Sindromul dictatorului

Parlamentul galagios din mintea noastra

Discutam deunazi cu cineva despre ceva schimbari pe care ar vrea sa le faca pe repede-inainte in viata lui. Sa scape de nevasta, de o adictie, sa se lamureasca daca copiii sunt ai lui si chiar daca sunt ai lui oricum nu prea mai il incanta. Si sa invete repede o limba straina, ca vrea sa se mute intr-o tara cu pantaloni scurti x 365 zile, ca asta in care sta acum e deprimanta si ii mananca sufletul.

Desi eu n-am problemele lui, eu sunt aproape perfect, copilul e clar al meu ca e nesuferit si seamana cu mine, nevasta a fugit din proprie initiativa si cu draga inima, singura mea adictie e mancarea buna iar limbi straine stiu mai multe decat stelele de pe epoletii lui Ciuca (inseram o scama imaginara aici pe care o ciugulim) pot sa il inteleg.

As zice ca omul e victima a ceva ce mie imi place sa numesc “sindromul dictatorului”. Mai precis un bug in sistem care ne face sa ne imaginam mintea noastra ca pe o dictatura luminata in care odata ce ne dorim ceva se si pune in practica.

Asa, cam ca Ceausescu atunci cand s-a hotarat ca vrea o cladire monumentala in Bucuresti i-a pus pe unii sa o faca si gata, s-a rezolvat. A dat omu’ niste telefoane, au venit baietii, au ras la radacina un intreg cartier, au adus materialele necesare si au construit cladirea. No biggie. Avantajul de a fi dictator, iti pui usor dorintele in practica.

Imaginati-va ca parlamentarii care stau acum confortabil in cladirea construita de odiosul dictator si sinistra lui sotie (daca tineti minte expresia v-am prins, sunteti deja batrani) ar vrea sa construiasca in zilele noastre o cladire similara. Alaturi. Ce s-ar intampla? Ar suna baietii sa vina sa mai rada un cartier si sa faca loc pentru inca o constructie? Probabil ca nu. S-ar certa in parlament luni de zile pe tema cladirii, daca e potrivita sau nu, daca au bani sa o faca sa nu, daca noua cladire ar fi pe placul Ursulei si a aliatului strategic sau nu, iar in final, obositi, ar incepe sa se certe despre altceva si ar abandona lent proiectul cu cladirea, ca asa se intampla intr-un parlament, ce proiect nu place la toata lumea este in final abandonat.

Si poate ca rar, din cand in cand, cate un georgica nostalgic pro-cladire ar mai comenta din fundul salii “bai, ce buna ar fi fost o noua cladire monumentala, dar n-ai cu cine…”

Asa, deci avem “sindromul dictatorului”. 😊

Ii cadem victima atunci ne imaginam ca mintea noastra este un fel de dictatura. Iar vointa noastra ar fi un fel de jandarmerie mega-eficienta. Vrem sa mergem la sala? Dictatorul pune jandarmii sa sara cu pulanul pe muschi: “hai, baieti, mai ridicam si noi niste greutati?”

Vrem sa ne lasam de fumat? Cold-turkey 100%: “babe, gata, asta a fost ultima tigara, am zis!”

Suntem in doliu dupa relatie? “Ia gata cu prostiile, hai ca de azi nu ne mai gandim la nenorocita aia, ca nu merita.“ Rili?

Suntem cu totii o colectie de dorinte contradictorii. Este regula si nu exceptia. Am vrea sa fim nefumatori si sa fumam doua pachete pe zi. Am vrea-o pe iubi inapoi dar am vrea sa o uitam in acelasi timp. Vrem si omleta dar sa pastram si ouale.

Ati prins ideea. Intr-o lume plina de dorinte contradictorii dictatorii old-school nu pot exista. Isi taie venele pe lung. Pleaca in exil si scriu carti de self-help.

Mintea noastra functioneaza ca un parlament galagios, cu membri (=dorinte) care nu se respecta unii pe altii, se porcaiesc, se saboteaza reciproc si care ating rar si cu greu o majoritate functionala.

Vrei sa te lasi de fumat? Nu e suficient sa vrei, ar trebui sa vezi ce poti sa le oferi in schimb acelor “parlamentari” din mintea ta care acum au beneficii din fumat si care se vor opune dorintei tale. Vrei sa mergi la sala fara sa obtii inainte o “majoritate parlamentara”? Good luck with that.

Psihoterapeutilor le place sa vorbeasca despre “beneficiile secundare ale bolii“. Si sa se bucure de figura perplexa a clientului: “da’ domnu’ doctor eu n-am niciun beneficiu din asta.” “Tu” poate nu, dar unii din “parlamentarii” tai au.

Oamenii de succes din jurul nostru sunt in general aceia care au invatat sa negocieze cu “parlamentarii” din mintea lor. Sa obtina o “majoritate parlamentara” pentru fiecare dintre dorintele lor.

Daca vrem sa ne indeplinim dorintele nu de vointa mai multa avem nevoie, ci de abilitati de negociere mai bune.

Voi cum va negociati dorintele, proiectele cu “parlamentarii” din mintea voastra? Sau inca mai credeti in dictatori si Mos Craciun? 😊