Arta dușmanilor imaginari și a reparațiilor nenecesare
Adrian Năstase, pe vremea cand era la putere, a inventat DNA-ul ca pe un fel de agenție de turism pentru altii. Rezultatul? A primit si el o binemeritata vacanta all-inclusive prin agenție.
1.
Cei care ati deschis mai devreme televizorul poate va mai aduceti aminte de unul din cele mai geniale momente din politica romaneasca cand PNT-CD aflat la putere, a ridicat pragul electoral la 5%. Nu l-au mai trecut niciodata si au disparut din parlament si viata politica si s-au dus in bezna irelevantei istorice.
Alt moment la fel de savuros: Adrian Năstase, pe vremea cand era la putere, a inventat DNA-ul ca pe un fel de agenție de turism pentru altii. Rezultatul? A primit si el, la un moment dat o vacanta all-inclusive prin agenția respectiva. Iar dupa excursia asta facuta recent la Beijing pe cont propriu poate ii gaseste agentia de trei litere, scuzati pleonasmul, iar vreun termopan nefiscalizat. Ca cica lui Georgescu i-ar fi gasit deja, si-a pregatit lotiunea de plaja.
De ceva vreme ma tot rodea o idee asa, mai fuzzy. Ideea mi-a venit tot frunzarind substackurile romanesti, unde am observat un pattern iritant.
Jumatate dintre substackuri scriu despre chestii absolut banale, normale si misto, despre carti, despre fotografie, despre fotbal, femei bine imbracate, amor sau mancare. Si le citesc cu placere in fiecare zi.
Cealalta jumatate o tin manipulativ si obsesional cu aceleasi mizerii divizive, polarizante, cu muiepesede, cu da, ba, si tu un ban pentru Ucraina, ca vitejii aia te protejeaza pe rusi (nu, nu ma protejeaza de nimic, nici pe ei insisi nu sunt in stare sa se protejeze), cu ciorba reincalzita zilnic a suveranismului (care suveranism nene?) etc.
Asa mi-a venit ideea cum ar fi daca as face un “divizometru”, un banal indicator care sa semnalizeze temele divizive (de aci si numele). In timp ce imi scuipam in palme ca sa alunece mai bine pe tastatura mi-am dat seama ca o comit grav, pardon de comparatie, fix ca baietii aia, taranistii, cu pragul lor electoral. Cred ca 80% din textele mele ar fi marcate de “divizometru” ca avand continut toxic, polarizant. Ca tot pomenesc ba de El Comandante Z, ba de MAGA, de toate frumusetile acestei lumi. Lejer 80%. 🙃
Sigur, as putea trisa, as putea scoate modesta mea publicatie (ma rog, publicatiile, ca mai am doua) din lista, dar ar fi lame. Ar fi un trisat jenant.
Si unei bune parti din substackerii mei favoriti pe care ii citesc cu placere le mai aluneca degetelul publicistic pe ENTER cu chestii divizive: mai o limba lauda userist-nicusorist-monosprancenata (“sigur, nu sunt perfecti, dar v-ati gandit cat de rea ar fi fost alternativa?“), mai altele. De ce sa bag batul prin gard, daca tot ii citesc regulat?
Cred ca “divizometrul” ar produce el insusi polarizare si victime inocente. Incepand cu subsemnatul, victima sigura. Asa ca ramanem la indicatorii pe care ii stim deja, “tonul negativ”, “densitatea punctuatiei” etc.
Desi poate totusi un “divizometru” n-ar fi o idee asa de rea. Ar merge servit impreuna cu un playlist cu manele cu dujmani. 😅
Pareri?
2.
Stim cu totii povestea japoneza despre kintsugi, arta de a repara cu aur vasele ciobite. Care a devenit metafora favorita a tuturor povestitorilor motivationali de toate culorile, aromele si calibrele si a devenit sinonima cu indemnul de a te mandri cu cicatricile tale, de a nu le ascunde ci dimpotriva, de a le exhiba cu mandrie ca pe un badge corporatrist care iti arata apartenenta.
Ceea ce lipseste mai intotdeauna din povestea emotionanta despre oalele sparte si lipite cu stridenta cu aur este ca nu orice ciob este bun pentru kintsugi.
Cel mai adesea amatorii de vase reparate cu aur isi aleg vasul favorit, merg cu el la kintsugi-shi, adica mesterul-lipitor, apoi mesterul sparge cu grija si maiestrie vasul, ca sa fie spart in parti egale si armonioase, nu de-a-n-pulea la intamplare in cioburi care nu spun nimic. Il sparge intentionat pentru a-l putea lipi la loc cu aur. Ca nu poti sa lipesti ceva ce n-a fost stricat inca. Ca sa te mandresti ca ai reparat ceva trebuie mai intai sa strici ceva.
Kintsugi e o arta interesanta dar in felul ei pervertita. Sau daca nu pervertita, cel putin folosita pervertit de legiunile de povestitori new-age-ish din cabinetele de tamaduitori motivationali. Lipiturile kintsugi nu sunt cicatrici, ci mai degraba tatuaje. Te-ai putea mandri cu o cicatrice cu care te-ai ales cand salvai viata unui om. Poti apoi sa o vopsesti cu aur daca tii neaparat. Dar daca ti-o provoci singur e un fel de tatuaj. De ce te-ai mandri ca l-ai platit pe unu’ ca sa scrie ceva permanent pe pielea ta? Eventual gresit.
Kintsugi in forma lui “neonesta”, cea in care mesterul sparge armonios un vas nou-nout ca sa aiba ce lipi mi se pare ca seamana un pic cu apotemnofilia, dorinta bolnava a unui om sanatos, fara niciun handicap fizic de a i se amputa un membru, ca sa devina si el handicapat, ca sa poata sa se bucure si el de grija si respectul pe care ceilalti il acorda handicapatilor. Parcare gratis si caldura umana.
3.
Ce legatura este intre cele doua povesti? Absolut niciuna. Am citit recent doua articole pe Substack, unul laudativ la adresa monosprancenei in timp ce stoarce saracii din Romania de ultimul leu si altul din care reiesea ca daca n-ai si tu o trauma, ceva discriminari si niste suferinte de pus in CV nici nu existi. Daca vrei sa te respecte lumea trebuie sa treci mai intai pe la un kintsugi-shi, sa te rupa ala si apoi lipeasca frumos la loc.
E de o ironie infioratoare ca trebuie mai intai sa spargem un vas ca sa putem sa ii apreciem frumusetea.




Ideea cu divizometrul trebuie dezvoltată. Pune focusul pe o problemă acută. Oare de ce nu înțelegem ca ne urăm pentru ca e război ?
Indicatorii stilometrici sunt niste observatii obiective. "Divizometrul" ar fi inca o eticheta care ar imparti lumea la stanga si la dreapta ei. Don't go there...