Poveste despre tara care (nu) iubea cartile

A fost odata ca niciodata o tara indepartata ai carei locuitori nu iubeau cartile. Sigur, existau si acolo carti, ca in orice alta tara, insa locuitorii nu le apreciau in mod deosebit. Cele mai multe carti care mai existau erau vechi, scrise de generatiile anterioare, din strainatate nu aduceau carti pentru ca nu intelegeau alte limbi, altele noi nu prea se mai scriau si nu se tipareau pentru ca nu le cumpara nimeni iar putinii care mai iubeau cartile preferau sa le colectioneze discret, pentru a nu se expune ironiilor si glumelor celorlalti.

Ocazional, cand mai murea cate un iubitor de carti iar noii proprietari ai casei faceau curat in urma lui si ii aruncau cartile la gunoi cei care vedeau teancurile de carti care stateau cu zilele in ploaie sau zapada spuneau sarcastici "habent sua fata libelli", adica "au si cartile destinul lor". De unde stiau citate in latina locuitorii unei tari care nu citeau nimic habar n-am, poate ca auzisera pe undeva la radio citatul respectiv si li s-a parut o gluma buna. Ce nu stiau ei este ca citatul complet era de fapt "pro captu lectoris habent sua fata libelli", adica "au si cartile destinul lor in functie de cititori". O carte lucreaza cu materialul clientului. Iar cum cititorii din tara indepartata nu iubeau cartile, acestea aveau un destin tragic, adica ajungeau la gunoi sau pe foc.

Insa intr-o buna zi s-a intamplat ceva in tara cea indepartata si a venit la putere un dictator sangeros. Nu stiu cum a venit, poate in urma unei coup d'état, asa cum vin la putere majoritatea dictatorilor. Sau poate in urma unei auto-coup, adica oamenii l-au ales democratic iar apoi cel ales a dizolvat parlamentul si a pastrat toata puterea pentru sine, devenind astfel un tiran. Sau poate tara cea indepartata era doar o biata monarhie si tiranul a mostenit tronul, ca in orice monarhie. Se mai intampla.

Tiranul sangeros din tara cea indepartata era la fel ca toti tiranii, isi impunea vointa in cele mai mici detalii ale vietii din tara, de la dat nume de strazi pana la numirea primarilor din cele mai indepartate si umile sate. Insa pentru locuitorii tarii indepartate lucrul si mai sinistru decat tirania era ca dictatorul era un fanatic iubitor al cartilor. Care nu doar ca ii pedepsea aspru pe cei care aruncau carti la gunoi sau le distrugeau dar alegea oameni in diferite pozitii, in armata, in admnisitratie in functie de cate carti citisera. Si ii verifica personal la numire, ii intreba detalii din cartile citite, astfel incat pentru sarmanii oameni era aproape imposibil de mintit. Iar pentru cei care minteau pedepsele erau foarte aspre. Dictatura, remember?

Disperati locuitorii terorizati scormoneau prin gunoaie in speranta ca vor gasi cateva carti pe care sa le citeasca repede si sa poata sa isi duca viata mai departe. Cei care citisera pana atunci mai multe carti, cei care pana atunci erau doar ironizati pentru obiceiul prostesc de a citi, acum profitau fara rusine de regimul de teroare impus in tara si faceau contra unor sume mari de bani rezumate ale cartilor pentru cei care aveau nevoie sa fie numiti intr-o functie oarecare.

Parintii incepusera sa isi indemne copii ca oricat le-ar fi de neplacut sa citeasca cateva carti ca pe o investitie in viitorul lor, ca sa poata primi pe viitor joburi mai bune. Parintii grijulii colectau din gunoi carti pentru copii lor, le igienizau atat cat se putea. Era greu insa era o idee buna, cel putin pana trecea urgia. Dictatorii nu traiesc vesnic, iar locuitorii din tara cea indepartata sperau ca la un moment dat sa aiba si ei sansa ca dictatorul cel bolnav obsedat de carti sa fie inlocuit cu un dictator normal, sanatos la cap, care doar sa le ceara taxe, sa le impuna restrictii de circulatie noaptea si in rest sa ii lase in pace.

Nu stiu ce s-a mai intamplat in tara cea indepartata cu dictatura cea sangeroasa a cartilor. Poate ca oamenii s-au rasculat impotriva tiraniei, au facut o revolutie si au omorat dictatorul. L-au omorat cu carti, asa cum merita. Sau poate ca doar au asteptat pasivi, resemnati ca dictatorul sa moara si chinurile lor sa se termine.

Indiferent cum s-a terminat dictatura cea sangeroasa a cartilor cu siguranta a lasat urme adanci in viata locuitorilor. Unii dintre ei au ramas cu obiceiul nefiresc de a citi. Altii au ramas cu o bibliofobie serioasa, facand atacuri de panica doar la vederea unei carti. Iar altii au ramas, pe buna dreptate, cu un sentiment de ostilitate impotriva celor care citesc si colecteaza carti si pe care s-au apucat sa ii hartuiasca, asa cum merita orice colaborationist al unui regim dictatorial.

Iar eu am incalecat pe o sa, si v-am spus povestea despre tara care nu iubea cartile asa.