Memoriile unui utilizator de telefoane mobile

Prima data in viata mea cand am vazut un telefon mobil eram in 1990 pe o strada din Frankfurt. Un tip purta o gentuta din care iesea un cablu si un receptor si vorbea pe strada. Ca in filme. Vorbea tare, sa auda toata lumea. Mi-am zis in gand traditionalul “babaete, ce viata are unii“ si am trecut mai departe. Si m-am gandit in treacat ca intr-o buna zi as putea avea si eu o gentuta din aia. Daca o sa castig la loto. Sau ma insor cu una care a castigat ea la loto.

Dupa vreo trei ani am si atins un telefon mobil. Imi traiam tranzitia de la Epoca de Aur catre capitalism intr-un hostel din Viena si un turist de acolo avea un telefon mobil. Vremurile se schimbasera, nu mai era modelul valijoara-cu-receptor, ci era o caramida compacta, un singur obiect care continea totul: bateria, antena, ecranul. L-am intrebat daca pot sa ma uit si eu la minunatia tehnologica, ca na, tehnologia ajunge pe rand la oameni si omul mi-a aratat amabil cum functioneaza. Mi-am zis ca na, gentuta cu receptor n-am mai prins-o, asta e, dar o sa imi iau direct model din asta compact cand va veni timpul.

Dupa inca vreo doi ani am inceput sa vad telefoane mobile si pe strazile din Bucuresti. Caramizile se mai micsorasera. Puteau fi tinute in palma. Puteau fi bagate intr-un buzunar mai generos. Pe piata romaneasca descalecase “Telefonica” din Spania iar caramida cu antena devenise status simbol. Daca erai valutist de succes acum puteai arata lumii asta tinand in mana un celular. Daca erai valutist la care succesul se lasa asteptat tineai in mana doar o bricheta sau un manunchi de chei.

Imi adusesem cu mine de prin străinătățuri un aparat de radio mai ciudatel care receptiona lejer si benzile de radioamatori si — creme de la creme — prindea si convorbirile de pe telefoanele mobile proaspat aparute. No joke. Nu erau criptate sau ceva, radio cinstit, atata doar ca frecventa se schimba automat la fiecare minut, asa ca prindeam minut dupa minut fragmente din discutiile si vietile altora. Discutii de mare angajament, care judecator e mai ieftin sau cand pleaca Bibicu de-acasa, ca ramane erectia neconsumata. Pentru cei care au deschis mai tarziu televizorul, da, in anii ‘90 exista o piata libera a judecatorilor, la fel cum exista acum pentru instalatori sau zugravi. M-am plictisit repede de ascultat fragmente din vietile valutistilor si mi-am gasit alte hobby-uri.

Sa imi iau un mobil oricum nu era de actualitate. Un model mai ieftin incepea de la 600-700 $ cu un abonament pe masura. Leafa de abia se zbatea sa sara pragul psihologic de 100$, asa ca un abonament de mobil era o non-discutie.

Au mai trecut cativa ani iar in primavara lui 1997 se pregatea deschiderea Connex in Romania. GSM, alta tehnologie decat lacomii aia de la Telefonica Spania si la preturi mai umane. Printr-o relatie (Romania, tara care functioneaza pe baza de relatii, remember?) am reusit sa imi fac abonament cu cateva zile inainte de deschiderea oficiala a Connex. O cunostinta a unei cunostinte care era combinata cu unul din canadienii care monta antene la Connex m-a bagat inauntru pe usa din dos, am stat inauntru la o coada interna (da, in Romania exista si cozi care nu se vad 😊) un agent de vanzari s-a uitat la mine sictirit si m-a intrebat ce model vreau (erau vreo trei de toate), am platit taxa de conectare de vreo suta de dolari si am plecat acasa strangand la piept cutia cu Nokia. Da, exista o “taxa de conectare”. Nus’ exact ce cu ce conectau, dar taxa era reala.

Doar vreo doua saptamani am folosit primul telefon mobil din viata mea, ca dupa aia s-a stricat. Am alergat la firma care facea service-ul cu inima cat un purice, i-au facut ceva rapid si mergea din nou. Dupa alte doua saptamani iar s-a stricat. Iar service, iar un buna-ziua-doamna-v-a-durut?, iar mergea. Si tot asa de vreo cinci-sase ori pana cand s-au plictisit aia de mine si n-au mai vrut sa il repare gratis, au zis ca il folosesc eu in mod necorespunzator si de aia se strica si daca vreau sa il repar trebuie sa le platesc de acum incolo reparatiile.

Am incercat sa vorbesc cu cei de la Connex, nu m-a bagat nimeni in seama. Nu aveam nicio solutie si ca sa mai ventilez din draci i-am scris o scrisoare tipei care era CEO la Connex, ii stiam numele din presa. Spre socul meu mi-a raspuns femeia dupa trei zile tot printr-o scrisoare, si-a cerut scuze pentru problemele mele si mi-a facut cadou un telefon nou-nout, identic cu ala care se tot strica. M-am dus sa il ridic de la sediul central. M-a asteptat un pasiv-agresiv la poarta, mi-a dat telefonul, mi-a dat si un pepsi si mi-a inchis usa-n nas. Saracule care esti tu sarac si care ne-ai pârât la doamna CEO ca nu-ti reparam gratis telefonul.

Telefonul nou nu s-a mai stricat, l-am mai folosit inca vreun an pana m-am plictisit de el. Cred ca il am si acum prin fundul unui sac cu chestii inutile dar pe care nu ma indur sa le arunc.

Am ramas un fan loial al telefoanelor cu butoane chiar si atunci cand au aparut noii pradatori apex, smartphone-urile. Din motive psihologic-obscure smartphone-urile nu m-au atras niciodata. Ecranul criminal de mic, sistemul de operare ca pentru scoala ajutatoare, nu m-am potrivit niciodata cu smartphonurile. Mi-am rezolvat nevoia de a avea internet pe drumuri cu o tableta cu un sim de date in ea, iar pentru vorbit, da, ati ghicit, un telefon mic cu butoane. Tot Nokia, ca dragostea dintai, caruia ii tinea bateria o saptamana.

La una din vizitele in Romania un bun prieten m-a tot vazut cu abominatia cu butoane si a zis ca el nu mai ma suporta asa si mi-a dat cadou un smartphone de-al lui mai vechi, pe care nu il mai folosea. Incet-incet am inceput sa ma obisnuiesc si cu asta micu’, am inceput sa nu mai car tableta dupa mine. Dupa doi ani, acelasi prieten ma vede cu telefonul lui vechi in mana, e din nou socat, de data aceasta ca telefonul lui vechi inca mai functioneaza asa ca imi face cadou unul mai nou. In principiu la fel ca cel vechi, doar ca e mai nou. Asa ca am doua.

Dupa inca un an mi-a murit o ruda indepartata (bine, indepartata emotional, ca ADN era apropiata, insa emotional era foarte-foarte indepartata) si intre altele imi lasa mostenire si un smartphone cu ratele neplatite. Model recent, bunicel. Operatorul telefonic mi-a zis ca nu mai vrea nimic de la mine, m-a scutit de rate asa ca am ramas cu telefonul. Acum am trei.

Insa cred ca o sa trec din nou pe tableta, ca eu nu prea vorbesc mult la telefon.