Turist in tara mea

Acum vreo doua zile un amic de pe Twitter spunea ca el isi face concediul in Romania si ca asta e o forma concreta de patriotism, de a face ceva pentru tara asta. Total de acord cu el, si eu petrec cel putin o luna pe an in Romania desi nu mi-e intotdeauna usor pentru ca e foarte greu sa fii turist in Romania. Si nu doar din cauza Horeca, aia pe care o stim cu totii cu preturi obraznice, nesimtire si servicii mizerabile.

Concret. Punctual.

1. Acum cateva saptamani, din nostalgie, am vrut sa inchiriez o casuta de camping pe malul lacului Cincis, unde imi petreceam verile in adolescenta. 240 lei pe noapte pentru o cusca de lemn cu un pat, fara aer conditionat, cu WC in fundul curtii, in buna traditie romaneasca, sa nu uiti Darie. Adica 50 de euro. In primava asta am stat in Gran Canaria intr-un studio cu toate facilitatile, masina de spalat, aragaz etc fix pe malul marii cu doar 34 de euro. Si patronul cand ne-a dat cheile ne-a spus ca avem si niste bere rece in frigider din partea casei.

   50 de euro pentru o cusca de lemn pe malul unui lac de care cei mai multi romani nici nu au auzit. Iar daca ploua te duci cu umbrela la toaleta. De altfel toate “custile” de lemn pareau goale. Iar patronul roman cand a vazut ca nu vreau sa inchiriez s-a ratoit la mine ca nu i-am platit intrarea, no joke, intrarea in camping ca simplu vizitator era conditionata de un “bilet de intrare” de 15 lei. Ca la muzeu. Muzeul Custilor de Lemn.

   

2. De ani de zile de cand vin in Romania ca turist mi-ar placea sa inchiriez o masina, asa cum fac in fiecare vacanta din oricare alta tara din Europa. Nimic fancy, o banala masina cu care sa ma misc de colo-colo. Atata doar ca absolut orice firma romaneasca de inchiriere masini cu care am vorbit vrea musai card de credit. Si depozit. Si co-plata pentru eventualele probleme, indiferent de asigurare. Eu nu am card de credit si nici nu vreau sa am. Cele trei carduri de debit pe care le am la trei banci irlandeze sunt suficiente in orice tara merg, cu exceptia Romaniei. Ca sa pastrez comparatia de mai sus cu vacanta din primavara asta din Gran Canaria, inchirierea masinii m-a costat 18 eur/zi, fara depozit, plata cash, asigurare full-casco, zero griji. De asta platesc ca turist, ca sa aiba altii grijile in locul meu. Platesc exportul grijilor. In Romania nu se poate, platesti si iti pastrezi si grijile.

3. Acum cateva zile ma duc la un Kaufland sa mai completez ce lipsea din frigider. La casa vanzatoarea acra imi spune cu un ton autoritar sa desfac “ghiozdanul” (aveam un mic rucsac in spate). Am intrebat-o de ce, s-a ratoit la mine, a chemat paznicii, ne-am spus diferite lucruri, ea cu ghiozdanul, eu i-am povestit apoi despre copilaria ei chinuita, despre parintii care n-au iubit-o, despre durerea ei de a nu putea face scoala si care a dus-o la obezitate si la jobul de la Kaufland, despre viata ei singura cu o pisica, despre nevoia ei de a trai vietile altora uitandu-se in gentile lor ca la un film porno.

   Sefa de magazin mi-a explicat ca vanzatoarea nu a gresit cu nimic, ca ei la Kaufland au asa, un regulament intern prin care sunt obligati sa se uite in gentile oamenilor, ca asa e normal si omeneste. Nu, Kaufland, nu este nici normal nici “omeneste”. Mai ramane sa puneti la intrare un portret cu Kim Jong-un, sau Stepan Bandera, sau cine o fi parintele fondator al Kaufland.

   

4. Pentru ca nu mai trec pe la Kaufland (v-am zis de ce, ca dureaza prea mult cu discutiile despre copilaria angajatelor) am mers la Carrefour, ca e alaturi. O alta doamna cu aceeasi atitudine de gardiana nazista imi spune autoritar-condescendent “stiti, la noi cosurile se pun de unde le-ai luat“. De unde carrefourul meu sa ghicesc eu care sunt obiceiurile casei? Am intrebat-o de ce nu pun la intrare un afis in romana, engleza si ucrainiana, limbile momentului cu regulamentul, ca sa stim cu totii ce avem de facut. Nu mi-a raspuns la intrebarea cu afisul. Macar asta nu mi-a mai zis nimic de ghiozdan. Macar atat. O sa tin minte regula cu cosul, asa cum tin minte cand vizitez o moschee ca trebuie sa ma descalt la intrare.

5. Pentru ca nu am gasit masina de inchiriat (v-am povestit) merg cu autobuzul. Iar acum vreo doua zile vad in statie autobuzul catre orasul in care voiam sa merg si il intreb pe sofer daca pot sa ma urc. Am zis sa intreb, din politete, ca poate mai sta in statie fiind cap de linie. Soferul mi-a tinut de la inaltimea scaunului de sofer (eu eram in strada) o scurta prelegere ex-cathedra despre “fiecare cu ce-l doare”, ca are si el nevoi, ca “nu l-am castigat la concurs”, (eu nu stiam ca exista concursuri in care poti castiga soferi) ca “toata lumea se grabeste“ si altele la fel de motivationale. Bai nene, aproape ca mi-au dat lacrimile. Aproape ca imi venea sa ii zic printre sughituri “iarta-ma, fratele meu, am gresit”.

Fiecare pas pe care il fac ca turist in Romania este solicitant. Aproape ca doare. Fiecare interactiune banala, “tehnica”, pe care o fac in Romania este solicitanta. Cu soferii de autobuz, cu vanzatoarele de supermarket.

Eu sunt incapatanat si o sa vin in continuare in Romania ca turist, cel putin o luna pe an. Dar nu e nici simplu si nu e nici ieftin. As putea trai la umbra palmierului batran din Spania cu mai putini bani si zero nervi.

Turist in tara mea. Dar nu e simplu.