1. Alcoolul este viață și viața e alcool
Astăzi în America se sărbătorește National Moonshine Day. Pentru cei de la grupa de franceză “moonshine” este alcoolul făcut improvizat din/cu ce ai prin bătătură. O prună, un măr, o coajă de cartof, o pufoaică, un electrod. Îi zice “moonshine” (=”lumina lunii”) pentru că, în mod evident, nu este o activitate pe care să o faci relaxat, ziua în amiaza mare.
In majoritatea țărilor a distila alcool artizanal este o activitate ilegală, inclusiv la noi la țară în Irlanda. Nu însă și în România, unde legea permite producția de tărie artizanală până la o anumită cantitate per gospodărie. Nu mai știu exact cantitatea, nu că ar fi importantă, că dacă produci prea multă poți să bei diferența și reintri rapid în legalitate.
Americanii au însă o asemenea zi națională și o sărbătoresc cât se poate de serios. În țara în care este perfect legal să ai arme de foc și să discuți critic despre holocaust, alcoolul artizanal e în continuare interzis. Dar există o zi dedicată sărbătoririi lui, ca un fel de remember că libertatea e relativă și are multe aspecte.
În România o asemenea zi ar fi ilogică: orice zi este o sărbătoare a alambicului din bătătură.
Îmi aduc aminte când acum mulți ani îmi cumpărasem o căsuță la țară în România și discutam cu un vecin ce ar trebui să fac mai întâi cu construcția de paiantă.
“Lasă, bre, casa, da-o încolo, că nu cade acum, vezi ce faci mai întâi cu prunele alea de pe jos, că se strică și e păcat de ele.” Prioritatea era țuica nenăscută încă.
Am aflat atunci că în afară de mine, noul venit în sat și încă vreo doi loseri, absolut toți locuitorii, inclusiv popa, aveau propriul cazan de țuică, mai mic sau mai mare, după posibilități. Mai ales popa. Care avea o instalație de distilat sofisticată, mare, din inox, aflată într-o cameră dedicată, doar a lui. Lead by example.
Înduioșați de inocența mea noii vecini mi-au oferit un curs rapit de făcut țuică. S-au combătut între ei în rețete și ponturi, au venit cu eșantioane ca argumente practice. Câteva seri de dezbateri intense, cu degustări și scheme. Eu am venit cu micii, ei cu know-how-ul și spir(i)tul. Până la urmă am cedat presiunii sociale a grupului și am făcut și eu un butoi de alcool artizanal. Abia atunci m-au declarat oficial om bun și m-au lăsat în lumea mea de lecturi și alte aiureli.
2. Heităreala împotriva artizanilor
Majoritatea țărilor în care este interzis alcoolul artizanal își justifică heităreala prin argumente de sănătate publică, cum că ar fi periculos din cauza posibilului conținut de alcool metilic.
În practică însă motivul e unul mult mai prozaic. Big Brother urăște viciul nefiscalizat. Statului îi provoacă o anxietate profundă ideea că doi oameni ar putea degusta un păhărel fără să plătească TVA.
Statul își dorește ca atunci când deguști ceva să contribui un pic și la buget, că na, visele Ursulei sau ale monștrilor Pentagonului nu se realizează doar cu lozinci. Și nu ai parte de o pandemie în fiecare an ca să vinzi vaccinuri. E nevoie și de taxele tale. Bei și susții complexul militaro-industrial. Daca mănânci doar doar ce vânezi și bei doar ce distilezi cine mai susține financiar războaiele lumii?
Ura lui Big Brother împotriva spir(i)tului liber (în românește nu iese bine gluma asta, decât cu paranteze, of) a mers până acolo încât într-o anumită perioada în SUA alcoolul industrial era otrăvit intenționat cu diferite chimicale, ca să nu poată fi băut. Și era băut în continuare, cu mii de morți ca rezultat. O perioada neagră din istoria americană în care guvernul și-a otrăvit cetățenii cu bună știință.
E poate cel mai bun exemplu că argumentul cu sănătatea publică e o gargară la fel de publică.
Așa că data viitoare când îl mai auziți pe vreunu’ că vrea o țară ca afară, aduceți-i aminte că România e una din puținele oaze de pe Pământ unde poți să îți distilezi pufoaica și cojile de cartofi cu demnitate, la lumina zilei și să împarți distilatul doar cu familia și prietenii, nu și cu ANAF.
Alcoolul artizanal nu este doar viciu sau doar obiectul urii șoimilor războiului ci este un element cultural și social care merită dacă nu protejat atunci măcar tolerat. Poate că Muzeul Țăranului Român ar trebui să aibă o aripă specială dedicată alambicurilor improvizate.
Trăiască cazanul liber din bătătură! Hai noroc! 🍷



Oda Prunei
O, Doamne, care faci așa minune,
Slăvit să fie-n veci numele tău,
Că ai lăsat pe drumul spre Zalău
Atâția pomi în care-atârnă prune.
Aceste fructe bune în budincă,
În tarte, în magiun sau în găluști,
Sunt minunate numai când le guști
Sub forma lor lichidă de pălincă.
Te-ai îngrijit și-ai răsădit copaci,
Pe orice șanț, pe orice deal, Mărite
Și astfel vezi doar fete fericite
Și nu există nici bețivi săraci.
M-am tot uitat la ceilalți pomi, subțire,
Abia de vezi trei-patru verzăciuni,
Nu bogăție, cum ai dat la pruni,
De-atârnă ca turbatele-n neștire.
Au pus țăranii bețe ca proptea,
Să nu se rupă crengile de roadă
Și stau la pândă, una să nu cadă
Și le stropșesc cu ciudă:” Noa, așea!”
La fiecare casă e-un cazan
Și toamna, când se termină borhotul,
Miroase drumul spre Zalău cu totul,
A țuică, de te-mbată la volan.
Pe-aici nu vezi divorțuri numeroase,
Că, dacă e răchie din belșug,
Bărbații stau acasă și nu fug,
Că li se par nevestele frumoase.
Așa că, Doamne, dacă suntem buni
Și-ți ascultăm de toate cele sfinte,
Fă o minune, te rugăm fierbinte
Și pune-n toată țara numai pruni.
de Sorin Poclitaru, 18 iulie 2018.
Ca să nu mai zicem că, pe vremea Grabnicîmpușcatului, se producea(tot artizanal, cum altfel) țuică, inclusiv ... la bloc, pe aragaz! ;)