Nu e niciodată prea târziu să ai o copilarie fericită

Cum mi-am luat mâna stângă înapoi

1.

Cand aveam aproape sase ani, inca n-apucasem sa-i fac, parintii m-au dat la scoala. Nu stiu de ce se grabeau asa tare, ca nu era ca si cum s-ar fi terminat locurile si as fi ramas pe dinafara, singurul fara scoala din familie. Eu cred ca ar mai fi mers un an de stat acasa dar probabil ca parintii si-or fi zis ca e bine sa aflu si eu cum e sa te trezesti cu noaptea-n cap, nu doar ei.

La scoala nu era neaparat rau, atata doar ca in momentul in care am inceput sa desenez bastonase & shit am inceput sa imi iau rigle peste mana cu care le desenam, adica mana stanga. Imi venea natural sa fac asta pentru ca…eram stangaci. Adica apartineam acelor 10% din populatia generala care au ca mana dominanta mana stanga. De regula si piciorul, ochiul sau urechea stanga. Adica la mine sunt toate pe stanga. Cred ca si ficatul il am pe stanga. Ce-i drept, doar cred, ca n-am verificat. 😊

Fusesem stangaci si pana atunci, fusesem stangaci tot timpul atata doar ca parintilor pana atunci li se rupea cu ce mana apucam eu jucariile. Insa ii interesa cu ce mana invatam sa scriu, pentru ca le spusese invatatoarea ca e defect mare ca sa scrii cu stanga si trebuie sa ma ajute sa ma corectez. Asa ca m-au terorizat cu totii incontinuu, si la scoala si acasa, luni de zile. Rigle peste degete, una, alta. In final am cedat, cel mai destept cedeaza. Oricum erau mai multi si mai bine organizati decat mine.

Cu restul activitatilor m-au cam lasat in pace, imi foloseam in continuare mana dominanta pentru orice, spalat pe dinti sau batut cuie (da, pe vremea mea copiii mai si bateau cuie) dar nu si pentru scris. Cand eram nesupravegheat mai desenam cu mana stanga, asa, for fun.

Cand am devenit adolescent si ma plictiseam de moarte la scoala la unele materii am incercat sa scriu cu mana stanga. O senzatie ciudata, dar placuta, am continuat si in scurta vreme, fara sa simt ca fac vreun efort am inceput sa scriu cu stanga. Mai urat, mai dizarmonic, cu o mai proasta organizare a spatiului in pagina, dar scriam “normal”, repede si bine.

Pastram scrisul cu mana dreapta de backup, pentru situatiile in care incercam sa ma folosesc de un scris mai frumos, mai caligrafic in favoarea mea. Extemporale & shit. Altfel lefty all the way. Ocazional cate un profesor cu spirit de observatie (nu erau multi, majoritatea aveau tranzistorii prajiti, vai mama lor, nu vedeau nimic in jur) ma intreba de ce scriu cu stanga. Ii raspundeam invariabil ca am obosit sa scriu cu dreapta si le mai schimb intre ele si ma lasa in plata Domnului, ca nu dorea sa dezvoltam subiectul.

Pe parinti nu ii mai interesa demult cu ce mana scriu, erau multumiti ca desi nu invatam mai nimic, cumva rezultatele mele scolare erau acceptabile. Invatatoarea fusese capul rautatilor prigonirii minoritatii stangacilor din clasa ei.

Am ramas pana astazi cu acest obicei de a scrie cu ambele maini, in functie de context si toane. Sigur, atunci cand am ce sa scriu de mana, pentru ca majoritatea timpului scriu ca toata lumea la tastatura, unde ambele maini sunt folosite impreuna, nu mai conteaza preferintele laterale.

Din cand in cand, atunci cand cineva ma vede folosind la scris ambele maini imi spune ca sunt ambidextru. Este o inexactitate, nu sunt ambidextru, ambidextria este foarte rar intalnita, sub 1% din populatia generala isi foloseste in mod egal ambele maini, fara o preferinta. Sunt doar ceea ce psihologilor le place sa numeasca “contrariat”, adica o persoana cu o preferinta laterala foarte clara, stangaci sau dreptaci, care a fost nevoit sa reinvete sa isi foloseasca mana ne-dominanta. Un ciung de exemplu, care si-a pierdut la poker sau taietorul de lemne mana dominanta si invata sa scrie cu cealalta. Sau un copil trecut prin mainile unei invatatoare comuniste, care considera ca a fi stangaci e o dizabilitate care se trateaza cu forta si cu rigla.

Mi-am luat mana stanga inapoi de la nenorocitii aia care au refuzat sa ma lase sa fiu ceea ce eram, adica stangaci si astazi, cincizeci de ani mai tarziu, sunt foarte multumit ca nu i-am lasat sa castige.

2.

Prin liceu aveam un coleg cu un nume unguresc greu de scris si pronuntat. Altfel baiat de treaba, roman verde, 100%, crescut de o mama moldoveanca si de un tata vitreg ardelean dar purtand numele de familie al tatalui maghiar luat de pe la petrecerile din tineretea mamei. Amicul nu stia o boaba ungureste, ca nu avusese de unde sa invete, tatal biologic maghiar locuia in alt oras si se vedeau rar spre deloc. Parintii lui nu si-au batut capul sa dea copilul la o scoala de limba maghiara, ca n-aveau de ce. In schimb la momentul cand adolescentilor le intra in cap tot felul de idei ciudate, idei rupte de realitate si in general total nepractice colegului meu i-a intrat in cap ideea ca el este un fel de ungur. Macar pe jumatate.

Dupa orice criteriu in afara de un pic de ADN care oricum nu se vede cu ochiul liber si numele de familie scris in buletin, nu, nu era ungur. Nimeni din anturajul lui nu vorbea ungureste, toata scoala incepand din clasa intai o facuse in limba romana.

Dar adolescenta e o varsta dificila. Si-a facut rost de niste manuale de maghiara si invata ore in sir pe zi. Pe la sfarsitul liceului colegul care purta accidental un nume unguresc vorbea fluent ungureste. Tinea fara probleme o conversatie in maghiara, citea carti in maghiara, scria mai corect decat multi unguri.

Si-a “recuperat” prin forte proprii ceea ce el credea ca este (sau ar trebui sa fie) o parte din identitatea lui. Acum nu doar ca avea un nume unguresc, dar vorbea si limba. Iar dupa rascoala din 1989 a prins un moment potrivit si si-a luat si un pasaport unguresc. Sa fie in sertar, ca face bine la bundiță si identitate.

3.

Tot in copilarie aveam un prieten care era foarte incantat de vacantele pe care le petrecea la bunici, undeva intr-un sat de munte. Pentru un copil crescut la oras totul era magic acolo la tara. Ne povestea de fiecare data cu mult entuziasm despre timpul petrecut la bunicii lui. Cu entuziasm si cu un fel de mandrie, mandria celui care apartine unui loc aparte. In cazul lui satul bunicilor.

Atata doar ca bunicii au murit prea devreme iar proprietatea a fost impartita rapid intre cei de acolo. Fratii nu se intelegeau prea bine intre ei, parintii lui nu mai vizitau satul natal asa ca vacantele la bunici au devenit istorie.

Prietenul meu insa nu si-a uitat vacantele in locul lui magic cu care nu mai avea nimic de-a face in afara de amintiri. Dupa ce a devenit adult a vizitat de cateva ori satul vacantelor din copilarie, a gasit undeva o casuta paraginita de vanzare, a facut rost de bani, a cumparat-o si amenajat-o la fel cum tinea minte ca era casa bunicilor.

Asa ca magia vacantelor la bunici a revenit, nu pentru ca i-o facuse cineva cadou, ci pentru ca si-o dorea si a obtinut-o singur.

4.

Morala celor trei povesti? E simpla. Nu-i lasati sa va fure visele.

Nu-i lasati sa va fure mana dominanta, limba pe care ati fi vrut s-o vorbiti dar n-ati putut sau vacantele in satul bunicilor. Nu-i lasati sa va convinga ca trecutul e trecut, ca ceea ce ati pierdut (sau n-ati avut niciodata) in copilarie este pierdut. Nu e niciodata prea tarziu sa ai o copilarie fericita! 🙃

Voi cum ati procedat cu cei care v-au furat ceva (d)in copilarie?