Febra insulei

Tara cu dinozauri mici

“Island fever“ este o forma particulara de anxietate pe care o traiesc uneori oamenii fara resurse prea multe care traiesc pe o insula. Un sentiment de izolare, de claustrofobie, de deconectare de lume, de lipsa de activitati, de prieteni, de viata sociala. Si nu poti sa o iei la pas si sa pleci intr-o directie, sa ajungi ca Badea Cartan la Roma pentru simplul fapt ca traiesti pe o insula si esti blocat acolo. Si nu poti sa pleci de pe insula pentru ca esti prea sarac ca sa pleci. Island fever. Island forever.

Cei care au resurse si au bani pentru un bilet de ferry sau avion nu prea se lupta cu “island fever“. Daca doresc pot pleca oricand de acolo.

Locul in care mi-am petrecut vara aceasta a fost candva demult o insula. Acum vreo 70 de milioane de ani. O insula tropicala, maricica (cam cat Hispaniola), la vreo 200km de continentul de atunci. Dealtfel e singurul loc din lume unde s-au gasit dinozauri pitici, pentru ca au devenit pitici traind pe o insula, resurse mai putine si in timp au devenit mai mici. Un fel de dinozauri de saraci. 😊

Si in timp ce mi-am trait plenar toata vara sentimentul de blocaj ma gandeam daca nu cumva dezvolt si eu o forma de “island fever“, chiar daca pe o fosta insula, demult disparuta. Anxietatea mea este anxietatea fostilor dinozauri pitici care nu aveau cum sa paraseasca insula. Si se tot micsorau. Si ma intrebam daca nu cumva am si eu un pic de ADN de dinozaur.

A venit si momentul plecarii. M-am dus sa imi iau un bilet de tren, mi s-a spus ca momentan nu se poate, gara nu e disponibila din cauza unor lucrari. Varianta posibila era cu schimbarea a trei autobuze care sa ma duca la o gara mai indepartata dar activa. Nu e intotdeauna simplu sa pleci de pe o insula.

In gara de unde trebuie sa plec, care arata cam ca gara din Gaza, in afara de mine se mai afla un tip mai in varsta. Doar noi doi in hardughia aia care sta sa cada.

Dupa aspect nu pare sa astepte niciun tren, pare homeless. Insa un homeless ingrijit, cu haine ok, relativ curate, un rucsac decent alaturi. Arata aproape la fel ca orice calator care asteapta trenul, atata doar ca el nu asteapta niciun tren, asteapta doar sa treaca noaptea.

Imi scot un sandvis si il intreb daca vrea si el unul. Spune da, mananca ingrijit, atent, apoi se ridica si isi arunca ambalajul la gunoi. Il intreb cati ani are. 75. Ma intreaba unde merg. Ii spun ca acasa in Irlanda. De pe fosta insula cu dinozaurii pitici pe cealalta insula a mea. Imi spune ca inainte de revolutie a mai mers si el in strainatate, dar dupa revolutie nu a mai reusit sa mai iasa din tara.

Ma face curios, ca inainte de revolutie se calatorea mai greu. Imi explica ca muncea in constructii si a avut mai multe contracte in Libia si Siria. Imi povesteste ca erau tratati cu respect, mai bine decat in tara, si ca desi alcoolul era strict interzis, la una din lucrarile terminate a venit chiar Gadafi si care multumit de treaba intre altele le-a facut cadou fiecarui muncitor cate o sticla de gin. Pe care au putut apoi sa o bea in tihna, fara teama ca vor fi pedepsiti. Un detaliu insignifiant din viata lui Gadafi, dar care spune atat de multe despre el.

A castigat multi bani, a trait bine pentru vremurile respective. Dar apoi…life happens. Divorturi, ghinioane, decizii proaste.

Este din alt oras decat cel cu gara. Nu mai are pe nimeni nici de unde vine, nici unde sta. Il intreb de ce mai sta in oraselul acela nefericit, unde nu exista adaposturi, nu exista vreun ONG care sa il ajute, care nu este nici macar orasul lui.

Nu are un raspuns clar, dar lui i se pare ca nu poate sa plece nicaieri. Imi imaginez ca intr-un oras mai mare ar putea sa aiba mai multe posibilitati, un adapost, un ONG, mai multi oameni trec pe langa el si poate il vad. Este de acord cu mine, dar nu stie cum ar putea pleca.

Se uita in fiecare zi la trenuri care merg in toate directiile, dar nicio directie nu are legatura cu el. Este si el blocat pe o insula, care nu e inconjurata de ape ci de frici, de regrete si de neputinta. Un fel de “insula invizibila” pentru ceilalti dar cat se poate de reala pentru el.

Fug sa imi prind trenul care ma scoate din insula cu dinozaurii pitici ai trecutului. La scurta vreme dupa ce pleaca trenul se opreste pentru ca s-a stricat locomotiva. E ca si cum insula nu ar vrea sa ne lase sa plecam.

Dupa vreo doua ore locomotiva e schimbata, pornim si in timp ce adorm imi dau seama ca nici macar nu l-am intrebat cum il cheama.

Si ma pregatesc sa imi mut anxietatile si ADN-ul de dinozur pitic pe o alta insula.