1. Să treceți pe la casierie
Se spune că într-o zi emisiunea radio dintr-un orășel de provincie este întreruptă de un anunț urgent al grădinii zoologice locale.
“Anunțăm publicul că tocmai a scăpat de la grădina zoologică singurul raton pe care îl avem.
Cine îl vede este rugat să treacă pe la casierie și să achite 4 lei.“
Oldie but goodie, un banc care spune câte ceva despre spiritul muzeelor din orașele mici.
Da, muzeelor, pentru că o grădină zoologică tot un fel de muzeu e, atâta doar că exponatele respiră, se reproduc și vor de mâncare. În rest, nicio diferență.
2. “Noaptea Muzeelor”
“Noaptea Muzeelor” este una dintre acele idei simple și generoase care ar trebui să faciliteze accesul la un trecut nu întotdeauna ușor accesibil. Pe motive de timp și bani. Mai ales bani, că accesul în muzee nu e gratis și tocmai plătim cu toții factura la o pandemie prost gestionată și două războaie pe care nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să le sponsorizăm.
Adică în “Noaptea muzeelor“ în principiu ar trebui să avem muzee deschise până târziu, intrare gratuită, atmosferă specială, ocazia de a vedea altfel clădiri și obiecte pe lângă care trecem des fără să le vedem bine. În teorie, conceptul este excelent, o viață plină de testosteron îi urăm celui care l-a lansat.
În practică însă, experiența reală dă cu copita și poate deveni exact opusul a ceea ce promite.
M-am consultat cu doi prieteni. Unul a decis că de “Noaptea Muzeelor” îsi sună două iubite mai vechi, muzeale a zis el, care țin porțile deschise pentru vizitatori până seara târziu iar celălalt m-a încurajat cu un prompt “ce muzee, băi tati, ce-ai?”
În final eu am decis că merg la un castel medieval din România, într-un oraș mic care trăiește în mare parte din turismul creat în jurul acelui monument. Și mă așteptam, în naivitatea mea, la tururi ghidate, povești despre istoria locului, poate chiar acces în zone mai puțin vizitate, o atmosferă medieval-misterioasă, numa’ bună pentru un castel văzut noaptea.
Iar o fantomă îmbrăcată ca o prințesică ar fi fost deja bonus. Vise, taică, vise.
3. Noaptea rezultatelor
În schimb, castelul a fost un fundal pentru lasere, proiecții fără nicio legătură cu istoria locului și un concert de muzică folk jerpelit-nostalgic organizat lângă ziduri.
La cele 77 de primăveri ale cantautorului l-am putea considera chiar pe el însuși un pic de exponat muzeal, așa. Don’t get me wrong, mi-e tare drag cantautorul, mi-a încântat copilăria cu folkul lui. Atâta doar că nimic din ce s-a străduit el acolo nu avea vreo legătură cu castelul.
Curtea castelului era plină de copii de toate vârstele care alergau și țipau, cu zero interes pentru muzeele din jur (în afară de castel mai sunt câteva muzee conexe) sau chiar pentru concert. Părinții îi lăsau să transforme locul într-un fel de parc iluminat festiv iar monumentul medieval devenea doar decor pentru fugăreală și țipete. Mai bine i-ar fi dus în parc. Eventual să facă și “Noaptea Parcurilor” sau “Noaptea Țipetelor și Fugărelilor”.
Și uite așa ajungem la ideea neplăcută cum că instituțiile nu mai au încredere că trecutul în sine poate capta atenția oamenilor. Și nici în capacitatea lor de a “vinde” acest trecut fără să îl spoiască cu lasere.
Într-o lume a economiei atenției trecutului i se adaugă lumini, ecrane, muzică tare, efecte vizuale, fum, concerte și artificii. Aparent zidurile unui castel vechi de cinci sute de ani nu mai sunt suficiente pentru a capta atenția. Cam ca un bucătar începător care nu are încredere în capacitatea lui de a crea arome, așa că toarnă în fiecare ciorbă un borcan de “Vegeta”. Să fie.
E ca și cum organizatorii și-ar cere scuze pentru existența muzeului:
”Știm că istoria e plictisitoare, hai, luați de aici un folkist octogenar celebru, că oricum mult nu-l mai prindeți și luați și niște lasere.”
Ideea unei vizite nocturne într-un castel medieval ar putea fi extraordinară fără niciun alt artificiu. Grupuri mici, lumină discretă, ghizi care povestesc despre asedii, trădări, domnitori și amanții, pardon, amantele lor, prizonieri, camere ascunse și legende locale. Liniștea poate valora mai mult decât orice spectacol.
4. Turist în propriul tău oraș
În același timp însă, trebuie spus și adevărul incomod: castelul a salvat economic orașul.
Zona din jurul lui este curată și îngrijită. Au apărut în ultimii ani pensiuni, restaurante, cafenele, Airbnb-uri. Fațade renovate, străzi refăcute, turiști străini care vin constant, mai ceva ca știrile rele de la Bruxelles. Fără castel, probabil că orașul ar fi arătat astăzi ca multe alte orașe românești foste industriale, cu magazine goale, tineri plecați și un centru abandonat.
Autoritățile locale au făcut, din acest punct de vedere, o treabă bună. Au transformat castelul într-un motor economic real, vizibil. Doar că succesul turistic vine cu un paradox iritant.
La un moment dat, localnicii încep să se simtă turiști în propriul lor oraș. Mai ales când vine vorba de prețul biletelor.
Castelul este gândit economic pentru vizitatori străini. Vara, parcarea este plină-ochi de autocare străine. Pentru oamenii veniți de la mii de kilometri ca să vadă bijuteria medievală biletul de intrare nu pare exagerat, face parte din costul vacanței. 11 eur plus încă 6 dacă vrei să și filmezi (cine nu vrea?)
Pentru localnici însă, lucrurile stau un pic diferit. Orașul nu a devenit brusc bogat doar pentru că trec prin el turiști. Mulți locuitori trăiesc în continuare la nivelul economic al unui mic oraș post-comunist care și-a pierdut industria și din care generații întregi au plecat la muncă în străinătate.
Când biletul la acces la castel ajunge să coste cât o masă în oraș, localnicul începe să privească monumentul altfel. Localnicul nu îl compară cu prețurile din Viena sau Praga ci cu un coș de cumpăraturi (ce-i drept, unul mai mic) sau eventual cu factura la utilități.
Și uite așa apare inevitabil întrebarea “cum am ajuns să plătim ca niște turiști străini ca să vizităm castelul lângă care am crescut?”
5. Localnicul nu e turist
Spre deosebire de România în multe alte locuri din lume, problema aceasta a fost înțeleasă și tratată pragmatic.
De exemplu în Insulele Canare, localnicii beneficiază de reduceri uriașe pentru transport, acces la muzee sau o banală parcare. În Grecia există facilități pentru rezidenți pe anumite rute maritime. În Italia, multe muzee au abonamente speciale pentru locuitorii orașului. În multe regiuni turistice există sisteme de acces diferențiat între turiști și rezidenți.
Pentru că autoritățile au înțeles un lucru simplu și anume că localnicul nu este turist.
Turistul vine o dată, face poze (de obicei cu orizontul înclinat) și pleacă, în schimb localnicul construiește o relație de o viață cu acel loc.
El își aduce copiii acolo. Revine periodic. Dezvoltă atașament. Devine un protector al patrimoniului. Votează pentru conservarea lui. Participă la acțiuni de voluntariat. Îl apără atunci când apare riscul degradării.
Dacă localnicii sunt excluși economic din relația cu monumentul, atunci castelul începe să aparțină emoțional doar turiștilor. Orașul rămâne fizic în jurul castelului, dar oamenii nu mai simt că acel castel este “al lor”. Ar putea fi orice castel din Europa, devine invizibil fără o conexiune emoțională.
Monumentul devine doar o mașinărie de turism, un fundal pentru autocare și selfie-uri, un obiect administrat pentru exterior, cu care ne mândrim prin ghidurile turistice.
În alte părți soluția a fost una echilibrata, cu un preț “întreg” (a se citi “maxim am zis!”) pentru turiști, o reducere consistentă pentru localnici, abonamente anuale simbolice, seri speciale pentru rezidenți, acces gratuit în anumite zile pentru oamenii din zonă.
Patrimoniul nu ar trebui doar să producă bani, ar trebui să producă și apartenență și să contribuie la identitatea localnicilor.
Altfel vom evolua construind orașe impecabil renovate, pline de pensiuni și turiști râgâind fericiți după o cină copioasă, orașe în care locuitorii se plimbă prin centru cu sentimentul că trăiesc într-un decor care nu le mai aparține.
Un castel medieval poate supraviețui fără lasere. A făcut-o deja cinci sute de ani. Mai greu supraviețuiește fără oamenii care nu mai simt că face parte din viața lor. Unii n-au simțit asta niciodată.