Am un amic care vorbeste mult la telefon. Cand spun "mult" ma refer la "mult". Vorbeste aproape incontinuu. Cand ne mai vedem fata-in-fata este mai tot timpul cu telefonul in mana. Cand ii suna telefonul imi raspunde in "milisecunda de Bucuresti" (daca nu stiti ce e milisecunda de Bucuresti va spun intr-un post viitor), lasandu-ma cu cuvantul despartit in silabe.
Poate ca de asta nici nu ne vedem prea des, ca e ocupat tot timpul cu telefonul. Nici nu mi-l aduc aminte altfel decat cu telefonul in mana. Cand l-am cunoscut vorbea la telefon. Cred ca atunci cand s-a nascut mai intai a scos mana si a intins-o dupa telefon.
Reusim totusi sa fim amici si sa ramanem intr-un fel de relatie - ati ghicit - cu ajutorul telefonului. Mai precis vorbim destul de des la telefon. Insa n-as vrea sa va imaginati ca atunci cand vorbim la telefon am parte de atentia lui exclusiva. Adeseori sunt pus fara mila pe hold cu un "stai un pic, ca ma suna cineva" sau un "hai ca te sun eu in cinci minute". Uneori o face, de cele mai multe ori nu, probabil ca vorbeste la telefon.
Eu sunt o persoana care are o relatie foarte simpla cu telefonul. Familia, prietenii, clientii stiu cu totii ca eu am o singura regula legata de telefonat: oricine ma poate suna oricand, la orice ora, inclusiv noaptea. Daca pot sa raspund o fac, daca nu pot raspunde apelul nu ma deranjeaza. Iar imediat ce o pot face sun inapoi. In pauzele de la ce mai fac, cand ma trezesc, inainte de culcare.
E un lucru bun pentru cei cu care sunt in relatie. Mi-au confirmat-o mai multi ca se simt securizati de faptul ca ma pot suna oricand fara teama de a ma deranja. Nu pot fi deranjat cu telefonul pentru simplul motiv ca atunci cand nu pot raspunde nu raspund. Atat de simplu este.
In ultimele luni am fost mai mult pe drumuri. Cumva deconectat atat de cei din Romania, cat si de cei din Irlanda. "Regula telefonului" a ramas neschimbata. Insa, in mod paradoxal, desi am avut mai mult timp liber decat de obicei am raspuns ceva mai greu la telefon. Aici poate vine si lipsa mea de chef de vorbit cand sunt in autobuz, in supermarket sau la coada la ceva. Pentru mine vorbitul la telefon inseamna un anumit confort, sa stau jos, sa pot sa imi notez ceva daca e nevoie etc.
Conform bunul si vechiului meu obicei de care va povesteam mai devreme imi verific din cand in cand telefoanele dupa apeluri pierdute. Multe dintre ele sunt de la amicul meu. Il sun inapoi insa nu imi raspunde niciodata. Suna ocupat. Pare logic, pentru ca dupa cum il stiu eu vorbeste tot timpul la telefon.
Asa ca ne-am tot sunat unul pe altul pret de vreo cateva zile fara sa reusim sa vorbim. Intr-un final mi-a raspuns tafnos si m-a intreb de ce nu ii raspund la telefoane.
Mi-a raspuns dezamagit ca el face eforturi sa ramanem in contact si ca nu simte acelasi lucru si din partea mea. Ca si el, la fel ca si mine raspunde la telefon doar atunci cand poate.
Am incercat sa mut discutia din zona apelului emotional intr-o zona mai rationala (trucuri de psihoterapeut) spunandu-i ca poate avem doar o problema de sincronizare. Sau eventual sa transformam relatia dintr-una "telefonica" intr-una asincrona, de exemplu pe email sau Telegram. Acum toata lumea are relatii cu toata lumea pe Telegram & friends. Nu mi-a raspuns la propunere si a inchis suparat.
In continuare ne mai sunam din cand in cand, atunci cand putem fiecare, fara insa sa ne raspundem. Pentru ca o tranzactie sa aiba loc e nevoie ca de doi. Noi suntem doi insa aparent foarte defazati. Relatia noastra s-a transformat dintr-una "telefonica" intr-una de bipuri. E bine si asa. Stim fiecare ca suntem in regula si ca ne gandim unul la celalalt. Daca nu ar fi asa nu ne-am mai da bipuri, nu?
Gata cu vorbaria, ii dau repede un bip si apoi sa trimit acest newsletter. Si pana termin probabil ca o sa imi dea si el un bip de raspuns...
Frumoasa poveste! Eu nu prea sun, motiv pentru care am ramas fara familie si fara prieteni. Toti imi reprosau ca nu sun, apoi n-au mai sunat, apoi ne-am instrainat. Si asa am ramas singur cu internetul... Si totusi am fost recent in Cluj si am vizitat o prietena care nu mai raspundea la sms si whatsapp de un an, asta dupa ce am verificat ziarele in mod repetat la rubrica decese. M-am prezentat la jobul ei si, bucurie mare, mai traia dar, zice ea, nu mai avea nr. meu de telefon, pierduse agenda, in fine, n-am insistat... Blindspot-ul meu permanent e sa mentin relatiile... nu stiu cum, am si eu faza cu "sa nu deranjez" si in plus faza cu "de ce ar mentine cineva relatia cu mine daca nu am ce sa-i ofer" (pt. ca am vazut ca majoritatea oamenilor merg pe interes). Il inteleg pe prietenul cu telefonul, desi spre deosebire de el, eu sunam inapoi cand eram sunat. Si daca ma intereseaza cineva, voi veni fizic sa il caut; in mod paradoxal, imi e mai usor sa vad pe cineva fizic, sa ma deplasez in persoana, decat sa trec prin stanjeneala de a pune mana pe telefon ca sa-l sun. Nu am reusit inca sa gasesc o explicatie pentru asta.
tiiit tiiit seamana cu biiip biiip