Varul de la tara si sfaturile nesolicitate
Ne asteptam sa vedem competenta dobandita pe cai traditionale. Si ne da cu bluescreen competenta dobandita altfel.
1. Varul de la tara
In primii ani dupa revolutie mi-am cumparat o masina second-hand. Era un model mai obscur de Daewoo, “Racer” se numea, pe care nu il vedeai des pe strada. Cei de la Daewoo incercasera piata romaneasca cu cateva mii de bucati, piata n-a fost prea incantata, n-au mai adus. Deci “Racer“.
Iar masina asta second-hand mergea foarte bine in afara de momentele cand nu mai mergea deloc. Parca o scotea cineva din priza. Murea curentul. Fara preaviz, dintr-o data, definitiv. Ceva mai tarziu isi revenea fara sa ii fac eu nimic, pornea la sfert de cheie.
Am fost la toate service-urile auto care mi-au iesit in cale, inclusiv cel oficial al importatorului. “Ce sa ii facem, dom’le, ca merge bine“ ziceau nenorocitii de mecanici imbracati in salopete “Daewoo“. Si intr-adevar, mergea bine pana in punctul cand murea pe neasteptate. Murea in intersectii aglomerate, murea in curbe, murea in timp ce faceam parcarea laterala. Si muream si eu cu ea putin cate putin.
Incepusem sa ma gandesc serios sa o vand, cu speranta ca nu va muri in timpul in care o testeaza cumparatorul. Si ma gandeam la cum sa ii raspund omului cand o sa ma sune furios peste o saptamana sa imi spuna ca nu mai merge. “Nu stiu, prietene ce i-ai facut, habar n-am, nu stii tu sa conduci, la mine a mers perfect.“
Si intr-o zi ce imi priveam cu ura masina se baga in seama in fata blocului un vecin mai shady, ma intreaba de ce atata ura pe masina. Si ii spun de masina mea din Dosarele X, careia nu i-au gasit misterul nici macar expertii importatorului. “Aa, nu-i problema, am eu un var la tara, e tatal lor, te rezolva imediat. Orice model rezolva.“
Eram atat de disperat incat daca mi-ar fi recomandat o vrajitoare as fi acceptat. In situatii de criza complexitatea cognitiva scade iar gandirea magica preia controlul. L-am intrebat cum dau de varul-de-la-tara, mi-a zis ca nu dau de eu de var, da varul de mine.
Am uitat de discutia despre varul-de-la-tara-care-rezolva-orice-masina si dupa cateva zile la sapte dimineata aud batai in usa. Vecinul shady: “hai, sefu’, da-mi cheile de la masina, ca a venit varul“. Buimac ii dau cheile (inca nu se incarcase bine personajul, nu judecam limpede, in conditii normale nu as da cheile de la masina oricui imi bate la usa), ma imbrac, ma spal pe ochi, iau un gat de cafea, ies in fata blocului. Varul providential prestase, rezolvase si plecase, ca se grabea. “Sa imi dai cincizeci de lei, o sa ii dau eu varului cand ma vad cu el.“ I-am dat omului cei 50 de lei cu senzatia neplacuta ca am fost victima unei tepe. Habar n-aveam daca lucrase sau nu cineva ceva la masina, de pornit pornea normal. Incepand din momentul acela masina n-a mai murit niciodata. Nici macar o singura data. A mers impecabil si am vandut-o peste doi ani, ca ma plictisisem de ea.
Nu stiu ce i-a facut varul, ca nu l-am vazut niciodata ca sa il intreb. Vreun contact prost sau lipsa, habar n-am. N-am sa stiu niciodata.
2. Sfaturile nesolicitate
Cu totii stim cat valoreaza sfaturile nesolicitate. Cam cati bani dai pe ele. Uneori e chiar mai rau, nu doar ca nu valoreaza nimic ( = nu sunt valorizate de cel care le primeste) dar chiar irita. Banuiesc ca este o experienta pe care ati avut-o si voi, sa dati cuiva un sfat cu cele mai bune intentii si sa cititi pe fata lui un fel de “cine p*^%& mea esti tu, ma, ca sa imi dai mie sfaturi?” O intrebare legitima, daca ma intrebati pe mine. Chiar asa, cine suntem noi, cei care dam sfaturi?
Il intrebam pe “sfatuitor” “cine esti tu, ma, ca sa imi dai mie sfaturi?“ plecand de la un fel de regula nescrisa ca ar trebui sa dea sfaturi doar expertii intr-o problema anume. De exemplu sa vorbeasca despre alimentatie doar nutritionistii si medicii. Sau despre legi doar juristii si avocatii. Ceea ce este in mod fundamental fals. Un gras care a tinut zeci de diete ani de zile poate sa iti dea un sfat bun legat de diete. Un interlop marunt, de cartier, poate sa iti dea un sfat juridic bun. Nu de alta, dar in lungile lui harjoneli cu legea s-ar putea sa stie cateva trucuri legale pe care multi avocati nu le stiu.
Ca o paranteza, psihoterapeutii sunt printre putinii experti in ceva pe lumea asta care se straduiesc sa nu dea sfaturi. Stiu, suna ciudat, dar un psihoterapeut nu ar trebui sa dea sfaturi. Nu ar trebui sa isi contamineze clientul cu propriile lui solutii. Iar daca cade prada tentatiei sa dea un sfat (nimeni nu e perfect), lasa sfatul pe masa alaturi de alte posibile scenarii, cu speranta ca sfatul va fi ridicat de acolo de client.
Si asa ajungem la miezul problemei. Cred ca atunci cand primim (si ne irita) sfaturile nesolicitate suntem victimele unei erori cognitive obscure. Eroare care nu are niciun nume. Sau nu ii stiu eu numele, daca stiti ca eroarea asta are vreun nume anume sunt ochi si urechi, eu sunt receptiv la sfaturi.
Se intampla atunci cand credem ca un sfat bun nu poate veni decat de la un “expert”, iar “expertii” nu pot fi decat cei certificati social. Cu diplome, cu CV-uri cu pagini multe, cu badge-uri atarnate de gat. Si pentru ca nu consideram ca avem in fata noastra un “expert” nici nu facem efortul de a evalua sfatul primit. In loc sa ne intrebam “ce s-ar intampla daca as urma scenariul asta?” ne intrebam “cine o fi si asta de isi permite sa imi dea mie sfaturi?”
Ne asteptam sa vedem competenta dobandita pe cai traditionale. Si ne da cu bluescreen competenta dobandita altfel. Vrem ca un bucatar bun sa aiba o scoala serioasa de bucatari cu diploma de top. Atata doar ca bunica mea facea cele mai bune sarmale ever, fara nicio scoala de bucatari. Fara nicio scoala in general. Nici nu stia sa gateasca prea multe feluri de mancare. Dar sarmalele ei erau aproape de perfectiune. Nici nu ma intereseaza cat de multe feluri de mancare poate sa gateasca bine un bucatar, ma interesaza doar cat de bine face sarmalele, daca pe mine doar sarmalele ma intereseaza.
Nu vreau un sfat de la un expert cu studii post-doctorale in entomologie, ci doar un sfat punctual de la un amator care s-a confruntat personal cu problema gandacilor de bucatarie si a scapat definitiv de ei.
Problema mea cu masina pe care v-am povestit-o mai devreme nu mi-au rezolvat-o expertii importatorului ci varul-de-la-tara. Care a venit in viata mea sub forma unui sfat nesolicitat. 😊
Voi ce faceti cu sfaturile nesolicitate pe care le primiti? De la neexpertii din viata voastra?
Cand eram mic si ne plictiseam in curte, ieseam "la strada". Adica ne asezam pe o bordura, scuipam seminte si jucam "jocul cu masinile". Adica ne uitam pur si simplu la masinile care treceau -- si cine punea primul ochii pe un model Daewoo primea un punct. Castigatorul acestei competitii de nefacut nimic era cel cu mai multe puncte la final (=cand se terminau semintele).
.
Am vazut asa: Cielo, Espero, Nubira (Rare Item), Matiz, Tico, Leganza (Legendary Item) si Tacum (Epic Item).
.
Da' sa mor eu daca am vazut sau am auzit vreodata de Racer...
Da, daa, daaa, și eu am o mașină ce nu se mai fabrică, un Nissan Micra, ”convertibil” :)))
Măgarul acesta nici nu vede, nici nu aude, îi cam pică și părul, de ce l-ai adus în târg ? Ca să-l fac de miru' lumii ! Acesta este bancul.
Realitatea că după ce s-a oprit în mers, a pornit la cheie după vreo trei ore, la parcare, după ce am oprit-o, mașina a pornit din senin, fără a avea chei nici în ușă nici în contact.
Nu se poate, au răcnit cunoscătorii.
Cei de la service-ul autorizat au ridicat din salopete, m-au asigurat că funcționează perfect, cât despre halucinația mea, au zis ei, nefiind psihoterapeuți n-au știut ce să-mi zică.
Un trecător prin lume, nu plouase de trei zile, mi-a spus, AI, ai grijă de el.
Problema este încă pe tapet. Acela verde cu trifoiul cu patru foi :)))