1. Cele două cărți
Acum multi ani, când îmi petreceam verile (si uneori o bună parte din toamne) pe malul mării într-o dubă ruginită, îmi făcusem niste prieteni ciudati si simpatici. Doi dintre ei, dusmani “ideologici” de moarte se antipatizau si se contrau ori de câte ori aveau ocazia. Bine, eu cred că în secret tineau unul la celălalt si se bucurau când se întâlneau. Dar locuiau în orase diferite, nu se vedeau decât verile, asa că aveau si timp de refacere.
Fiecare dintre ei scrisese câte o carte. Adică cel putin asta era legenda, că eu nu am citit niciuna dintre cărti, că erau amândouă în afara preocupărilor mele.
O carte era despre piramide, se numea “Arta piramidelor” sau “Arta de a construi piramide”, cam asa ceva. Cealaltă se numea “Cum să te lasi definitiv de fumat”.
Fiecare din cei doi era convins de importanta contributiei sociale a operei lui, fie la educarea publicului în ceea ce priveste piramidologia, fie la partea cu combaterea flagelului fumatului.
Pe mine personal nu m-a interesat serios nicio tema. Piramidele sunt interesante, dar asa, de la distanta, n-am simtit niciodata nevoia să mă apropii de ele, le-am văzut dor în poze, iar de fumat m-am lăsat ca Adrian Năstase de politică, brusc, brutal, cold-turkey, fără să mă uit înapoi si fără regrete. Deci niciuna dintre cărti nu era pentru mine.
Într-o noapte cu lună plină când stăteam pe nisip si ne beam anxietătile de la miezul noptii a început o nouă discutie despre care carte din cele două ar putea fi mai importantă. Și fără voia mea am fost luat drept “arbitru”.
Recunosc că initial m-am simtit usor măgulit, era ca si cum alegerea mea ca “arbitru” era un fel de validare a mea personală, ca doi autori publicati se lasă “evaluati” de mine. În conditiile în care eu nu le citisem cărtile si nici nu aveam nici cea mai mică intentie. Îmi luasem deja cu mine, în duba ruginită de pe malul mării doua geamantane cu cărti misto pe care abia asteptam să le citesc, n-aveam timp de junk-books. Dar…noblesse oblige, asa că n-am fugit de răspunderea discutiei si “arbitrajului”.
Am încercat să fiu cât mai obiectiv si să stabilesc câteva criterii după care am putea compara cele două cărti. Stiti cum e, dacă ai un criteriu potrivit poti compara un hipopotam cu prunele. Sau pe presedintele Nicușor Dan cu un dop de șampanie. Dificultatea nu e comparatia, ci doar găsirea unui criteriu.
Și cum fiecare român, in afară de fotbal. geopolitică, epidemiologie si drept constitutional se pricepe si la analiză criterială m-am apucat împreună cu prietenii mei, autorii publicati, să stabilim niste criterii valide pentru a compara operele lor. Doar de ei cunoscute, că nu cred că îi citiseră din scoarță în scoarță nici mamele lor.
Am testat un pic criteriul vag al “importantei sociale”. Ce o fi mai important pentru publicul larg, niste curiozităti istorice, matematice, geografice despre piramide? Ne poate impresiona cultura generală a interlocutorului, dar ne lasă reci daca interlocutorul e fumător sau nu, treaba lui cum îsi distruge sănătatea.
Pe de altă parte, ce e mai important pentru o persoană, pe termen lung, să stie niste curiozităti nepractice, neutilizabile în vreun fel sau să facă o schimbare importantă în viata lui, să se lase de fumat si astfel să mai adauge câtiva ani buni la speranta de viată? Bine, ani teoretici, că dacă nu ti-i consumă fumatul, ti-i consumă nevasta care te enervează în fiecare zi, sau obezitatea, sau Andreea Esca, dacă esti consumator.
Deci ce ar fi mai important, a afla câte ceva despre piramide sau a afla o metodă practică de a te lăsa de fumat?
“Piramidologul” argumenta că textul despre cum să te lasi de fumat e inutil.
nu toti oamenii fumează, deci nu au problema asta
nu toti fumătorii vor să se lase de fumat
nu tuturor oamenilor li se va potrivi metoda
Comparatia lui era cu un manual despre cum să cresti curcani. Nu sunt multi oameni care să aibă conditii să crească păsări, dintre ei nu sunt multi care isi dorească să crească curcani, găinile sunt mai usor de crescut, deci publicul e destul de nisat.
În final, ca să nu se lase cu sânge (sânge “conversational”, desigur) am concluzionat cu toții că cele două cărți sunt destinate pentru două triburi diferite, care trăiau în două pesteri diferite, cu două nevoi diferite si am trecut mai departe.
2. Cele două peșteri
Ne place sau nu, natura noastră a rămas profund tribală, așa cum au trăit cea mai mare parte a timpului specia noastră. În grupuri mici, divizate fundamental pentru resurse. Cele două peșteri sunt în ADN-ul nostru, avem nevoie de acest model mental ca să ne simtim în sigurantă și să întelegem lumea.
Întotdeauna suntem “noi” si “ei”. Iar criteriul care ne separă nici nu contează prea mult. Iar când lipseste îl inventăm pe loc. Originea etnică. Felul în care pronuntăm anumite cuvinte. Biserica la care ne plătim cotizatia.
Cu siguranță există mult mai multe lucruri pe care le facem diferit, dar ca să ne fie mai usor ne împărtim instinctiv doar în două, “noi” si “ei”.
Nu întâmplător la alegerile prezidentiale, parlamentare, desi aparent sunt în joc mai multi candidati, mai multe partide, variante, preferinte, de fapt sunt doar doar două. “Noi” și “ei”.
Adaptăm “mobilierul” din cele două pesteri, adaptăm gradul nostru de tolerantă în așa fel încât să îi tolerăm pe cei din aceeasi “pesteră” cu noi și să îi urâm și combatem cum se cuvine pe “ceilalti”, pe cei din pestera adversă.
Uneori chiar ne putem muta dintr-o pesteră în alta. Pentru că ceea ce contează cu adevarat nu este ceea ce ne desparte, ci diviziunea. “Noi” si “ei”.
Am trăit experienta discutiei despre cărtile de mai sus în foarte multe feluri. Discutii cu “vaccinisti” versus “anti-vaccinisti”, între partizani ai globalismului versus doritori ai conservării traditiilor.
În toate aceste discutii în spatele argumentelor solide, subtile, inventate este doar nevoia de apartenență.
E mai usor să ne definim propria noastră pesteră descriind limitărie peșterii celorlalti. E mai ușor să descriem ce NU ne place la ceilalti decât să ne definim propria optiune electorală. Mai ales când candidatul votat de noi e așa cum e, vai de mama lui, parcă ieșit de pe băncile școlii ajutătoare.
Nevoia de apartenentă și nevoia de diviziune sunt doar două fețe ale aceleiași monezi. “Noi” și “ei”.
Nu ideile ne țin în viață, ci apartenența la un trib.
Iar fără “ei”, “noi” nu prea știm cine suntem.
Faza asta cu două cărți scrise de două femei din anturajul meu s-au întâmplat și la mine. Foarte diferite sunt temele, și de asemenea, priza la cititori. Cred că eu fac parte din ambele peșteri în acest caz.