Scoala norocului
M-am trezit azi dimineata cu un vis ciudat in minte, se facea ca incepusem un mic business in care faceam la imprimanta costume de hartie pe care le livram prin posta celor interesati. Costume care aratau impecabil, ca orice alt costum, atata doar ca fiind de hartie puteau fi purtate doar o singura data. Costume de unica folosinta.
La cafeaua de dimineata m-au urmarit in continuare imaginile din vis. In sine ideea nu e rea deloc. Cine ar cumpara un costum de hartie? Pai cine are nevoie sa mearga la un eveniment singular si nu doreste sa isi tina locul in dulap cu un costum pe care altfel nu il va folosi niciodata. Habar n-am, esti invitat la o inmormantare, la un botez sau la un interviu la postul local de televiziune.
Apoi am incercat sa deslusesc care ar putea fi semnificatia visului pentru mine. Deformatie profesionala, apucatura de imbatranit prin transeele psihoterapiei. Nu trebuie sa apartii sectei “Martorii lui Jung” ca sa iti analizezi un vis.
Nu mai am niciun costum de cativa ani buni. Pe ultimele pe care le mai aveam le-am donat unui charity shop pentru ca strangeau praful degeaba in dulap. Nu imi plac costumele, nu mi-au placut niciodata iar aici la mine la tara in Irlanda lumea poarta hanorace cu gluga, nu sacouri. N-am nostalgii nici cu costumele, nici cu ocaziile in care le purtam.
M-am gandit ca poate mesajul visului ar putea fi din categoria “haina face pe om”. Dar e valabil si invers, si omul face haina. La imprimanta de exemplu. Pentru cate o ocazie singulara, o varianta directa, ieftina de a nu trece pe langa ocazie. Si apoi haina de hartie o arunci, ca nu mai ai nevoie de ea, nu este un angajament pe termen lung.
Poate ca visul meu era doar un mesaj exasperat al inconstientului meu in cautare de o viata mai buna “help me a little bit, you cunt, go get a suit, will ya?“ Glumesc, inconstientul meu e politicos, nu vorbeste asa cu mine.
Sau poate ca visul era doar in legatura cu o conversatie recenta pe care am avut-o despre noroc.
Interlocutorul meu era convins ca este foarte ghinionist. Indiferent ce ar face in viata in general trage paiul scurt. Un lung sir de relatii care n-au mers. Un lung sir de joburi si proiecte profesionale care au mers prost spre foarte prost si s-au terminat dezastruos. Evenimente neprevazute mici si mari care i-au dat peste cap majoritatea planurilor de viata. Este descurajat sa mai inceapa ceva nou pentru ca stie ca este ghinionist si nu ii va iesi ceea ce incepe. Iar cand primeste o invitatie la un eveniment care ar putea fi o oportunitate pentru el nu se duce pentru ca nu are costumul potrivit. Si nici nu-si ia un costum pentru ca e prea descurajat pentru asta. La ce bun?
Psihologul Richard Wiseman, de la universitatea din Hertfordshire a petrecut zece ani incercand sa inteleaga de ce unor oameni li se intampla lucrurile pe care si le doresc in timp ce altii par bantuiti de ghinion toata viata. A facut diferite experimente incercand sa inteleaga comportamentul si modul de gandire al norocosilor si ghinionistilor.
Concluzia lui Wiseman dupa zece ani de experimente era destul de previzibila: norocul nu este doar o forma de sansa, o simpla distributie statistica a evenimentelor din viata noastra, ci este modelat masiv de atitudinea, de comportamentul si modul nostru de a gandi.
Wiseman a incercat sa sintetize ce se intampla in viata “norocosilor” in patru principii:
norocosii sunt deschisi la noi experiente si cauta in mod activ oportunitati
norocosii isi asculta intuitia
norocosii se astepta sa li se intample lucruri bune si astfel le cauta proactiv
norocosii sunt rezilienti si reusesc sa isi revina dupa evenimentele negative
Wiseman a incercat apoi sa isi forteze norocul (pun intended) si sa se foloseasca de ceea ce a aflat in urma acestor experimente transformandu-le in ceva practic. Pentru ca oricat ar parea de contraintuitiv multi psihologi sunt oameni practici. 😊
Asa ca a lansat un proiect pe care l-a lumit “Scoala Norocului”. Care isi propunea sa ii invete pe “ghinionisti” sa gandeasca ca niste “norocosi”, folosind tehnici banale pe care psihoterapeutii de toate orientarile si aromele le recomanda tot timpul: sa tina un jurnal al norocului, sa isi vizualizeze succesul, sa practice sesiuni de gratitudine, in care sa accepte ca exista si momente bune in viata lor. Si sa fie recunoscatori pentru ele. Si sa le caute proactiv.
Intr-unul din experimente Wiseman le-a cerut participantilor sa numere fotografiile dintr-un ziar. Undeva in interiorul ziarului era un mesaj ascuns care spunea “opreste-te din numarat, sunt 43 de fotografii in acest ziar”.
Participantii “norocosi” au vazut aproape toti imediat mesajul si s-au oprit. Norocul lor. In schimb participantii ghinionisti au trecut cu gratie peste el si au continuat pana au terminat de numarat toate fotografiile.
Cand li s-a spus ghinionistilor despre existenta mesajului ascuns si s-au apucat sa il caute, unul din ei a exclamat exasperat “nu pot sa il gasesc, ghinionul meu“.
Am mai scris despre noroc aici. Nu stiu care este mesajul precis al visului meu cu costumele de hartie, ca n-am mai avut rabdare sa il explorez mai departe. Poate ca deep-down e o parte din mine nemultumita ca nu mai am niciun costum. Sau poate ca era acela ca a venit timpul sa imi fac din nou un costum, fie si de unica folosinta, pentru oportunitatile care pandesc pe la colturi.
Sau poate e pur si simplu e doar o idee interesanta pentru un mic business. Oare ar purta cineva haine de hartie? 😊
În primul rând, habar n-am de ideea cu hainele astea de hârtie dar pot sî-ți zic altă istoriară, veche și reală ca whiski-ul irlandez, ca să zi așa dacă pot să zic și iată că pot :)))
Era prin ani optzeci, mileniul trecut, am achiziționat (cuvânt din mileniul acesta) niște superi pantofi, de la un ”macaronar” (din secolul trecut), la un super business, biznis mai pe românește.
Ca un bun bișnițar (acum aș fi zis să înțeleagă tăt natul, om de afaceri, pe românește) am revândut marfa și am făcut un profit frumușel.
Prima surpriză și reclamație a venit foarte rapid de la un ins, că cum (pun intended) i s-a dus talpa de la pantofi. Doar de curiozitate (nici măcar sloganul marfa vândută nu se restituie nefiind inventat, de reclamații nu primim plin, deci doar din pură curiozitate) am întrebat de ce joacă fotbal la costum cu pantofi de om serios în picioare (puneți voi virgula oriunde și citiți ce vă iasă, din cele câteva variante) ?
Omul a spus doar că a călcat prin mocirla ultimei averse.
Am învățat o lecție. Nu vinde pantofi de mort unuia viu fără instrucțiuni de folosire.
Restul clienților au primit sfaturi înțelepte, nu purtați pantofii pe ploaie și zăpadă !
Paranteză: Pe acele vremuri s-a auzit și se cunoștea modul de utilizare a ”galoșului” :Închis Paranteza.
Fără alte explicații inutile.
În următorul rând, acuma vine ceea ce dorea să împărtășesc cu oricine va citi aceste rânduri.
Un bărbat sosește în Capitala țării (care vreți voi) dis-de-dimineața, și iese din gară pentru a lua un mijloc de transport, când aude o voce, în capul lui, după cum se dumirește cât de curând, când întreabă cu voce tare, deși nu vede pe nimeni pe lângă el, cine vorbește iar vocea îi răspunde :
- Eu, sunt norocul tău, trage un loz (modalitate ieftină potențială generatoare de venituri substanțiabile față de in-put-ul necesar) !
Omul, încă mirat și neîncrezător în capacitățile sale auditive, cumva din instinct se îndreaptă spre prima tarabă ce se deschidea, dar vocea-i spune :
- Nu de aici.
Și iată cum începe un periplu prin nenumărate, adică nimeni nu le-a numărat, lăcașuri ce vindeau lozuri.
Într-un final apoteotic, vocea zice :
- De aici.
Omul pune mâna pe un loc, vocea îi spune accelerat :
- Nu pe ăsta.
Omul alege altul. Vocea, gâfâind, spune :
- Nu pe ăsta !
După mai factorial de trei încercări, vocea afirmă :
- Pe acesta.
Omul plătește ia lozul, îl deschide cu mâinile tremurând de lipsa alcoolului atât de necesar, și apoi vede scris : NECÂȘTIGĂTOR.
Iar vocea, scuipând vorbele a ciudă maximă, îi răcnește :
- Ptiu, ce ghinion ai !
Cred ca ma pozitionez la mijloc cu tendinte spre ghinion, cam ca organul care ne bate-n piept. Nu chiar ghinion per se, cat mai degraba am fost haituit toata viata de "intarziat", tarziu in amor, tarziu in prima despartire din dragoste (care s-a dovedit devastatoare din cauza varstei), tarziu la insuratoare, samd, imi doresc copii, dar n-am ajuns acolo, sunt convins ca o sa fiu tata la 60...
Dar nu ma plang, sunt oameni cu adevarat chinuiti in viata. Mama mea. Plecata de la 16 ani din batatura de pamant dintr-un sat din Baragan, maritata cu un barbat care a abuzat-o fizic si psihic, calcata in picioare la propriu sub ochii mei, a avut curajul sa divorteze, sa-si refaca viata, doar ca la scurt timp sa "prinda" o boala incurabila care a bagat-o rapid la pensie cu handicap grav permanent. Dar stai, there's more. Cativa ani mai incolo, ne-am descoperit in familie o boala genetica neurologica degenerativa, Huntignton. Toata familia o are, mai putin eu. Boala care s-a dovedit mai grava si mai nenorocita decat prima, cand am fost la comisia pt handicap, ne-au declarata ca nu exista decizie pentru doua boli atat de grave permanente :)))
Plus cele uzuale, inima, osteoporoza (sold fracturat - proteza), tiroida, psihiatrie, samd.
O fiinta mica, umila, blanda, care si-a sacrificat viata sa puna mancare pe masa si cateva haine copilului.
Si-atunci, in ce categoria ghinionului pluii mele intra aceasta femeie?
Asa am ajuns sa fiu cinic, ipocrit, hater, fukc god, fukc life, fukc pe toti si toate.
Ce vreau sa zic, cand viata te calca in picioare non-stop, este foarte greu sa iti schimbi mentalitatea si apreciez cu adevarat oamenii care reusesc, ii invidiez, eu am cedat acum mult timp.