zi pe Twitter utilizatori cu steaguri la nume ca un sirag de chiloti colorati pusi la uscat ieri m-a muscat Necuratul sa fac o glumita. Recunosc cu umilinta, o glumita cam infantila, se intampla si celor mai buni dintre noi. Necuratul vine in multe forme si culori, fix ca steguletele.

Long story short m-a mancat ieri intre steaguri sa imi pun si eu niste stegulete la profil, multe stegulete, glumind putin cu si pe seama activistior paraleli cu realitatea care polueaza social media. Hihihi, ce ne-am mai distrat. Dupa cateva ore mi s-a cam luat de glumita mea de santier si m-am dus sa dau steagurile jos. Soc si groaza, se pare ca nu se mai poate.

Din motive pe care nu le inteleg algoritmului Twitter nu i-a placut ceva la demersul meu expresiv-civic si mi-a blocat posibilitatea de a-mi modifica (inapoi) username-ul. Sau poate i-a placut, tocmai de aia m-a blocat, ca sa nu ma razgandesc. Asa ca Twitter zice ca pastrez steguletele. Joac-o p-asta!

Baejnebun, deci nu mai pot sa sterg steguletele vietii. Am respirat adanc, am evitat la mustata un atac de panica, acum caut solutii tehnice. Sunt la a treia cafea a zilei si inca nu m-am lamurit.

Twitter nu zice absolut nimic pe tema asta, mucles, nada, Reddit e o vaicareala fara sens, Quora e ca de obicei azilul celor bolnavi de offtopic. Eu intreb cum sa scot steguletele si ei imi povestesc cum si-a inceput viata sexuala Jack Dorsey, fondatorul Twitter.

E o experienta din categoria “ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca”. M-am lecuit de glumite cu activismul steguletelor.

Si daca aveti vreun pont pentru mine despre cum as putea sa sterg steagurile vietii, altfel decat facandu-mi un nou cont de Twitter sunt numai ochi si urechi.

Later edit: solved! ✔