O iubire ciudata

„We can't lead anyone further than we have been ourselves.”

(Nu putem conduce pe nimeni mai departe decât am fost noi înșine.)

Niste ochi albastri ma privesc de sub o claie de par blond. A ajuns in spital impotriva vointei ei si tot ceea ce isi doreste acum e sa plece cat mai repede; accepta orice tratament, chiar cere sa vada psihologul din proprie initiativa, s-a machiat si s-a aranjat pentru a inspira incredere si stapanire de sine. Pentru oricine altcineva care nu ii cunoaste povestea, este o persoana ca oricare alta din acest univers si mai probabil s-a produs o eroare in urma careia „a aterizat” in spitalul de psihiatrie. Pentru unii, o spitalizare prin privare de libertate pentru o asemenea fiinta angelica ar putea fi interpretata chiar ca un abuz din partea unei clici de doctori cu o etica si o sanatate psihica discutabila.

Deschid „ostilitatile” cu cea mai banala intrebare posibila:

- Ai vrut sa ma vezi. Cu ce te pot ajuta? Cu ce te putem ajuta?

Raspunsul vine surprinzator de rapid:

- Am nevoie sa vorbesc si sa fiu ascultata.

Fata din fata mea are un pic peste 20 de ani. Vine din reanimare unde a stat cam o saptamana, mai mult moarta decat vie. A vrut sa sara in gol de pe un pod. A reusit. A cazut 30 de metri. A supravietuit pentru ca podul era peste o apa. Are cateva coaste fracturate, plamanii rupti in interior, inima si ficatul zdrobite. Un bilant imbucurator, pentru ca nu a ramas in scaun cu rotile sau paralizata cu coloana vertebrala rupta. Este a treia tentativa suicidara in ultimii 2-3 ani. Motivul de data asta este iubirea - sau mai degraba lipsa ei - respectiv faptul ca a fost parasita de prieten cu o saptamana inainte de intalnirea cu podul si cu apa.

- De cand am ajuns in spital tot imi vine sa fumez. Ma plictisesc de moarte, am inceput sa merg in cercuri. Imi fac griji pentru sanatate, cu atat mai mult cu cat nu obisnuiam sa fumez asa de mult inainte. Asa ca vreau sa plec din spital. Vreau acasa!

Fata are plamanii zdrobiti, tocmai a incercat sa se omoare, dar totusi isi face griji ca va muri de cancer pulmonar de la fumat. Ii spun asta in modul cel mai delicat si cel mai calm cu putinta.

- Dar nu puteti garanta ca nu voi face cancer daca tot fumez.

- Nu. Dar probabilitatea de a muri de la fumat e mult mai mica decat probabilitatea de a muri cu plamanii zdrobiti de la o noua tentativa suicidara.

A incercat. A incercat marea cu degetul ca sa vada ce voi spune. Nu a mers. O tacere stanjenitoare se lasa peste noi. Asistenta care este cu noi se uita intrebator catre mine dar respecta linistea.

- De ce ai vrut sa te omori?

- E dificil cu familia… Tentativa suicidara este un strigat de ajutor.

- Ce anume e dificil?

- Tata. Zice mereu ca sunt grasa. Imi zice asta de cand eram mica. Am suferit timp de 5 ani de anorexie, apoi de bulimie. Am tot fost prin diferite clinici de tulburari alimentare. Acum sunt mai bine. Dar m-am saturat sa-l tot aud. Zice ca seman cu mama...

Mama este grasa. In fine, nu asa de grasa precum o vede tatal. Stiu asta pentru ca am vazut parintii atunci cand fata a fost adusa pe sectie. Parintii sunt despartiti, tatal a venit din capatul celalalt al Frantei. De mila sau de sila. Fata a luat pozitia ghiocelului in prezenta lor, regresand la nivelul unui copil de 1 an care abia daca putea sa scoata doua cuvinte. Tatal - un tip agresiv - m-a infruntat si mi-a indicat deja ca „trebuie sa muncesc pentru proiectul fetei de a se face sanatoasa”. L-am izbit imediat cu faptul ca noi acompaniem pacientii dar niciodata nu muncim pentru ei, pentru ca nu putem sa le traim vietile in locul lor. Tipul probabil ca ma uraste. Mama - o tipa dominatoare - mi-a aruncat in brate un dosar gros cu toate internarile fetei si cu documentele ei medicale „din frageda pruncie”; conform acelor acte - a spus mama - fata ar fi in evidenta psihiatriei de cand era copil. M-am uitat plictisit la dosar si mama a inceput sa ma urasca si ea la randul ei cand i-am spus ca ma intereseaza mai mult ce se intampla „aici si acum” si ca nu sunt neaparat pasionat de „arheologie” prin arhivele psihiatrice ale fiicei ei.

- Pai tatal tau nu si-a dat seama ca nu ai cu cine sa semeni in afara de mama ta? Pentru ca... stii... esti fiica ei. Si daca mama e grasa, atunci si tu ii poti semana, pentru ca forma corpului se mosteneste...

- Da, dar tata tot spune asta.

- Pai nu a vazut-o pe mama ta cand s-a casatorit cu ea?

- Ba da.

- Si nu au facut dragoste pentru ca sa apari tu pe lume?

- Ba da.

- Deci stia ca e grasa si totusi a ramas cu ea?

- Da, pana au divortat..

Fata e inalta si slaba. Seamana probabil cu tata. Exista o discrepanta foarte mare intre ceea ce se crede si se vehiculeaza in aceasta familie, si ceea ce este real. Tatal pare absurd, posibil sa fie sadic. Dar asta trebuie verificat.

- Si mama ce spune cand tata zice ca esti grasa? Iti ia apararea?

- Nu zice nimic.

- Pai si atunci cand tata ii spune si ei ca e grasa, ea ce spune?

- Spune ca e adevarat.

- Si nu se infurie? Pentru ca stiu ca in general femeilor nu le place sa li se spuna ca sunt grase.

- Nu. Nu spune nimic. Nu se apara nici ea si nici pe mine nu ma apara.

- Si fratele tau mai mare ce spune? Nu te apara el?

- Nu. Fratele meu a inceput sa mearga la sala pentru ca tata sa nu mai spuna ca e gras. Arata bine acum, a slabit si are muschii bine dezvoltati. Si a inceput de ceva vreme sa ne critice atat pe mine cat si pe mama... ca suntem grase...

Relatiile din aceasta familie incep sa capete contur. Si apare scenariul unui film prost. Un tata critic si psihopat, in mod clar neasumat, un frate mai mare care ii calca pe urme, o mama pasiva, posibil complexata, si o fiica ce a preluat rolul de victima - sau de simptom al unei familii disfuctionale.

- Mama nu zice nimic tatalui pentru ca se vede si ea grasa si i-a fost teama ca nimeni nu o va accepta ca sotie. Din cauza asta nu indrazneste sa-l puna la punct pe tata si din cauza asta nu poate sa te apere si pe tine. Ii este inca frica de faptul ca ar putea fi abandonata, desi oamenii au divortat de ceva ani... Inteleg oare bine situatia?

Fetei i se umezesc ochii.

- Si atunci, in aceasta familie „minunata” in care domneste critica... unde este iubirea?

Fata incepe sa planga in hohote si sa repete ca nu, nu exista iubire... Urmeaza clipe de un penibil si de o neputinta greu de suportat. Asistenta se tine tare desi o vad rosie la fata. Povestea fetei are ecou si in sufletul ei. Clipele trec lent in timp ce fata descarca prea-plinul emotional. Ii intind niste servetele pe care le tin „strategic” pe birou pentru asemenea momente. Treptat fata se linisteste. Asistenta continua din pozitia unui co-terapeut ad-hoc:

- Atunci cand ai venit la spital, ai spus ca tentativa ta suicidara a fost un strigat de ajutor? Sa inteleg ca strigatul de ajutor a fost un strigat dupa... iubire?

Fata se prabuseste din nou emotional, in hohote. Aerul devine dens, sufocant. Suferinta, durerea sufleteasca, este atat de intensa incat o pot simti cu tot corpul. Imi folosesc mecanismele defensive si aleg umorul, un umor ciudat, mai mult un haz de necaz:

- Sa inteleg ca ai inceput sa iesi din idealizarea propriilor parinti, ca ai inceput sa ii vezi intr-o lumina mai realista. La capitolul iubire... tata - nimic, mama - nimic, fratele - nimic... mai nou si iubitul a plecat, deci tot nimic... Cam slabut...

Fata incepe sa rada printre lacrimi. Apoi ma completeaza:

- Nici cele doua abuzuri sexuale pe care le-am trait nu pot imbunatati situatia... Si aia au vrut ceva de la mine si apoi... nimic...

Ma strang in mine dar continui sa ii validez spusele ca si cum nu as fi fost surprins:

- Da... nici abuzurile alea nu au ajutat prea mult... De fiecare data, fie cineva a avut nevoie de ceva anume de la tine, fie te-a criticat... Dar ai avut in familie pe cineva care sa te fi iubit neconditionat, asa cum esti, fara sa iti spuna ca esti intr-un fel sau intr-altul? Bunici? Rude mai indepartate? Cineva la care sa te refugiezi atunci cand lucrurile mergeau prost?

- Nu. Toti au avut ceva de comentat.

- Acum nu te cauta nimeni?

- Nu. Dar am cautat eu. Am avut demult o prietena care ma accepta asa cum eram. M-am indepartat de ea... nici nu stiu daca ne-am certat sau nu... Ideea e ca am recontactat-o acum de cand sunt in spital. Mi-a raspuns. Acum e casatorita, are familia ei. Mi-a spus ca nu e suparata pe mine dar a preferat sa se indeparteze de mine pentru ca eram prea haotica si a asteptat momentul cand voi fi mai bine. Acum s-a bucurat foarte mult ca am cautat-o si ar dori sa reluam relatia. E singura persoana care nu m-a criticat niciodata si care m-a acceptat asa cum eram, atat in perioadele de bulimie cat si in perioadele de anorexie

Asistenta ma fixeaza pentru o secunda. Fata a reusit sa-si gaseasca singura resursele, anume sa-si reia contactele sociale de pe baze deja mult mai sanatoase, si a pornit de la singura relatie de iubire neconditionata - sub forma de prietenie - pe care a avut-o vreodata. Cumva fata si-a inceput singura dumul spre vindecare si singurul lucru pe care il pot face este sa ii confirm asta. Ceea ce si fac, felicitand-o pentru initiativa. Apoi continui:

- Iubirea pe care ai cunoscut-o pana acum a fost una conditionata: ai fost iubita cu conditia de a fi intr-un anumit fel. Unii pacienti au familii care le-au aratat o iubire neconditionata si in cazul lor este vorba de a redescoperi aceasta forma de iubire deja familiara si a o recunoaste si in alte persoane. Insa in cazul tau nu poate fi vorba de o recunoastere si o regasire, pentru ca nu ai avut niciodata aceasta experienta in copilarie. Drumul tau va fi diferit - daca ai curajul sa il parcurgi - anume un drum de descoperire, nu de redescoperire. Din fericire ai intalnit aceasta prietena uitata demult, care iti ofera o prietenie „diferita”, o prietenie la care de altfel ai si renuntat o vreme pentru ca n-ai inteles-o. Asta se intampla pentru ca nu ai obisnuinta iubirii neconditionate, pentru ca in familia de baza ai invatat doar conditionalitate si asta ai si gasit in iubitii tai care fie te-au parasit, fie te-au abuzat. Iubirea neconditionata se invata; este o „esenta” diferita, e ca un parfum nou si straniu care nu e asa de atractiv precum iubirea „patologica” pe care o cunosti deja foarte bine. Iti va lua o vreme sa te obisnuiesti cu aceasta noua senzatie si sa selectezi oameni noi urmand aceasta cale, recunoscandu-i dupa aceasta calitate ciudata, neobisnuita, a interactiunii cu ei.

Perceptia aerului din birou este complet schimbata. De fapt este acelasi aer, doar emotiile sunt altele. Situatia este suprarealista. Asistenta se uita undeva absenta, probabil sa gandeste la ceva din propria ei viata, ceva ce va pastra doar pentru ea. Fata se uita la mine cu o expresie siderata pe chip; stiu din dosarul ei ca are mai multi ani de psihoterapie la activ, astfel incat intelege foarte bine tot ceea ce s-a discutat. Si totusi pune intrebarea logica, intrebare inevitabila de altfel din partea unei paciente inteligente:

- Cum stiti ca asa se simte iubirea neconditionata?

Exista terapeuti care raman intr-o neutralitate binevoitoare de teama de a nu se expune si a nu proiecta din ei lucruri care ar putea dauna clientilor, ca sa nu mai vorbim de terapeutii care sunt absolut infricosati de faptul ca un client ar putea descoperi ca sunt si ei la randul lor vulnerabili, respectiv... umani. Asta inseamna insa a fi doar partial deschis catre client, a-i oferi spre oglindire doar o fateta a ta, evident o perspectiva si o realitate partiala. Sunt adeptul strategiei de a fi complet prezent in relatie atunci cand asta are o utilitate si un sens pentru pacient, atunci cand poate sa-i aduca beneficii. Motiv pentru care raspund:

- Pentru ca nu esti singura care a mers pe acest drum de descoperire a iubirii…