Tsundoku sau arta de a nu abandona carti
M-am trezit cu un vis in minte. Nu chiar cosmar, dar suficient de iritant ca sa ma trezeasca si sa il tin minte. Se facea ca nu mai aveam loc de carti, ma hotarasem cu greu sa renunt la unele, le bagasem in niste saci de carti de dat. O stewardesa, ceva vag amica era interesata sa ia cativa saci, dar se tot vaicarea ca nu prea are cum sa ii care cu avionul. Eu eram iritat atat de faptul ca trebuie sa imi dau din carti cat si de obiectiile ei cu caratul. Cucoana, vrei sau nu vrei carti moca?.
Apoi stewardesa din vis deschide sacii, incepe sa aleaga unele carti si apoi o prind cand isi completa selectia si cu carti din rafturile ‘normale’, cu carti care nu erau de dat. O nenorocita. Imi fura din carti. Asa m-am trezit, nervos. 😂
Sigur, acum prietenii mei psihanalisti (va stiti voi care sunteti, stiu ca ma cititi 😊) ar putea veni cu interpretari despre nesigurante, regrete si ratari. Na, o carte cumparata, necitita si abandonata e un fel de mini-proiect ratat. Sau o alta tema draga lor, ceva despre mama. Chiar apare si mama pe mai incolo in vis, dar nu despre asta este vorba, sa nu ne mai complicam cu analize salbatice. Hai sa ramanem la cartile necitite.
Japonezii au un cuvant special pentru asta, TSUNDOKU.
Atunci cand strangi carti fara sa le citesti. In teancuri, in saci, pe rafturi, cu promisiunea solemna ca le vei citi, nu conteaza.
Am strans din diferite etape ale vietii mai multe carti decat o sa reusesc sa citesc vreodata. Unele nici nu mai mai intereseaza, de exemplu despre orientari terapeutice obscure despre care nu mai vreau sa aflu nimic. Altele despre arta sau limbi straine. Nici despre arta sau limbi straine nu mai vreau sa aflu nimic, pacatele tineretii. 😊
Dar tot nu ma indur sa le arunc, ma sfideaza in continuare prafuite si inghesuite pe niste rafturi intr-o camera unde le vizitez cam odata pe an. Poate de aici si visul cu stewardesa, ca altfel eu nu cunosc nicio stewardesa in lumea reala si nu vreau, ca n-am fantezii cu stewardese.
Nassim Taleb, un alt mare chinuit de vinovatia de a strange carti fara sa le citeasca a incercat sa si inventeze un cuvant despre asta. El i-a spus “anti-biblioteca”. Un fel de dark-web al bibliotecii personale, adica fix cartile alea pe care le muti de colo-colo fara sa le citesti. Tsundoku.
Si Taleb a venit si cu o explicatie savanta, rafinata, care ar justifica existenta necititelor. Il da exemplu pe Umberto Eco, care avea o biblioteca de 30.000 de volume, evident, prea multe pentru a fi citite in trei cinci vieti dar care isi justifica hoardingul prin cercetare.
"The more you know, the larger the rows of unread books. Let us call this collection of unread books an antilibrary."
— Taleb
Eco sustinea ca avea nevoie de depozitul de carti necitite pentru cercetare. Si marmota le stergea de praf. Ma lasi?
Japonezii care au o limba foarte inteligenta si care a dat lumii cuvantul “tsundoku“ ar fi trebuit sa inventeze si un cuvant despre stewardesele care fura carti in vis. Sau despre arta de a baga carti in saci si apoi de a te simti vinovat despre asta.
Hai ca m-a enervat de-a binelea visul asta cu stewardesa care fura carti. Va las, ma duc sa mai imi fac o cafea.
Dar ca tot a venit vorba, voi ce faceti cu cartile pe care nu reusiti sa le cititi? Va simtiti si voi vinovati? 😊
In vara anului 2021, planuiam sa ne cumparam un nou apartament in Bucuresti si ne-am mutat din cel care apartinea parintilor mei (ei fiind retrasi la tara din 2011). Aveam multe carti, o biblioteca vasta, dar cum apartamentul nou nu era inca gata si mai trebuia sa asteptam un an, urma sa locuim cu chirie intr-un apartament cu 2 camere. Toate cartile mele au fost depozitate in cutii la parinti la tara.
Problemele financiare pe care le-am intampinat in continuare m-au determinat sa ma mut din Romania. In Iunie 2022, intr-o mica vizita in Romania, o parte din acele carti le-am vandut unui anticariat, ai mei nu le mai puteau tine, iar sotia nu si le dorea in casa unde temporar locuia ea si cu fetita.
Am avut asa o durere in suflet cand vedeam cartile aranjate pe colectii pe jos inainte de a fii vandute...
Unele le-am pastrat, in special cel mai vechi. Si acum, de cate ori vin prin Romania, nu plec inapoi in Malta fara, 2-3 carti din vechea biblioteca, atat cat imi permite bagajul.
Este adevarat ca si acum in Malta nu am inca o biblioteca si apelez la un ebook pentru a citi, dar am speranta ca in viitor voi avea.
Pentru ca iubesc cartile. Le-am iubit de mic copil, cand la finalul clasei I am inceput direct sa citesc Jules Verne. Eram admirat de bibliotecara scolii, pentru ca atunci cand alti copii de clasa a II-a erau trimisi de invatoare sa imprumute carti de 3-4 pagini cu litere mari, eu ceream Copiii Capitanului Grant sau Insula Misterioasa...
Cred că ai scris articolul gândindu-te cu compasiune și la mandea. :( Da, recunosc, mi se întâmplă să nu pot ține ritmul cu cititul cărților pe care le achiziționez. Și asta se întâmplă de vreo 15 ani. În fine, problemă serioasă mon cher! Și da, cărțile pe care le împrumut mi le doresc înapoi. În 90% dintre astfel de cazuri, cei care s-au lăfăit cu cărțile mele, se simt abuzați: ”Aaah, am și uitat de ele. Dar ce, îți trebuiesc? Nu poți să mi le mai lași măcar un an?” Nu vrei să știi cum face Lili când mă vede cu cărți noi...:D Dar asta este strict problema ei. :))