Care dormi, ma, pe doua perne?

Am un pic de treaba in Bucuresti asa ca ma pregatesc sa parasesc oraselul din Ardeal unde Universul a decis ca traiesc vara asta . Nu e nici simplu, nici ieftin. Un bilet de tren cl. II ma costa mai mult decat biletul de avion Dublin-Bucuresti. Nici ca timp nu e ieftin. Din Dublin ajung in Bucuresti in 3,5 ore, din Ardeal in 9.

Ma duc old-school la o agentie CFR (inca mai exista dar probabil nu pentru multa vreme) si nu au niciun bilet pentru trenul pe care il vreau eu. Nici a doua zi. Nici a treia. Explicatia femeii de la ghiseu este ca pleaca lumea cu disperare la mare. Cu accent pe disperare. Mai sunt doua saptamani de vara, razboiul bate la usa, lepra face ravagii, americanii ar fi gasit extraterestri, deci disperare.

Femeia CFR-ului de la ghiseu imi spune soptit, ca si cum ar face ceva gresit ca daca am internet si intru online fix la ora 16:00 se poate sa gasesc totusi bilet. Imi explica tot soptit ca la ora aia se intampla nus’ ce sincronizare a rezervarilor facute anterior si e posibil sa mai apara unele locuri libere in sistem. Plec neconvins, incerc la 16:00, nu se intampla nimic, mai dau 2-3 refresh-uri la pagina, la ora 16:04 apare un loc liber la cuseta. Il cumpar si iau trenul, cu aerul ca am castigat la BlackFriday-ul CFR.

Cuseta mea este plina cu nepalezi. Patru bucati. Nu, aceasta nu e o remarca rasista sau xenofoba ci doar una pur descriptiva, importanta in economia povestii. Nepalezii sunt imbracati toti in chestii de plastic care nu cred ca au vazut apa vreodata. Tricou de plastic, pantaloni de plastic, sosete din plastic. Probabil si chiloti de plastic.

Fiecare respiratie doare. Simt aerul inspirat cum ma zgarie pe interiorul gatului. Ma gandesc in treacat ca putea fi si mai rau, as fi putut fi girafa si sa am un gat foarte lung si aerul sa ma zgarie pe o portiune foarte lunga. Il invidiez pe dl. Petre Roman. Nu pentru iubita tanara, ca si a mea e tanara, hello iubi, ci pentru faptul ca are gatul scurt.

Stam cu totii intinsi pe lavitele CFR-ului ca in pozele cu detinuti in lagarele germane, atata doar ca nu suntem piele si os. Adica eu cel putin nu sunt, m-am ingrasat in ultimul an mai mult decat conturile bancare ale lui Zelenski. Intr-un fel un tren asta si este, un fel de lagar temporar al CFR-ului. Inghesuie detinuti calatori de nationalitati si culturi diferite in niste celule marunte si incuie geamurile si arunca cheia.

Nepalezii mai asculta si ceva muzica si filme de-ale lor la difuzoarele telefoanelor. Unii filme, altii muzica. Asculta tare, ca sa se acopere unii pe altii. Filmele sunt cu ceva personaje care se cearta si tipa incontinuu. Muzica e din aia de gay aflat in doliu dupa relatie.

Incerc sa adorm. As iesi pe hol, dar nu se poate pentru ca holurile sunt blocate de oameni care nu au fost la fel de norocosi ca si mine si nu au prins loc de dormit. Geamul nu poate fi deschis pentru ca e inchis cu o cheie, insotitoarea de vagon mi-a explicat ca daca geamul e deschis sistemul simte asta si nu mai baga aer conditionat. Oricum nu baga. Probabil a simtit nepalezii. Sistemul e ca si cainele, simte omul rau. Ala invelit in plastic.

Incet-incet harmalaia se estompeaza, sunt aproape anesteziat de la mirosul de plastic saturat de transpiratie uscata si de cele 35+ grade Celsius. Aproape ca am adormit, sau cel putin asa imi place sa cred. Usa de la compartiment se deschide brusc iar insotitoarea de vagon racneste cazon “care dormi, ma, pe doua perne?” N-apuc sa ma dezmeticesc ca ochiul de vultur al insotitoarei a gasit nepalezul vinovat, care a luat de undeva doua perne in loc una care i se cuvenea. Poate intentionat, poate din greseala. N-o sa stim niciodata, ca nu vorbim nepaleza. Nici nu mai conteaza. Femeia extrage cu un gest expert perna de sub capul infamului, spune un “r-ati-ai-dreac“ din suflet si dispare. Acum daca tot ne-a trezit pe toti incep iar telefoanele cu muzica si filme si aerul zgarie din nou interiorul gatului lung. Din fericire nu atat de lung ca cel de girafa.

Tantari nu avem. Nici nu cred ca ar putea zbura in aerul dens. Cred ca li s-ar infunda trompa de la particulele de plastic.

Data viitoare cand nu voi gasi bilet pentru trenul pe care mi-l doresc am sa accept mesajul pe care mi-l transmite Universul si am sa las lucrurile asa, n-am sa mai incerc sa fortez lucrurile. Cele mai lungi noua ore din viata mea. O eternitate. Daca in urmatoarele zile voi sari vreo editie a newsletterului sa stiti ca sunt inca in refacere, de aia.