Povestile lui Gul

Acum multi ani am avut un prieten pakistanez pe care il chema Gul. Eram fiecare dintre noi intr-o etapa din viata cand aveam mai mult timp liber decat aveam nevoie.

Prietenia noastra s-a bazat in special pe curiozitate. Eu de abia stiam unde se afla Pakistanul pe harta iar Gul nici macar asta legat de Romania. Stia vag ca e undeva in est. Intr-un est nebulos, incert, unde toti oamenii arata la fel. Avea si el dreptatea lui, cand esti pakistanez e greu sa vezi vreo diferenta serioasa intre roman si sarb, sau roman si ungur. Poate doar ca ungurul e instalator mai bun si mai nesuferit. Dar divaghez. Oamenii arata la fel, mananca la fel, au obsesii identitare la fel. Asa ca eu si Gul am considerat ca in ignoranta noastra ne meritam unul pe altul si ne-am imprietenit.

Prietenia noastra a inceput de la mancare, eram curiosi fiecare cum este mancarea celuilalt. I-am facut un tur gastronomic romanesc pe repede inainte, prin cele cateva putine feluri pe care stiam sa le fac, sarmalele si tochitura fiind (pentru mine) navele-amiral ale bucatariei romanesti. Ca sa nu otravesc omul am inlocuit, evident, leguma nationala porcul, cu vita, miel, pui.

Am facut si ciorba de burta, unde la macelarie cand am intrebat daca au burta de vita macelarul neamt mi-a raspuns amabil “nu avem, dar va putem aduce maine fara probleme. Pentru ce doriti, pentru caine?”

Nu aveam caine, era pentru cainii nostri interiori, dar nu i-am mai spus asta macelarului. Cainelui interior al lui Gul i-a placut ciorba de burta.

Mi-a facut aceeasi favoare cand mi-a gatit niste sosuri de-ale lor. El mi-a spus ca gatind pentru un european va face mancarea mai putin picanta decat de obicei. L-am contrazis, pe vremea aceea eu consideram ca mananc foarte picant. Sosurile pentru incepatori ca mine erau absolut radioactive, nu stiu ce otravuri punea in ele. Nici nu vreau sa ma gandesc cum erau cele full-fledged, pentru avansati.

Dupa cate o calatorie din aceasta gastro-emotionala, in care ne mai aduceam aminte fiecare dintre noi de acasa fumam si apoi ne spuneam povesti ore in sir. Ar fi o inexactitate sa spun ca fumam “ca turcii“ pentru ca nu cred ca turcii fumau atat de mult. Si divers. 😊

Povestile lui Gul mi se pareau fabuloase nu doar pentru ca erau dintr-o lume atat de diferita de a mea, ci si pentru faptul ca erau reale.

Se nascuse si crescuse intr-o familie destul de instarita pentru conditiile locului, intr-o zona muntoasa, unde nu exista politie si armata venea rar spre deloc si doar daca avea treaba cu vreun incident serios. Armele de asalt (cele mai multe din familia AK-47) se vindeau la liber in piata de duminica, pe jos, pe pamant, alaturi de unelte de gospodarie si legume.

Familie foarte numeroasa, un fel de clan sau trib cum i-am spune noi pe aici. Aproape 100 de membri care locuiau impreuna. Familia era condusa de tatal lui si avea cateva activitati care ii faceau sa o duca mai bine decat ceilalti din zona. O mini-ferma de pui, un van cu care faceau transporturi locale, din astea.

Prietenul meu ar fi trebuit sa fie printul mostenitor si sa preia la un moment dat afacerile familiei, atata doar ca nu era facut pentru asta. Cand era copil l-au trimis la o scoala religioasa de prestigiu, cu o taxa piperata. La care el a ales sa nu se duca, chiulind zilnic. Dupa o vreme familia a aflat, a fost dat afara din scoala, au pierdut si taxa asa ca l-au pedepsit serios decat pentru altele, l-au legat de un copac si l-au afumat o vreme cu ardei iute.

Imi povestea despre scena torturii ca despre o intamplare amuzanta din copilarie in timp ce citea pe fata mea oroarea.

Cand a mai crescut nazdravaniile pe care le facea au trecut la alt nivel. Ii cazuse cu tronc o frumusete din zona lui asa ca s-a hotarat sa o viziteze intr-o noapte in scopuri romantice. In timpul verii din cauza caldurii acolo oamenii dormeau sub cerul liber, pe acoperisurile plate. S-a dus noaptea, s-a catarat pe acoperis si s-a bagat sub cearceaf langa aleasa inimii. Atata doar ca era cearceaful gresit si acoperisul gresit. Totul era gresit in viata lui. Acoperisul, tara.

Proprietarul casei dormea dupa obiceiul locului cu un AK-47 sub perna asa ca a inceput sa vaneze infamul care atentase la onoarea nevestei. Infam care a luat decizia inteleapta si a sarit de pe acoperis iar in cazatura si-a rupt piciorul. Apoi a fugit topaind in timp ce proprietarul casei se caznea sa il impuste in intuneric. Nu l-a nimerit. Familiile s-au impacat repede, asa fac copiii prostii, no hard feelings.

Amintiri din copilarie, poate un pic diferite de cele ale lui Nică al lui Ștefan a Petrei unde singurul risc serios era nudismul. La prietenul meu Gul profilul de risc era diferit.

La un moment dat in urma excesului de nazdravanii si conflicte cu familia s-a hotarat sa plece in lume. Ceea ce a si facut si curand a ajuns homeless la vreo 2000 de kilometri de casa. Nu stia sa faca nimic iar viata pe strazi in general e proasta. In Pakistan e si mai proasta. S-a hotarat sa revina acasa, dar muncind cu ziua nu reusea sa stranga bani de un bilet de tren acasa, care costa o mica avere. Asa ca dupa vreun an si-a sunat familia, i-au trimis banii de bilet, a revenit acasa cu dorinta fierbinte de a incepe o viata noua.

Din pacate viata cea noua semana destul de mult cu cea veche, aia a lui Nică al lui Ștefan a Petrei, “nazdravaniile” erau si mai fioroase decat pana atunci, conflictul cu familia era din nou prezent asa ca a luat decizia sa plece din nou, de data aceasta in Occident. Si-a pregatit plecarea un pic mai bine decat prima data iar cateva luni mai tarziu facea schimb de povesti si experiente culinare cu un alt fugit de acasa, ce-i drept in conditii mai putin dramatice. 😊

Apoi…life happens. Povestile noastre, a mea si a lui Gul au luat-o in directii diferite. Treizeci de ani mai tarziu am amintiri cu un Pakistan pe care nu l-am vazut niciodata.

Cat despre Gul habar n-am ce mai face, sper ca e bine pe undeva. Oriunde.