Reductio ad Orwellum sau Ministerele Onestității
când guvernele spun accidental adevărul
1. Transparențele care au existat
Unul din cele mai oneste ministere din istoria moderna a fost Ministerul Penitenciarelor din Africa de Sud.
Nu “onest” pentru că închisorile ar fi fost instituții prea transparente, dimpotrivă. Însă ministerul avea un nume greu de confundat cu altceva. În majoritatea tărilor moderne rețeaua de închisori este “ascunsă” într-o instituție mai largă și mai respectabilă care este de regulă Ministerul Justiției, mai rar Ministerul de Interne.
Ideea pe care o transmite această variantă de nume este că penitenciarele fac parte din Justiție, că rostul lor este să administreze justiția. Nu există (sau nu ar trebui să existe) închisori fără justiție. Însă în Africa de Sud existau și nu îi păsa nimănui de ce mesaj transmitea în exterior. În Africa de Sud apartheidul a separat cele două lucruri, justiția era una, și se aplica mai ales albilor, iar închisorile erau alta și se aplicau tuturor, în special negrilor. Nu neapărat în combinație cu justiția.
O separare care pare banală dar este extrem de revelatoare. Sistemul penitenciar nu venea în continuarea unui proces juridic ci era doar un instrument direct al statului care îl folosea pentru a izola activiștii, opozanții politici, dizidenții de restul populației. Iar atunci când justiția era implicată în izolarea lor era la rândul ei doar un instrument util, nu un scop în sine.
Un minister numit Ministerul Justiției transmite ideea de “administrăm dreptatea”, în timp ce un minister numit “Ministerul Penitenciarelor” transmite ideea de “controlăm populația de indezirabili”.
Cel mai revelator lucru despre un guvern nu este ceea ce face sau nu face, ci doar ceea ce consideră suficient de important încât să fie organizat sub forma unui minister propriu. Al penitenciarelor, al propagandei sau al fericirii.
Da, există și ministere ale fericirii. Încă există.
Știm cu toții că este o mare diferență între un nume și o descriere și că instituțiile de orice fel arareori au nume neutre. Inclusiv ale statului. Mai ales ale statului.
Instituțiile caută în general nume care le oferă legitimitate. Numele rar este o descriere tehnică a activităților instituției, jobul lui nu este să descrie ci să justifice.
Un bun exemplu este însăși istoria cuvântului propagandă. Acesta vine din latinescul propagare, adică “a răspândi”.
Biserica Catolică a avut dealtfel Congregatio de Propaganda Fide, adică “Congregația pentru Propagarea Credinței”, o instituție dedicată răspândirii credinței religioase.
Deci “a propaga”, adică nicio conotație negativă. Propagăm idei, propagăm cultură, propagăm educație. Între timp însă, propaganda a ajuns asociată cu manipularea și controlul politic, nu din cauza cuvântului în sine, ci în special din cauza modului în care statele au folosit conceptul.
Așa că atunci când a venit la putere regimul nazist nu a inventat propaganda, ci a făcut doar un lucru mai puțin obișnuit, si anume cuvântul “propagandă“ direct pe ușa instituției: Ministerul Iluminării Publice și Propagandei. Joac-o pe-asta!
Naziștii nu doar că nu încercau să ascundă faptul că modelarea opiniei publice era o funcție a statului pe care îl organizau ei, ci se mândreau cu asta.
O transparență de invidiat dar demnă probabil de o cauză mai bună. Istoria ne-a arătat de ce.
2. Transparențele care lipsesc
Toate țările au o armată, iar majoritatea au și un Minister al Apărării. Puține țări au însă un Minister al Războiului. Sau un Minister al Atacării altor Țări. Eu n-am auzit de niciuna.
Apărare e un cuvânt ales greșit pentru că un minister al apărării după nume ar trebui să se limiteze doar la apărarea teritoriului național.
Însă instituțiile moderne de apărare mențin forțe expediționare, operează baze militare externe (SUA au peste 850 în toată lumea), desfășoară intervenții militare departe de teritoriul național și proiectează putere la nivel global.
Din acest punct de vedere Ministerul Apărării al Statelor Unite ne induce grav în eroare. Ultima dată când America continentală a fost atacată și a fost obligată să se apere a fost în 1812 când trupe britanice au atacat și ocupat temporar mici porțiuni din teritoriul american. Atât. De atunci încoace niciun alt stat străin nu a mai atacat America continentală.
Nu, “Pearl Harbor” nu face parte din continentul american iar la momentul “Pearl Harbor” Hawaii nu era unul din statele SUA. Era doar un teritoriu anexat cam dubios și cu un statut legal disputat internațional. Cam ca Rusia cu Crimea sau Israelul cu sudul Libanului
Abia 17 ani după momentul Pearl Harbor Hawaii a devenit al 50-lea stat american.
Deci SUA nu a fost atacată niciodată, dar are un Minister al Apărării. Care nu apără pe nimeni, dar în schimb atacă pe foarte mulți. Poate că un nume mai potrivit ar fi Ministerul Proiecției Puterii Militare sau poate chiar Ministerul Operațiunilor Externe. Operațiunilor militare speciale, desigur.
A nu se înțelege că ministerele apărării sunt nepotrivite sau nelegitime. Evident că orice stat are dreptul legal și moral să se apere, vorbeam doar de pretinde numele unui minister că ar face.
Ideea ar fi că “apărare” descrie justificarea și nu neapărat activitatea în sine.
Să luăm un alt exemplu, cultural de data aceasta. Cultura sună inocent, nu-i așa? Muzee, patrimoniu, literatură sau artă.
Toate acestea fac parte, în mod real, din preocupările unui minister specializat, care să le coordoneze.
Cultura este însă și despre identitate, ce tradiții sunt promovate, ce valori primesc finanțare, ce povești definesc națiunea (deși “națiune” nu prea mai e un cuvând la modă, că miroase prea mult a “etnostat”) sau ce simboluri sunt considerate reprezentative.
Un minister al culturii gestionează uneori nu doar cultura existentă, dar mai alesimaginea oficială a culturii.
Un nume mai explicit pentru Ministerul Culturii ar putea fi Ministerul Identității Naționale sau, într-un regim autoritar chiar Ministerul Culturii Aprobate.
Dar în general i se spune doar “Ministerul Culturii” pentru că sună mai bine. În niciun caz Ministerul Cenzurii, că ar da semnale greșite. Pentru cenzură în general autoritățile crează agenții aparent minore, cum ar fi de exemplu pe plaiurile mioritice Consiliul Național al Audiovizualului sau Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Jobul lor este să spună des “băbăeț, nu vai vorbiți despre din astea, că tulburați publicul” și să retragă licențe radio-tv, să dea amenzi, să sancționeze poveștile care se îndepărtează de la narativul oficial. Și, desigur, să păstreze aparențele, că nu bagă cultura la dubă.
Ultimul exemplu de astăzi e despre taxe. Nimeni nu iubește plata taxelor, așa că statele evită rareori să își numească instituțiile fiscale în termeni direcți.
“Administrația Veniturilor” ar suna prea tehnic și prea neutru. Un contribuabil ar putea descrie aceeași instituție diferit, ca fiind de exemplu Ministerul Contribuțiilor Obligatorii.
Sau din perspectiva cuiva cu tranzistorii prăjiți de la “Capitalul” lui Marx sau ședințele de partid de la USR ar putea fi numit foarte corect chiar Ministerul Redistribuirii.
Jobul acestui minister este să ia bani de la români și să îi dea ucrainenilor sau afganilor, sau cui mai are nevoie de ei. Românii par să accepte cu seninătate redistribuirile. Și la nunta mea a căzut o stea.
3. Ministere care par inventate, dar există
Uneori guvernele creează instituții ale căror nume sună parcă inventate de Times New Roman. De pe vremea când aveau umor. Haideți să luăm doar câteva, ca să încheiem pozitiv povestea de astăzi despre numele ministerelor.
Emiratele Arabe Unite au creat funcția de ministru pentru Fericire și Bunăstare.
Ideea de bază era coordonarea unor politici legate de calitatea vieții, satisfacția populației și bunăstare.
Conceptul pare neobișnuit deoarece fericirea este considerată în mod tradiționa o chestiune pur personală. Iar de câte ori vreun stat a încercat să își facă fericiți cetățenii cu forța a ieșit prost spre catastrofal. Pentru că în general statele înțeleg fericirea ca un joc cu sumă zero și ca să dea la unii iau de la alții. Vezi redistribuirile de mai sus, din visele umede ale naziștilor, comuniștilor, socialiștilor sau useriștilor.
Un minister al Fericirii și Bunăstării sugerează că fericirea poate deveni obiectiv de politică publică. Ar putea?
Regatul Unit a creat un portofoliu ministerial dedicat combaterii singurătății. Ideea nu era la mișto. Izolarea socială are efecte măsurabile asupra sănătății indivizilor și societății, nimic de comentat aici. Dar numele ales este fascinant.
Cu doar câteva zeci de ani în urmă, nimeni nu și-ar fi imaginat un departament guvernamental dedicat unei emoții. Însă astăzi singurătatea a devenit o problemă de politică publică, iar în UK există un minister pentru asta.
Iar dacă deja a apărut undeva Ministerul Singurătății, nu văd de ce nu ar apărea pe viitor un Minister al Furiei, sau un Minister al Tristeții, eventual comasat cu cel existent, că merg bine împreună. Ministerul Singurătății și Tristeții.
De un Minister al Homosexualității nu zic nimic, că poate cobesc. La câte agenții care promovează problema există acum, să le transforme administrativ într-un minister coerent, cu buget, creme și un ministru crăcănat și visător nu e decât un pas.
Mai există apoi prin lume diferite Ministere ale Îndrumării. Fără glume, unele guverne au creat instituții dedicate “ghidării” cetățenilor.
Cuvântul “ghidare” sună prietenos, îndrumarea sugerează ajutor, dar întrebarea serioasă este când îndrumarea devine direcționare? Și când direcționarea devine control?
4. Reductio ad Orwellum
Hai, că l-ați citit cu toții, indiferent de simpatiile politice. Ne place sau nu, din când în când trebuie să cităm omu’, n-avem ce face.
Orwell a fost conștient de puterea numelor. Inclusiv numele ministerelor. Cele mai cunoscute ministere ficționale apar cu generozitate în romanul 1984.
Ministerul Adevărului nu produce adevăr, ci rescrie istoria.
Ministerul Păcii nu păstrează pacea, ci administrează războiul. Cam ca Ministerele Apărării de care vorbeam mai sus, care nu apără, ci atacă.
Ministerul Iubirii nu răspândește iubire, ci pedepsește și torturează.
Orwell era băiat deștept și a înțeles un principiu fundamental al limbajului politic: cu cât realitatea este mai importantă, cu atât numele ei trebuie ales mai atent. Realitatea noastră este construită din cuvinte.
Un Minister al Adevărului nu este dovada că adevărul există, ci doar dovada că adevărul are nevoie de nițică supraveghere.
Poate cea mai bună metodă de a înțelege o instituție este să ne punem o întrebare simplă:
Dacă ministerul ar trebui să se descrie neutru, pur tehnic, fără să caute aprobarea publicului, ar alege același nume?
Ministerul Apărării ar păstra aceeași denumire? Dar Ministerul Culturii? Ministerul Justiției?
5. În loc de concluzie
Cele mai oneste ministere sunt cele care dezvăluie accidental adevărul, sau cele cărora nu le pasă de ce crede publicul. Ministerul Închisorilor sau Ministerul Propagandei.
Fiecare guvern are nevoie de nume care să justifice acțiunile sale. Așa că o închisoare devine “serviciu corecțional”, propaganda devine “informare publică”, cenzura devine “combaterea discriminării”, războiul devine “apărare”, controlul devine “îndrumare” iar manipularea ordinară și agendele ascunse devin “comunicare”.
Mașinăria de legi și instituții care este statul modern este lubrifiată constant cu ajutorul limbajului.
Sigur, nu orice Minister al Culturii este în mod automat un Minister al Adevărului orwellian.
Dar într-o țară în care Ministerul Culturii nu are nimic de obiectat când străinii insistă să scoată din poeții naționali din manualele de literatură sau să le demoleze busturile poate că ministerul culturii ar trebui redenumit ca Ministerul Culturii Altora.
Alte propuneri de nume?