Cu totii mai folosim din cand in cand expresia âzona mea de confortâ. Sau macar ne-a râcâit pe timpan cand o folosesc altii. O expresie pe care o datoram probabil legiunilor de lifestyle coach-i si fabricii ardelene de psihoterapeuti cognitiv-comportamentali.
Recent a trebuit sa imi fac un MRI/RMN primul ever. Nu stiam cum voi reactiona, de regula sunt foarte anxioasa asa ca ma tot gandeam. A venit ziua, m-am dus, m-au bagat in tub, 10 min dureaza. Foarte neplacut, simteam ca nu mai pot respira. Dar am mers inainte, am incercat sa ma gandesc la chestii, zgomotul intens e f neplacut. A trecut, acuma stiu cum e sa faci MRI, nu e o bucurie dar daca trebe se poate. Super post đĽ°
Yep, si eu am facut recent cunostinta cu un RMN... Nu sunt claustrofob dar a fost ingrozitor. Te simti ca intr-un sicriu, dar in mod prematur, ca nu esti mort inca. Cand am vazut peretele interior la cativa centimetri de ochii mei am vrut sa opresc examinarea (ti se da o para pe care o poti strange in mana si aparatul se opreste automat, ti se spune ca "tu il opresti, nu asistentii" si asa si este). Nu doare nimic dar iti vine sa urli de frica. Departe de zona de confort, asta e sigur. Ceea ce am facut a fost sa inchid ochii voluntar si sa-mi propun sa nu ii deschid indiferent cat urla masinaria in capul meu (chiar urla, pe mai multe tonalitati, esti bombardat cu un camp magnetic capabil sa smulga peretii daca ar fi din fier). Asta e o modalitate de coping pe care am folosit-o cand am plecat prima data in strainatate fara sa stiu pe nimeni: am ales sa fiu "inconstient", "iresponsabil", sa "inchid ochii" la toate pericolele pe care mintea mea mi le crea, motto-ul meu a fost "cu inconstienta, tot inainte!" Am trecut prin viata complet inconstient, ca altfel nu as fi putut face nimic daca m-as fi gandit in fiecare moment la ce fac. Nu recomand copingul asta, presupune sa judeci bine intainte de a te arunca in ceva, dar in momentul in care ai hotarat, devii "orb", "surd", "mut", respingi voluntar (si asumat) orice sugestie din exterior si orice gand anxiogen din interior. Examinarea RMN a durat 45 de minute si eu am perceput-o ca fiind 15 minute (probabil din cauza rabdarii nefiresti ce vine din deformarea mea profesionala). Mi-am ascultat inima facand palpitatii, apoi vasele din cap vajaind, apoi am simtit cum se relaxa musculatura pe mine si imi treceau picioarele prin targa pe care eram (ceea ce e imposibil, nu poti "sa te scurgi" printr-o suprafata metalica, dar asa am simtit), apoi m-am gandit ca as compune o melodie pe refrenul RMN-ului (exista un sunet de baza facut de pompa de azot a RMN-ului care este foarte cool, ar iesi ceva rock super tare, David Gilmore de la Pink Floyd a compus o melodie pe tema folosita la anuntatul trenurilor in toate garile din Franta, deci se poate). Si am rezistat tentatiei de a deschide ochii si a verifica... Sa verific ce? Un zid la cativa centimetri de mine? Un cavou metaforic? Pe la jumatatea examinarii a intrat asistenta sa imi injecteze substanta de contrast. Am mintit ca sunt bine dar nu am deschis ochii. Am vrut sa o linistesc pentru ca mi s-a parut agitata, se pare ca si "din mormant" am grija de sentimentele si emotiile altora, asta vis-a-vis de cata identificare proiectiva pot genera in situatii de stres (ulteior am descoperit ca eram rosu ca un rac de la stres, am iesit din RMN cu ochii rosii ca un vampir, asistenta probabil a crezut ca am facut infarct si m-a intrebat ca sa se asigure ca sunt viu). Mno, am sismtit nevoia sa scriu asta, poate va folosi cuiva. Referitor la zona mea de disconfort, ea nu se suprapune aproape deloc cu a celorlalti, in sensul ca sunt capabil sa fac lucruri pe care altii nici nu le-ar concepe, dar si invers, nu am putut face lucruri care au fost usoare pentru toti ceilalti. Consider ca am o zona de disconfort mult mai mare decat a majoritatii, mai ales si prin prisma meseriei, dar si pentru ca limita dintre normal si excentric este mult mai mobila in cazul meu. Nu dau detalii insa, nu se stie niciodata cine imi citeste comentariul. Si apoi, tot ce e public poate fi folosit candva impotriva ta, asta ca sa intram in zona conspirativ-paranoida... ;-)
"tot ce e public poate fi folosit candva impotriva ta"
Este adevarat, insa te-ai gandit ca si reciproca e valabila? Ca ceea ce a devenit deja public nu te mai poate santaja sau ameninta? Pentru ca deja e public, si-a pierdut potentialul de a soca sau distruge. đ
Formatoarea mea de psihoterapie ne spunea ca, daca suntem asumati, putem sa mergem in piata publica avand un banner legat de gat pe care sa scrie problema sau secretul nostru, si sa nu conteze. Asa e. La fel, ne spunea ca daca dam detalii despre noi, devenim atat de banali si neinteresanti, incat nimeni nu mai are ce sa barfeasca despre noi pentru ca nu mai are ce. Si asta e adevarat. Apoi ne mai spunea ca majoritatea oamenilor e nepasatoare si, desi ne simtim observati, lumea are minte scurta si uita repede de noi, asta in cazul in care chiar suntem relevanti si chiar sunt atenti la noi. Si asta s-a dovedit adevarat. Stiu ca ai dreptate dar in felul in care merge lumea, "perceptia" pe care o creezi sau "imaginea" pe care ti-o construiesti (persona) conteaza mai mult decat ceea ce e real sau rational. Tu te-ai duce la un doctor care "pare nebun" pe internet? Sau, un doctor anxios poate fi util in problema ta proprie de anxietate? Oamenii nu gandesc "ma duc la cel care stie cum se simte anxietatea, pentru ca o intelege mai bine si se confrunta cu ea". Oamenii se duc la cel care promite disparitia anxietatii, cel care zice ca nu ii e teama de nimic, care e "pozitiv", "optimist", care "pare un om de succes", care poate insufla, instila, speranta. Si atunci, desi eu sunt asumat in sinea mea, si nu am probleme sa scriu despre mine, trebuie sa iau in considerare "particularitatile" si "sensibilitatile" lumii in care straiesc. :-)
Insa de dragul argumentului eu ti-as spune ca daca as avea schizofrenie as merge la un medic cu schizofrenie (daca e si competent profesional, desigur). Sau daca as avea neclaritati legate de identitatea mea sexuala as alege in mod special un terapeut homosexual. Daca nici aia nu ma inteleg, atunci cine sa ma inteleaga? đ
Acum multi ani intr-o terapie de cuplu m-a intrebat unul din pacienti "sunteti casatorit?" I-am raspuns "habar n-am daca mai sunt, ca nevasta-mea tocmai a plecat si nu cred ca se mai intoarce".
"Aha, deci stiti despre ce vorbim aici, inseamna ca am venit unde trebuie, hai sa continuam".
Eu cred ca oamenii nu se sperie de eventualele probleme ale terapeutilor lor. Mai degraba sunt speriati de faptul ca nu vor fi intelesi sau ca vor fi judecati.
Daca ai schzo, nu mergi la medic, pentru ca te consideri sanatos. :-) Daca vezi ca un schizofren vine singur la doctor, e momentul sa te intrebi daca diagnosticul de schizofrenie este corect, pentru ca schizo merge cu lipsa constiintei bolii pentru cel in cauza. Ca o paranteza, in Alsacia erau grupuri de pacienti moderate de asistenti cu o formare suplimentara, care se axau pe comunicarea cu vocile din mintea pacientilor, un fel de "sa invat cum sa ma imprietenesc si sa traiesc impreuna cu vocile din capul meu". Sau "sa invat sa fac diferenta intre o voce de la boala si vocea unei persoane reale". De multe ori eram intrebat ce am spus, si ziceam ca nimic. Si pacientul se linistea si exclama usurat: "atunci a fost o voce din capul meu". Asemenea grupuri sunt de neconceput pentru Romania dar mi s-au parut fascinante ca idee, mai ales pentru pacientii la care nu puteam face restitutio ad integrum. Da, si eu am fost intrebat daca sunt casatorit si daca am copii. De obicei intorc intrebarea, gen "de ce e important asta pt. tine", dar oamenii se inchid, ma considera necalificat pentru a intelege. Well... Culmea e ca doar romanii m-au intrebat asta, niciodata francezii; pentru aia nu conta asa mult.
Ahhh, ce as vrea rabdarea ta... eu cred ca m-am nascut fara rabdare. RMN-ul a fost la fel si pentru mine ma simteam " moarta in viata ". Butonul de panica era atat de tentant, dar am ales sa inchid ochii si sa imi amintesc lucruri placute. Raspundeam monosilabic la intrebarile asistentului " sunteti bine? Da" , " Mai rezistati 5 minute? Da"
Recent a trebuit sa imi fac un MRI/RMN primul ever. Nu stiam cum voi reactiona, de regula sunt foarte anxioasa asa ca ma tot gandeam. A venit ziua, m-am dus, m-au bagat in tub, 10 min dureaza. Foarte neplacut, simteam ca nu mai pot respira. Dar am mers inainte, am incercat sa ma gandesc la chestii, zgomotul intens e f neplacut. A trecut, acuma stiu cum e sa faci MRI, nu e o bucurie dar daca trebe se poate. Super post đĽ°
Yep, si eu am facut recent cunostinta cu un RMN... Nu sunt claustrofob dar a fost ingrozitor. Te simti ca intr-un sicriu, dar in mod prematur, ca nu esti mort inca. Cand am vazut peretele interior la cativa centimetri de ochii mei am vrut sa opresc examinarea (ti se da o para pe care o poti strange in mana si aparatul se opreste automat, ti se spune ca "tu il opresti, nu asistentii" si asa si este). Nu doare nimic dar iti vine sa urli de frica. Departe de zona de confort, asta e sigur. Ceea ce am facut a fost sa inchid ochii voluntar si sa-mi propun sa nu ii deschid indiferent cat urla masinaria in capul meu (chiar urla, pe mai multe tonalitati, esti bombardat cu un camp magnetic capabil sa smulga peretii daca ar fi din fier). Asta e o modalitate de coping pe care am folosit-o cand am plecat prima data in strainatate fara sa stiu pe nimeni: am ales sa fiu "inconstient", "iresponsabil", sa "inchid ochii" la toate pericolele pe care mintea mea mi le crea, motto-ul meu a fost "cu inconstienta, tot inainte!" Am trecut prin viata complet inconstient, ca altfel nu as fi putut face nimic daca m-as fi gandit in fiecare moment la ce fac. Nu recomand copingul asta, presupune sa judeci bine intainte de a te arunca in ceva, dar in momentul in care ai hotarat, devii "orb", "surd", "mut", respingi voluntar (si asumat) orice sugestie din exterior si orice gand anxiogen din interior. Examinarea RMN a durat 45 de minute si eu am perceput-o ca fiind 15 minute (probabil din cauza rabdarii nefiresti ce vine din deformarea mea profesionala). Mi-am ascultat inima facand palpitatii, apoi vasele din cap vajaind, apoi am simtit cum se relaxa musculatura pe mine si imi treceau picioarele prin targa pe care eram (ceea ce e imposibil, nu poti "sa te scurgi" printr-o suprafata metalica, dar asa am simtit), apoi m-am gandit ca as compune o melodie pe refrenul RMN-ului (exista un sunet de baza facut de pompa de azot a RMN-ului care este foarte cool, ar iesi ceva rock super tare, David Gilmore de la Pink Floyd a compus o melodie pe tema folosita la anuntatul trenurilor in toate garile din Franta, deci se poate). Si am rezistat tentatiei de a deschide ochii si a verifica... Sa verific ce? Un zid la cativa centimetri de mine? Un cavou metaforic? Pe la jumatatea examinarii a intrat asistenta sa imi injecteze substanta de contrast. Am mintit ca sunt bine dar nu am deschis ochii. Am vrut sa o linistesc pentru ca mi s-a parut agitata, se pare ca si "din mormant" am grija de sentimentele si emotiile altora, asta vis-a-vis de cata identificare proiectiva pot genera in situatii de stres (ulteior am descoperit ca eram rosu ca un rac de la stres, am iesit din RMN cu ochii rosii ca un vampir, asistenta probabil a crezut ca am facut infarct si m-a intrebat ca sa se asigure ca sunt viu). Mno, am sismtit nevoia sa scriu asta, poate va folosi cuiva. Referitor la zona mea de disconfort, ea nu se suprapune aproape deloc cu a celorlalti, in sensul ca sunt capabil sa fac lucruri pe care altii nici nu le-ar concepe, dar si invers, nu am putut face lucruri care au fost usoare pentru toti ceilalti. Consider ca am o zona de disconfort mult mai mare decat a majoritatii, mai ales si prin prisma meseriei, dar si pentru ca limita dintre normal si excentric este mult mai mobila in cazul meu. Nu dau detalii insa, nu se stie niciodata cine imi citeste comentariul. Si apoi, tot ce e public poate fi folosit candva impotriva ta, asta ca sa intram in zona conspirativ-paranoida... ;-)
"tot ce e public poate fi folosit candva impotriva ta"
Este adevarat, insa te-ai gandit ca si reciproca e valabila? Ca ceea ce a devenit deja public nu te mai poate santaja sau ameninta? Pentru ca deja e public, si-a pierdut potentialul de a soca sau distruge. đ
Formatoarea mea de psihoterapie ne spunea ca, daca suntem asumati, putem sa mergem in piata publica avand un banner legat de gat pe care sa scrie problema sau secretul nostru, si sa nu conteze. Asa e. La fel, ne spunea ca daca dam detalii despre noi, devenim atat de banali si neinteresanti, incat nimeni nu mai are ce sa barfeasca despre noi pentru ca nu mai are ce. Si asta e adevarat. Apoi ne mai spunea ca majoritatea oamenilor e nepasatoare si, desi ne simtim observati, lumea are minte scurta si uita repede de noi, asta in cazul in care chiar suntem relevanti si chiar sunt atenti la noi. Si asta s-a dovedit adevarat. Stiu ca ai dreptate dar in felul in care merge lumea, "perceptia" pe care o creezi sau "imaginea" pe care ti-o construiesti (persona) conteaza mai mult decat ceea ce e real sau rational. Tu te-ai duce la un doctor care "pare nebun" pe internet? Sau, un doctor anxios poate fi util in problema ta proprie de anxietate? Oamenii nu gandesc "ma duc la cel care stie cum se simte anxietatea, pentru ca o intelege mai bine si se confrunta cu ea". Oamenii se duc la cel care promite disparitia anxietatii, cel care zice ca nu ii e teama de nimic, care e "pozitiv", "optimist", care "pare un om de succes", care poate insufla, instila, speranta. Si atunci, desi eu sunt asumat in sinea mea, si nu am probleme sa scriu despre mine, trebuie sa iau in considerare "particularitatile" si "sensibilitatile" lumii in care straiesc. :-)
Inteleg ce spui. Si are sens.
Insa de dragul argumentului eu ti-as spune ca daca as avea schizofrenie as merge la un medic cu schizofrenie (daca e si competent profesional, desigur). Sau daca as avea neclaritati legate de identitatea mea sexuala as alege in mod special un terapeut homosexual. Daca nici aia nu ma inteleg, atunci cine sa ma inteleaga? đ
Acum multi ani intr-o terapie de cuplu m-a intrebat unul din pacienti "sunteti casatorit?" I-am raspuns "habar n-am daca mai sunt, ca nevasta-mea tocmai a plecat si nu cred ca se mai intoarce".
"Aha, deci stiti despre ce vorbim aici, inseamna ca am venit unde trebuie, hai sa continuam".
Eu cred ca oamenii nu se sperie de eventualele probleme ale terapeutilor lor. Mai degraba sunt speriati de faptul ca nu vor fi intelesi sau ca vor fi judecati.
My twocents.
Daca ai schzo, nu mergi la medic, pentru ca te consideri sanatos. :-) Daca vezi ca un schizofren vine singur la doctor, e momentul sa te intrebi daca diagnosticul de schizofrenie este corect, pentru ca schizo merge cu lipsa constiintei bolii pentru cel in cauza. Ca o paranteza, in Alsacia erau grupuri de pacienti moderate de asistenti cu o formare suplimentara, care se axau pe comunicarea cu vocile din mintea pacientilor, un fel de "sa invat cum sa ma imprietenesc si sa traiesc impreuna cu vocile din capul meu". Sau "sa invat sa fac diferenta intre o voce de la boala si vocea unei persoane reale". De multe ori eram intrebat ce am spus, si ziceam ca nimic. Si pacientul se linistea si exclama usurat: "atunci a fost o voce din capul meu". Asemenea grupuri sunt de neconceput pentru Romania dar mi s-au parut fascinante ca idee, mai ales pentru pacientii la care nu puteam face restitutio ad integrum. Da, si eu am fost intrebat daca sunt casatorit si daca am copii. De obicei intorc intrebarea, gen "de ce e important asta pt. tine", dar oamenii se inchid, ma considera necalificat pentru a intelege. Well... Culmea e ca doar romanii m-au intrebat asta, niciodata francezii; pentru aia nu conta asa mult.
Din prisma asta nu m-am gandit. Multumesc
45 de min??? Gosh eu abia am rezistat 10! Felicitari!
Ahhh, ce as vrea rabdarea ta... eu cred ca m-am nascut fara rabdare. RMN-ul a fost la fel si pentru mine ma simteam " moarta in viata ". Butonul de panica era atat de tentant, dar am ales sa inchid ochii si sa imi amintesc lucruri placute. Raspundeam monosilabic la intrebarile asistentului " sunteti bine? Da" , " Mai rezistati 5 minute? Da"