Socrate, Mița Soferița si sala de cinema

1. Socrate

Se spune ca atunci cand Socrate era condamnat la moarte si astepta rabdator ca farmacistii vremurilor sa ii pregateasca otrava se apucase sa invete sa cante la fluier. Ucenicii indurerati care il vizitau l-au intrebat care-i faza cu fluierul, de ce ar mai invata un condamnat la moarte sa cante la fluier, la ce i-ar mai folosi? Iar Socrate le-ar fi raspuns “cum de ce invat, imi foloseste ca sa stiu sa cant la fluier inainte de moarte”.

Un raspuns cam Hagi-grade daca ma intrebati pe mine, dar probabil povestea e apocrifa. Socrate nu era Hagi. Ai, n-ai mingea, tragi la poarta. Si habar n-avem ce facea Socrate pe bune in momentele acelea. Poate doar isi petrecea ultimele zile cu ucenicii favoriti cam ca dr. Cristian Andrei cu pacientele favorite, iar cantatul la fluier era o metafora. N-o sa stim niciodata.

Eu cred ca multi oameni au o imagine naiva si nepractica a ceea ce putem sa invatam/facem/incepem/devenim in diferite etape ale vietii.

Cei mai multi dintre noi oscileaza intre “fluieri, nu fluieri, vremea fluierului trece“ si speakerii motivationali de toate aromele si calibrele care ne anunta ca in traista fiecarui manelist sta un baston de maresal un Nobel pentru literatura, un Grammy si ce mai vrea ceafa lui groasa si lantul lui de caine de la gat.

Oricine poate orice, la orice varsta. Daca vrei poti. Mda.

Povestea lui Socrate, adevarata sau nu, loveste cu sete intr-o idee pe care o tot caram dupa noi: la ce bun sa incepi ceva nou „tarziu”? Ce inseamna “prea tarziu”?

2. Mița Soferița

Acum multi ani, pe vremea cand facea plopul pere, Iliescu imprumuturi pe treizeci de ani si comandantul Jelenski dadea concerte la pian, in blocul din Bucuresti unde ma aruncase soarta locuia o pensionara rea, sa ii zicem duamna Mița (nume schimbat pentru a proteja identitatea victimelor parcarilor ei laterale).

Doamna Mița era criptonita sociala, otrava curata era. Se certase cu absolut toata lumea din bloc, ne luase pe rand pe toti, pe toate temele posibile. Doamna Mița era in her late sixties, nu stia nimeni varsta exacta si n-o intrebam, ca in general o evitam.

Statea la parter, avea un scaun pe care isi petrecea diminetile si serile strajuind usa blocului a la roumaine si uneori intrebandu-i pe vecinii care mergeau la piata cu masina daca nu o iau si pe ea la shopping. Nu o lua nimeni, ca n-o iubea nimeni. Nici eu n-o luam.

Mița a ajuns la concluzia ca viata de pensionara e grea, ca trebuie sa iti cari singura sacosele de la piata, ca bulangiii progresistii astia tineri nu te ajuta cu nimic. Solidaritatea intre generatii e o vorba de unii inventata, mega-vrajeala.

Mița era convinsa ca generatiile mai tinere decat ea nu erau bune de nimic si nu ii invidia pe oameni decat pentru un singur lucru, da, ati ghicit, pentru masini. Asa ca doamna Mița s-a hotarat sa inceapa o viata noua si sa isi ia masina.

In bloc incetasera bancurile cu Basescu, cele cu africani sau WWII, ramasesera doar bancurile cu Mița soferita. Dar stiti cum e, cainii latra (si mai fac meme) iar ursul trece.

La primul examen de permis pe care l-a picat ne-am amuzat. La al doilea am zis ca unii nu stiu cand sa se opreasca. La al treilea ca unii imbatranesc urat. Apoi am pierdut sirul examenelor de soferie picate. Pe la examenul no. 8 sau 9, nu mai stiu care, s-a intamplat miracolul: doamna Mița a luat carnetul de sofer. Noi, haterii din bloc ne uitam un pic jenati unii la altii, vinovati de ageismul ieftin de care dadusem dovada pana atunci.

Apoi lucrurile au luat-o razna cu totul. Dupa cateva zile a aparut in fata blocului o rabla din care curgeau tablele mai ceva ca solzii dintr-un peste bolnav de HIV pe ajutor social si cu acu-n vena. Masina doamnei Mița. Cu care, da, mergea in fiecare zi la piata si isi cara singura sacosele, fara sa se mai roage de nimeni. A intrebat-o cineva cand isi scotea sacosa supradimensionata din portbagaj daca sa o ajute si i-a raspuns “lasa, maica, ca de-acuma pot si singura”

In prima saptamana de parcare in fata blocului a lovit doua dintre masinile aflate acolo. Nimic grav, zgarieturi, doar cat sa se certe cu proprietarii masinilor, cu care oricum era certata dinainte. Eu aveam o duba pe care o iubeam ca pe ochii din cap, ca dormeam in ea verile pe malul marii, asa ca am inceput sa o parchez preventiv pe o strada mai indepartata, departe de masina doamnei Mița.

De cate ori se strica masina doamnei toti soferii din bloc rasuflau usurati, ca aveau cateva zile in care propriile masini nu erau in primejdie. Dar pacea si armonia nu dura mult, pentru ca Mița avea o filosofie de viata simpla, masinile sunt facute sa circule, nu sa stea. Facea rapid rost de bani, Dumnezeu stie cum, ca avea pensie mica, aducea un mecanic (mereu altul, nu mai veneau a doua oara, ca se certau cu ea la sfarsit) si in scurt timp rabla Miței era good to go.

Cand am plecat din Romania doamna Mița avea deja vreo doi ani buni de condus si conducea la fel de prost ca in prima zi. Spaima parcarilor laterale si a drumurilor inguste era. Ageismul din bloc se epuizase, cate bancuri cu babe care nu stiu sa conduca poti sa faci, Mița se certa in continuare pe rand cu toata lumea DAR nu mai depindea de nimeni pentru a-si cara sacosele de la piata.

Doamna Mița nu era la curent cu literatura motivationala care ne spune ca putem face orice la orice varsta, ea doar isi dorea sa o duca cineva cu masina si pentru ca nu o facea nimeni si-a luat soarta in propriile maini.

Habar n-am daca mai conduce sau daca mai traieste, ca n-am tinut legatura. Doamna Mița era parte din acea Romanie pentru care m-am mutat la tara in Irlanda.

3. Miturile reinventarii

Circula tot felul de mituri pe temele “reinventarii” si invatarii de lucruri noi mai tarziu in viata.

Multe dintre bazaconii sunt aduse in mentalul colectiv de armadele de “antrenori”, “guru” si alti specialisti. Restul din filmele de doi lei de pe platformele de streaming.

Adevarul e intre cele doua extreme:

• nu poti orice, la orice varsta, orice ti-ar zice influencerii (sorry, guyz)

• dar nici nu e adevarat ca ai ratat tot daca nu te-ai nascut cu talent, bani si pile

Intre “e prea tarziu” si “poti orice” exista o lume intreaga.

“Prea tarziu” inseamna de multe ori “mi-e frica” sau “nu sunt dispus sa platesc pretul pentru asta”, insa “reinventarea” nu are neaparat nevoie de o psihoterapie de cinci ani sau de un an sabatic petrecut la Muntele Athos.

Daca va explica vreun guru al zilei (as da niste exemple concrete pentru efect stilistic, dar chiar nu mai stiu numele la moda din Romania, poate ma ajutati voi cu exemple) ca trebuie sa te “reinventezi” si ca ai nevoie de o noua personalitate spuneti-i ca bate campii. Sau si mai bine, nu mai ii spuneti nimic, ignorati-l, lasati-l acolo, pe campiile lui.

A te reinventa e mai putin despre a te ridica ca Pasarea Phoenix din cenusa vremurilor si mai mult despre a-ti face o lista de cumparaturi mai inteligenta. Sau doar de a pune ceasul sa sune dimineata cu 30 de minute mai devreme si a face ceva pentru tine in cele 30 de minute.

• De exemplu sa scrii doua pagini la romanul ala (hai, ca stii ca nu se scrie singur),

• sa asculti un rezumat de carte pe Blinkist sau 12minutes, pe care poti apoi sa il povestesti colegilor intr-o pauza de tigara, ca sa pari inteligent.

• Sa inveti cateva cuvinte in hindi/araba/nepaleza ca sa o impresionezi pe iubi cand vine serpasul de la Glovo cu ghiozdanul ala cu aspect de pubela.

Am intalnit, in perioada cand faceam terapie de grup la un spital de boli cronice, o doamna cu o afectiune grava, abia operata. Intr-o zi n-a venit la grup. Am intrebat ce s-a intamplat. Raspunsul: “Si-a luat o saptamana pauza sa mearga la ski, ca se termina sezonul.”

Nu se ducea la olimpiada. Voia doar sa simta zapada sub picioare. Atat. Si i-a reusit.

“Devreme” si “tarziu” sunt constructe sociale si, mai ales, personale.

Uneori e prea tarziu pentru performanta. Dar nu e prea tarziu pentru ceva rezonabil, inteligent si pe care ti-l doresti.

• Mița soferita n-a vrut cariera de pilot. A vrut independenta.

• Doamna din spital n-a vrut podium. A vrut zapada.

• Socrate n-a vrut concert la amfiteatru. A vrut sa invete fluierul pentru el.

A obtinut fiecare ce si-a dorit. Realist.

4. Cand intri in sala de cinema?

In liceu chiuleam adesea si mergeam la cinema. Problema era ca nu ajungeam aproape niciodata la timp. Intram dupa cinci minute, uneori dupa cincisprezece.
Un coleg refuza sistematic sa intre daca filmul incepuse deja. Pentru el, filmul se vedea doar ritualic, lumina, scaun, asteptare. Daca nu era asa, nu mai merita vazut.

Rezultatul? El nu vedea niciodata nimic. Noi le vedeam pe toate.

Unii oameni asteapta momentul perfect pentru orice schimbare.

Sa fie lumina potrivita.
Sa fii tanar.
Sa ai timp.
Sa ai bani.
Sa ai chef.
Sa nu doara nimic.
Sa nu fi obosit.
Sa vina inceputul-perfect-al-filmului. Dar momentul perfect aproape niciodata nu vine.

Adevarul care ne zbarleste parul e simplu, in filmul vietii tale, intra in sala cand apuci: la mijloc, la sfarsit, la generic, nu conteaza.

Asta a facut Mita. N-a prins filmul cu sofatul de la inceput, a intrat cand a putut. I-a fost suficient.

Daca te roaga cineva sa-i povestesti filmul, povesteste-i ce-ai apucat din film. Canta-i, ca Socrate, muzica de la sfarsitul filmului.