Jumătatea mea mai bună a căpătat în ultima vreme un fix o preocupare excesivă cu Tarotul.
N-am o problemă cu asta, există si dependente mult mai rele. De exemplu heroina. Sau donatiile pentru ca oficialii din Ucraina să îsi poată face WC-uri din aur. Tarotul e chiar ok. Aproape că a început să îmi placă și mie. Mă gândesc chiar să îmi fac un set de Tarot cu autori români de pe Substack. Numa’ simboluri bune pe acolo. Justitia, Moartea, Prostul si restul.
Asa că luna asta am tot vizitat din magazinele cu cărti de si despre Tarot din insulița unde am venit pentru soare si bere. Tarotul este ca extensia de browser, îi dai “add” și în final îți înlocuieste tot browserul.
Sunt pe aici mai multe magazine de Tarot decât as fi crezut, dovadă că în perioade de criză gândirea magică care e în ADN-ul nostru îsi scoate cornițele. Rafturi nesfârsite cu deckuri de Tarot, oracole si alte modalităti traditionale de prognoză si planificare.
Ce întelege multă lume gresit (including yours truly, am căzut si eu grav în capcana asta) este că Tarotul nu a fost făcut pentru divinație, ci a fost initial un simplu joc de cărti. Cam ca Decembrie 1989 din România, care a fost initial o banală răscoală populară, înainte să devină o sofisticată lovitură de stat.
Trecem peste legendele naive cu țiganii din România, păstrătorii secretelor Tarotului pe care l-au adus in viața noastră direct din Cretacic, că sunt jenante, serios. Le ignorăm cu desăvârșire.
Tarotul a apărut ca un joc de cărti renascentist, in nordul Italiei pe la începutul secolului 15, într-o perioadă în care oamenilor nu le era jenă să îsi piardă timpul jucând cărti.
Familiile bogate care plăteau artisti ca să le facă reclama, să picteze biserici, să le facă statui etc. au descoperit că e o idee bună să plătească artisti ca să creeze seturi de cărti care să contină simboluri ale familiei. La biserică nu merge chiar toata lumea ca să vadă frescele, dar cărti joacă toti prăjitii.
Cam cum face acum Kaufland când sponsorizeaza festivalul adolescentilor homo-confuzi de prin satele României. Adică dacă tot se joacă, măcar să se joace cu însemnele Famigliei. Kaufland România devine astfel un fel de “Insula Iubirii” a lui Epstein, varianta homoerotică si gratuită.
Kaufland România vine cu minorii, Acceptstein vine cu consumatorii si cu know-how-ul. De undeva trebuie să învețe și ăia micii mișcările, nu?
Dar iar divaghez, boală profesională, revenim ferm la jocul de cărti renascentist sponsorizat de familiile nobiliare nord-italiene. Cu jucători adulti si cu hainele pe ei, ca să nu fie vorbe.
1. Italia
Jocul se numea initial “tarocchi” si desi regulile nu au supravietuit, se pare că jocul era o combinatie de memorie, noroc si experientă, în genul jocului de Bridge.
Primul patron cunoscut al jocului de cărti renascentist de Tarot a fost Filippo Maria Visconti1 (1392-1447), ducele de Milano. Au supravietuit până în zilele noastre 15 seturi de cărti ale familiei Visconti. Obiecte de lux, decorate cu foiță de aur, făcute să impresioneze jucătorii si privitorii. Cam ca taberele organizate de Kaufland, făcute să impresioneze tinerii homoexploratori.
Imaginile originale ale cărtilor de Tarot nu aveau nicio treabă cu divinația, nu aveau nicio tematică ocultă. Tematica lor era una generală a timpului gen ierarhia de la curțile nobiliare, virtuți crestine, să nu tânjesti la nevasta aproapelui.
Si nelipsitul “memento mori”. Că na, când ai o viață bună tinzi sa uiti că la un moment dat se termină.
Personajele din cărtile de Tarot erau împărati, papi, reprezentări ale justitiei, morții, teme generale întâlnite în predici, în poezie si artă. Împreună cu referinte la victorii militare, căsătorii si membri blonzi ai familiei Visconti. Pentru că vremea lor nu era obligatoriu să bagi în reclame si un negru, toate personajele din Tarot sunt asa, mai pe alb.
Deckurile de Tarot din vremea respectivă erau atât de scumpe încât erau parte importantă din moșteniri, le prindeau doar nepoțeii favoriți.
2. Franța
Jocul de Tarot sponsorizat de Visconti s-a răspandit în toată Europa mai rău ca viciul promovat de Kaufland, ajungând si în Franța în secolul 16 unde numele initial “Tarocchi” s-a franțuzit în “Tarot”. Poate si pentru faptul că francezii nu reusesc să pronunte nimic cum trebuie.
Temele initiale ale imaginilor, putere militară, ierarhie etc au devenit simbolice iar în Franța cuprinsă de fascinatia Egiptului adusă de campaniile lui Napoleon a aparut rapid ideea cum că setul de cărti provine din Egipt si oferă acces la o intrare secretă pe usa din dos la ceva înțelepciune universală. (Nicio aluzie aici la campania de homoeducație făcută de Kaufland)
În această atmosferă intră în scenă Antoine Court de Gébelin2 (1725-1784), un fel de Radu Tudor al momentului, handicapati analisti independenti au existat în toate epocile, care declară pur si simplu că Tarotul nu este un joc de cărti ci întelepciune egipteană veche deghizată sub formă de cărti pentru a supravietui. O idee fabricată de la zero dar care părea prea bună ca să nu fie adoptată pe larg.
Court de Gébelin a fost urmat de o serie de ocultisti pasionati de Tarot, Jean-Baptiste Alliette, Éliphas Lévi, Gérard Encausse etc care au asociat jocul de Tarot cu tot ce se putea asocia, numerologie, astrologie, kabala, oricare sistem de gândire ocultă a momentului.
Tot atunci au apărut si primele încercări a proteja sistemul de convingeri de criticile răuvoitorilor, cam cum e legea Vexler în zilele noastre. Au răspândit stirile cum că Tarotul nu este un simplu joc, ci un instrument periculos, care dacă e utilizat superficial sau cu curul greșit îi poate sărăci pe utilizatorii neatenti. Cam ca numirea domnului Ilie Sărăcie în fruntea guvernului României.
3. Anglia
De la jocul de societate Tarocchi la jocul de Tarot prin care francezii se simteau (total nefondat) mai inteligenti următoarea transformare serioasă a venit în Anglia, sub influenta Ordinului Apusul de Aur3, o societate secretă care avea câteva sute de membri.
Doi dintre acestia, Aleister Crowley si Arthur Edward Waite au organizat 22 din cărtile de Tarot ca fiind “Arborele Vieții” si le-au asociat diferite interpretări spirituale. Apoi Waite a tocmit o artistă, la fel ca si familia Visconti, să redeseneze putin cărtile, ca să facă povestea mai fluidă.
Colaborarea dintre ocultisti si desenatoare a dat lumii avidă de divinație și interpretări oculte ceea ce azi numim “setul Rider-Waite-Smith” sau mai simplu, “Rider-Waite Tarot4”.
Care rămâne până astăzi cel mai utilizat deck de Tarot din lume.
4. New Age, arhetipuri & restul
În secolul 20 jocul de Tarot a îmbătrânit în continuare frumos, ajutat de subcultura New Age în căutare de justificări identitare, apoi de ideile lui Carl Jung despre arhetipuri si în final de noua nevoie a noastră de instrumente proiective cu care să ne explorăm anxietățile.
Klecksografii5, Rorschach și câte și mai câte.
Seturile de cărti de Tarot au devenit mai diverse ca lista de genuri posibile de pe Netflix: despre păgânism, astrologie, în stilul pictorului X, Y, Z, esoterice etc.
Dacă ne gândim putin, Tarotul este o istorie de mega-succes. Începută ca un banal joc de cărti pentru a glorifica o familie nobiliară locală, apoi scremută într-un sistem ezoteric de niste ocultisti francezi minori si în final transformat într-un test proiectiv foarte democratic.
Atât de democratic că acum e plin de magazine de Tarot peste tot. Mai multe decât cele de Kaufland. 🙃
Poate că semnul că nevoia noastră cea mai mare nu este atât pentru un instrument de divinație, cât pentru unul care să ne ajute să ne cunoastem mai bine.
Și cu asta v-am lăsat, că trebuie să mai vizitez vreo două magazine de Tarot și astăzi. Din fericire aici nu există Kaufland.
Mi-am facut licenta la antropologie pe subiect. Curiozitatea omului asupra a tot ce este nevazut dar mai ales asupra ce contine in interior sau in eter este eterna. Sustin si sunt intru totul de acord cu ultima parte 🍀
Daca e povestita cu stil, pana si istoria unui subiect care nu ma intereseaza devine atractiva :)))