Viata ca un bufet suedez

1. Smörgåsbord

Ani de zile aceasta a fost una din metaforele mele favorite: viata ca un bufet suedez. Inca mai este. Adica bufetul se deschide la o anumita ora pe care nu o decizi tu, se inchide la o alta ora, pe care la fel, nu o decizi tu iar in intervalul in care e deschis bufetul poti alege orice doresti din ceea ce iti este la dispozitie.

Poti face alegeri bune sau proaste. Te poti vaicari ca bufetul altora e mult mai variat si mai de calitate (probabil ai dreptate). Atunci cand e pe final de program te poti vaicari ca nu mai ai prea multe de unde alege (iar ai dreptate).

Mi-a placut sa le spun pacientilor mei aceasta alegorie a bufetului suedez pentru ca se potrivea multor situatii. Unora le normaliza saracia alternativelor pe care le aveau. Ce sa ii spui unui om fara picioare care ar vrea sa alerge? Ca aceasta optiune ii lipseste, dar exista altele? Unele lucruri sunt jenant de banale dar trebuie spuse. Altora le aducea aminte ca sunt principalii responsabili pentru ceea ce (isi) fac. Ce isi pun singuri in propria farfurie.

Un bufet nu e o condamnare, nu e o cantina cu un singur fel de mancare unde mananci ce au ales altii pentru tine. La un bufet iti faci singur propriile alegeri, bune sau mai putin bune. Inveti sa alegi. Inveti sa gandesti. Inveti sa accepti ca gustos nu inseamna neaparat sanatos, ca aratos nu inseamna neaparat gustos. Inveti sa nu mai ii imiti pe altii, sa nu iti mai pui in farfurie ce vezi ca isi pun si ei, pentru simplul motiv ca ce le place lor se poate sa nu iti placa si tie. Inveti sa iti pui in farfurie doar atat cat poti sa duci, sa iti armonizezi lacomia cu posibilitatile reale. Tu n-ai stomacul si pancreasul altora.

2. Sinead O’Connor

Mi-am adus aminte de aceasta imagine a bufetului suedez, acela in care iti alegi singur ce vrei sa ai in farfurie cand am auzit azi dimineata ca Sinead O’Connor a murit.

“Bufetul” ei a fost un bufet tipic irlandez: o familie cu ceva probleme (mama abuziva, tata absent) isi pune constant in farfurie mancaruri gresite (in adolescenta furturi din magazine care duc la o perioada petrecuta intr-o institutie catolica pentru femei cu probleme comportamentale), are sansa sa ii fie recunoscta vocea devreme cu un cover al lui Prince, “Nothing compares to you“, apoi incepe sa isi puna in farfurie in mod constant tot felul de mancaruri gresite.

Se declara in public admiratoare a unei organizatii paramilitare intr-o perioada foarte dureroasa pentru irlandezi, reuseste sa isi insulte publicul catolic rupand intr-o emisiune tv o fotografie a Papei, este numita preot intr-o secta nerecunoscuta de Biserica Catolica, incepe o lunga campanie de activism feminist foarte problematica. Campanie care culmineaza cu schimbarea legala a numelui care a facut-o celebra Sinead O’Connor in Magda Davitt, “ca sa se elibereze de sclavia patriarhala“.

Din cand in cand, intre sesiunile de activism, problemele cu alcoolul si drogurile mai canta. Si canta in continuare destul de bine. Atata doar ca activitatile extracuriculare ii acopera neplacut muzica si talentul. Publicul larg aude mai des despre stridenta activismului ei politic de tot felul si mai putin despre muzica ei.

In final intr-un ultim gest de a-si aliena publicul irlandez catolic si traditionalist se converteste la islam si isi schimba legal numele din nou din Magda Davitt in Shuhada Sadaqat.

Viata ca un bufet suedez. Sa alegem cu grija ce ne punem in farfurie.

RIP Sinead/Magda/Shuhada.