Sindromul "Lumii Rele"

Cum ne modeleaza mass-media fricile

Apr 09, 2025

1. Cum procedam cu televizorul?

Una din cele mai vechi si constante amintiri din copilarie pe care o am este cu tatal meu care injura televizorul. Uneori incepea sa il injure chiar inainte sa il porneasca, in timp ce se apropia de televizor, in general injuratul e o chestie reactiva, dar tatal meu injura anticipativ. Stia ca televizorul o sa il enerveze, asa ca il injura din timp util. Apararea cea mai buna este atacul. 🙃

Tatal meu injura televizorul (mai precis stirile si emisiunile “omagiale”) atat de constant incat o vreme in prima copilarie am crezut ca asta-i modul normal de a folosi televizorul, ca asa face toata lumea, il porneste si apoi il injura.

De la copilaria problematica am ramas toata viata cu o relatie love/hate cu televizorul, chiar si mult mai tarziu, atunci cand incepusem sa fiu invitat pe la cate o emisiune TV ca sa imi dau cu parerea despre te-miri-ce. Ma simteam in largul meu in platourile TV, nu transpiram abundent, nu ma balbaiam, dar acasa tot nu ma uitam la televizor, nici macar la emisiunile cu mine, le vedeam pe calculator, inregistrate.

N-am avut niciodata pasiunea stirilor la televizor, mie mi s-au potrivit mai mult ziarele. Iar dupa ce ziarele au disparut am ramas tot pe stiri text, pe internet, preferabil din surse cat mai obscure, cat mai dubioase si pe care sa mi le selectez singur.

Relatia mea love/hate cu televizorul a culminat — unde in alta parte — tot la stiri, cand Basescu a castigat a doua oara si uitandu-ma la reactia isterica a celor de la televizor am decis ca drumurile noastre, al meu si al televizorului se despart si l-am scos in fata blocului. A disparut imediat si o vreme lunga nu m-a mai deranjat.

Ceva mai tarziu m-am saturat sa vad filme pe laptop si am revenit la sentimente mai bune, am cumparat un televizor nou pe care l-am folosit doar ca ecran pentru filme. Si tot pe acolo sunt si astazi, zero stiri, zero talkshowuri, zero emisiuni cu negrese grase care ne invata care-i treaba cu body positivity.

2. “Sindromul Lumii Rele”

Daca te uiti la televizor suficient de mult timp incepi sa ai impresia ca daca iesi pe strada iti pui viata in primejdie. Bombardamente, atentate teroriste, accidente nucleare, rapiri, omoruri la intamplare, accidente in masa. Toate se intampla in fiecare zi, tot mai aproape de noi, nicaieri nu mai suntem in siguranta. Lumea in care traim e un loc foarte periculos si niciodata nu poti fi suficient de prudent.

In anii ‘60-‘70 sociologul si teoreticianul comunicarii George Gerbner1 a identificat un fenomen psihologic caruia el i-a spus “Sindromul Lumii Rele”2. Pe scurt, expunerea continua la mass-media negativa si senzationalista iti distorsioneaza perceptia, convingandu-te ca lumea este mai periculoasa decat este in realitate. Daca dupa ce ai urmarit cateva zile la rand stirile iti vine sa iti tai venele pe lung, felicitari, tocmai experimentezi pe pielea ta ceea ce Gerbner numea “sindromul lumii rele”.

Gerbner stia personal cate ceva despre “lumea rea”. Ca evreu din Ungaria care a ratat la milimetru persecutiile din Europa acelor timpuri reusind sa se refugieze la timp in Statele Unite, Gerbner era constient ca stirile “rele” pot fi cat se poate de reale si totusi, in acelasi timp sa NU ne impacteze in mod direct siguranta personala.

In urma cercetarilor facute de el, George Gerbner a demonstrat ca telespectatorii frecventi dezvoltau perceptii exagerate despre violenta si infractiuni comparativ cu cei care urmareau mai putin televizor. De exemplu a descoperit ca cei care se uitau mai mult la televizor estimau ca rata criminalitatii era de zece ori mai mare decat realitatea, crezand ca riscul lor de a deveni victime este mult mai mare. Rezultatul e previzibil, o paranoia generala si subtila, care modifica profund interactiunile sociale.

Observatiile lui Gerbner, numite in final “Teoria Cultivarii”3 nu au igienizat emisiunile TV de excesul de stiri negative, ba dimpotriva, au oferit suportul teoretic de care oamenii de televiziune aveau nevoie ca sa isi creasca audientele. Producatorii TV incepeau sa inteleaga cat de profitabila poate fi frica si cat de usor poate fi monetizata.

Buletinele de stiri TV inca din anii ‘60 musteau de nenorociri, atacuri ale rechinilor sau accidente aviatice, chiar daca toate acestea sunt foarte rare statistic. Stirea iti spune ce s-a intamplat, nu si cat de des se intampla. Riscul sa patesti ceva banal, sa te ineci cu un covrig este mult mai mare. Dar o stire ca “Un barbat a reusit sa manance fara incidente un convrig pe zi pentru a 10.000-a oara” nu ar fi posibila. Nu ar fi o stire.

3. Doomscrolling

Cincizeci de ani dupa “teoria cultivarii” propusa de George Grebner, jurnalista canadiana Karen K. Ho4 a inceput sa popularizeze expresia “doomscrolling”5, referindu-se la obiceiul din timpul pandemiei de a derula la nesfarsit stiri negative, ca un fel de nevoie de confirmare a credintei ca intr-adevar lumea e pe duca. Nevoie usor de inteles a milioanelor de oameni deveniti peste noapte prizonieri in propriile lor locuinte. Cu totii simteam incuiati in case ca lumea “s-a stricat” si aveam nevoie de confirmari pentru asta. Confirmari pe care mass-media ni le oferea tuturor cu generozitate intr-un flux continuu.

Doomscrollingul devenise echivalentul digital al adaugarii intentionate de anxietate in cafeaua de dimineata. Si la ceaiul de dupa-amiaza. Si la cina.

Din punct de vedere evolutionist, creierul nostru este predispus la negativitate. Nu este bug, este feature. Este o achizitie evolutiva importanta care ne-a protejat candva de pradatori si pericole reale. Astazi insa nu ne mai ameninta niciun tigru sau un hipopotam (adica vorbesc despre mine, nu stiu ce viata duceti voi 😂) ci mai degraba ne ameninta inflatia, coalitia de guvernamant, CCR-ul sau abuzurile ANAF-ului. Iar mass-media este un ecosistem alimentat de frica care insista sa ne povesteasca zilnic ce vraji a mai facut guvernul si cursul valutar, tot mai defavorabil economiilor noastre. Iar partea noastra emotionala, sensibila la pericole nu distinge prea bine intre amenintarile reale si titlurile senzationale.

4. Testarea Realitatii

Si uite asa am ajuns la una din temele cele mai dragi tuturor psihologilor si psihoterapeutilor de pretutindeni, including yours truly, testarea realitatii6.

Intr-un sens general “testarea realitatii” (o traducere cam colturoasa din “reality check”) se refera la acel moment magic cand aflam cat de inalta este usa cand dam cu capul de pragul de sus. Aveam credinta ca usa e mai inalta si ne comportam ca atare, usa ne da una in creasta si brusc ne recalibram credinta despre Realitate si inaltimea usii. Noi nu percepem “direct” Realitatea, ci doar traim cu niste credinte despre realitate. Credinte care primesc uneori o lovitura la fontanela. Sau la coccis. Dar divaghez, devin prea filosofic, sa ramanem la doomscrolling.

Intr-un sens mai tehnic “testarea realitatii” se refera la cat de bine intelegem realitatea, cat de functionale sunt credintele noastre despre ea, cat de bine navigam prin realitate cu ajutorul credintelor noastre si nu in ultimul rand cat de bine stam cu capacitatea de prognoza si planificare bazata pe “testarea realitatii”.

O buna testare a realitatii ne ajuta sa facem diferenta intre amenintarile reale si cele percepute, intre stirile despre sfarsitul lumii pe care ni le imping in fata jurnalistii corupti si viata noastra reala.

Ironia este ca viata de astazi este — statistic vorbind — mai sigura ca niciodata. Potrivit statisticilor si studiilor globale, criminalitatea si violenta au scazut considerabil in ultimele decenii. Daca insa intrebam orice comsumator serios de stiri ne va spune ca nu e deloc asa si ca civilizatia este pe marginea prapastiei. Terorismul, atacurile armate si dezastrele capteaza atentia mass-media, in timp ce pericole reale precum bolile cardiace, diabetul sau accidentele rutiere sunt ingropate sub titluri mai senzationale. Nimeni nu-si baricadeaza casa pentru a se proteja de colesterol, desi acesta e mult mai periculos decat orice alta catastrofa de la stiri. Pentru oricare dintre noi, eu si voi, riscul de a muri de diabet sau boli cardiovasculare este incomparabil mai mare decat de a muri din cauza unei atentatoare cu broboada sau accident nuclear.

Iar anxietatea cronica nu este doar un efect secundar neplacut al consumului in exces al stirilor, ci este o problema psihologica si fiziologica serioasa. Expunerea continua la media negativa creste hormonii stresului, cum ar fi cortizolul, alimentand tulburarile de anxietate generalizata, insomnia, afecteaza functia cognitiva si scade starea de bine. Frica permanenta distorsioneaza interactiunile sociale, genereaza o atitudine cinica, neincredere si izolare. Daca petreci suficient timp absorbit de paranoia mass-media vei incepe sa suspectezi ca femeia de serviciu a blocului culege informatii pentru o banda de spargatori de locuinte. Sau SRI. Ceea ce nici nu e prea paranoic, daca stau sa ma gandesc bine. 🙃

Asa cum televiziunea din anii ‘70 s-a folosit de observatiile lui Gerber pentru a isi creste audienta, tot asa platformele sociale moderne si-au modelat functionarea dupa ideea doomscrolling-ului. Facebook, Instagram, Twitter (X), TikTok sunt proiectate cu meticulozitate de specialisti in comportament pentru a ne exploata anxietatea, tinandu-ne lipiti de ecran. Algoritmii prioritizeaza sistematic continutul alarmant, polarizant sau emotional provocator, stiind ca stresul si furia sporesc implicarea utilizatorilor. Fostul executiv Facebook Chamath Palihapitiya admitea in 2017 ca platforma exploateaza “bucle de feedback pe termen scurt bazate pe dopamina”7, concepute special pentru a tine utilizatorii dependenti. Anxietatea noastra a utilizatorilor nu este un efect secundar ci face parte din felul “normal” de functionare al platformelor.

5. Ce-i de facut?

Multi dintre noi instinctiv aleg solutia cea mai simpla (si probabil una din cele mai eficiente), adica evitarea marului otravit al stirilor negative, oferit de vrajitorii din social media. Vad in fiecare zi pe Substack oameni care ne anunta ca au fugit din mlastinile Facebook sau Twitter. Vad zilnic oameni care se lauda ca nu se mai uita deloc la televizor. Sigur, poate ca e si un pic de virtue signalling sau moda aici, dar tot e o veste buna.

Termenii folositi pentru noua moda variaza de la “digital detox”8, “social media detox“9, “digital minimalism”10 pana la “technology shabbat“11 sau “sa te deplatformezi singur”.

Apoi sa nu uitam ca exista in continuare si jurnalisti si jurnalism de calitate. La fel cum faptul ca lumea s-a umplut de junk-food nu a anulat bucataria de calitate. Putem prioritiza jurnalismul de calitate in detrimentul titlurilor alarmiste. Putem cauta in mod deliberat stiri pozitive care sa le echilibreze pe cere negative.

Sau si mai bine, putem sa punem stirile alarmiste in perspectiva. Sa va dau un exemplu personal.

Acum cateva luni am discutat cu cineva care era absolut terifiat de perspectiva razboiului de langa Romania. Nu mai dormea bine noaptea, la propriu. Era speriat de faptul ca avem granita cu o tara aflata in razboi, Ucraina. Si de faptul ca razboiul se poate extinde. Frica persoanei respective era reala si parea sa aiba argumente aproape rationale. Granita cu o tara aflata in razboi e unul din aceste argumente, e ca si cum ai spune “razboiul bate la usa noastra”.

I-am readus aminte persoanei respective ca Romania a mai avut “un razboi la usa” timp de zece ani. Ca am avut granita cu o tara aflata in razboi din 1991 pana in 200112, Iugoslavia/Serbia, ca atunci nici macar nu eram membri NATO iar economia noastra era mult mai slaba decat in prezent, ca eram mult mai vulnerabili din toate punctele de vedere. Si cu toate acestea majoritatea romanilor n-au fost ingrijorati de cei zece ani de vecinatate cu o tara aflata in razboi.

Care a fost diferenta dintre atunci si acum? Dintre a avea granita cu Serbia aflata in razboi si cu Ucraina aflata in razboi? Una simpla, absenta stirilor alarmiste si a doomscrolling-ului. Atunci nimeni nu avea interesul sa ne faca sa traim in frica, acum insa in mod cert exista actori care din tot felul de motive vor sa traim in frica.

Am sa incerc sa inchei aici, ca deja m-am cam lungit, ca in bancurile cu doua vesti, una proasta si una buna.

Vestea proasta este ca algoritmii social media care ne umplu ecranele cu vesti proaste nu pleaca nicaieri. De abia au prins gustul sangelui si banilor, si ei si jupanii lor.
Vestea buna este ca le putem rezista prin gandire critica, iar gandirea critica e parte din testarea realitatii de care vorbeam mai devreme. Suntem suficient de inteligenti cu totii ca sa recunoastem metodele de inducere fricii si sa ii evitam pe cei care vor sa ne faca sa traim in frica.

Sfarsitul lumii nu vine azi. Si nici maine. Trust me, I’m a psychologist. Oricat de mult s-ar stradui jurnalistii suparati de inchiderea conductei de fonduri de la USAID sa ne convinga de contrariu.