Cei care ati deschis mai devreme televizorul va mai aduceti aminte cu siguranta indarjirea cu care in 1990 in Romania se vorbea de “modelul suedez“. Prilej de multe bancuri dar si de discutii serioase, de substanta, de ce un succes dintr-o tara oarecare nu poate fi replicat pur si simplu intr-o alta tara si nu poate fi transformat intr-un “model”. (Bine, ca Suedia nu e chiar un model de urmat, cu o societate compromisa, cu orase intregi controlate de bandele de straini cuibariti acolo asta e alta discutie, oarecum inutila dupa 30 de ani.)
Istoria are insa un fel ironic de a se repeta. In zilele noastre tot mai multi politicieni din diferite tari UE vorbesc despre “modelul portughez”, cu referire la Portugalia unde decriminalizarea drogurilor a adus rezultate pozitive, inclusiv politicieni din Irlanda.
Un fost politist le spune politicienilor irlandezi ca eventuala decriminalizare a consumului de droguri nu va functiona in Irlanda. Si ca probabil va fi un dezastru. Si ca singurul motiv care ii tine pe zeci de mii de adolescenti departe de droguri si de un drum fara intoarcere este doar teama de politie si de consecintele legale.
Ca fost sef la MAOC-N (Maritime Analysis and Operation Centre, Narcotics) Michael O’Sullivan stie ce spune. Drogatii din Portugalia, aia blanzi si buni nu se compara cu nebunii din Irlanda. “Criminal lunatics“, exprimarea lui, nu a mea.
Cam asta-i treaba cu realitatile sociale, nu poti sa compari mere cu pere. Nu poti lua ceva ce functioneaza in Portugalia si transforma intr-un model aplicabil in Irlanda sau Romania. Pentru ca nu ai ADN-ul, istoria, cultura, clima, si educatia din familiile portugheze.
Nu doar Irlanda, aceasta Mecca a libertarianismului wokist are probleme cu drogurile si drogatii ci si tari mult mai conservatoare, de exemplu Romania. Si societatea romaneasca a inceput sa descopere farmecul discret al drogatilor. Daca nu ati petrecut ultimele saptamani pe o insula pustie, fara internet ati auzit probabil de cele cateva accidente auto din ultimele zile din Romania, in care soferi drogati au ucis pietoni nevinovati. Cu accent pe cateva. Iar drogatii care n-au masini fac si ei ce pot, agreseaza publicul cu surubelnita.
“Modelul portughez” propovaduit de wokistii zilelor noastre are cam tot atata valoare ca si “modelul suedez” pe care il propovaduiau comunistii anilor ‘90.
Decriminalizarea drogurilor nu este o varianta “flower power“ in care cativa adolescenti fumeaza relaxati un joint intr-o sambata seara pe balcon. Sau doua lesbiene ridate trag pe nas la o terasa de cartier si isi aduc aminte de cand erau ele tinerele si era ilegal si sa tragi pe nas si sa fii lesbiana.
Legalizarea drogurilor inseamna sa ridici capacul unei noi Cutii a Pandorrei.
E o experienta pe care tarile din Europa au avut-o deja. Este un drum care stim unde incepe dar nu stim unde, cum si — mai ales — cand se termina. Probabil ca nu se termina.
Decriminalizarea homosexualitatii acum treizeci de ani a fost o masura justificata in sine, nu e treaba legii ce fac adultii in dormitorul lor. Dar a deschis din pacate drumul terorismului activismului trans din zilele noastre.
cu profesori dati afara din scoli pentru ca n-au folosit pronumele corecte cu vreun adolescent obraznic,
cu barbati care participa la competitiile sportive ale femeilor,
cu barbati care isi flutura — vorba cronicarului — ştromeleagul învârtoşat prin vestiarele si toaletele femeilor pentru ca ei se auto-identifica ca fiind femei,
cu violatori care intra in puscariile de femei pentru ca ei se simt femei,
cu travestiti care nu se mai multumesc sa apara pe scenele din cluburile de homosexuali, ci le citesc povesti homoerotice copiilor din gradinite,
cu adolescenti confuzi, mutilati de pe viata de parinti inconstienti si chirurgi indiferenti.
Etc.
Un drum care odata inceput nu stim cum si cand se termina.
Cei care au o problema cu drogurile trebuie ajutati, dar nu prin “normalizarea“ problemei pe care o au, ci prin tratarea ei. Iar cei care nu au o problema cu drogurile trebuie ajutati si ei, ca sa nu o aiba.
Sa spui ca modelul portughez functioneaza sigur e ca si cum te-ai apuca de fumat si baut dupa modelul bunicului tau care a fumat si a baut toata viata si a murit injunghiat la 97 de ani intr-o incaierare pentru o femeie. La el a functionat. Dar dintr-o mie de motive s-ar putea ca la tine sa nu functioneze. Esti dispus sa pariezi cu viata ta ca sa demonstrezi ca va functiona?
In ce priveste modelul portughez si farmecul discret al drogatilor, pe mine ma fascineaza latura drmatic-teatrala a acestei tulburari si cred ca nu o pitem neglija atunci cand incercam sa ii intelegem pe acesti oameni.
S-ar putea argumenta faptul ca circoteca (familii chinuite, scene penibile la scoala si la viitorul fost loc de munca, masini conduse ca-la-carte, dansurile zobiatice pe strada, faptul ca unii devin proxeneti pentru propriile odrasle, etc) este strict efectul drogurilor.
Pe de alta parte insa, cred ca circoteca asta este un scop in sine pentru unii dintre ei. Sa te complaci in ceva ce nu poti controla sau e mult mai mult decat atat? Aceasta e intrebarea. Ar putea fi o stradanie de a urati lumea urata care i-a adus aici? Stiu, e o chestie filosofica, dar merita abordata daca ne dorim sa intelegem mai mult despre toate astea...