Între Legea Stâlpului și dictatura supărăcioșilor

AI, cârcotași și libertatea de a scrie cum vrea mușchiul tău

1. Cine îți dă ție voie să scrii?

Idealul suprem al oricărei forme de cenzură este ca la un moment dat să nu mai fie nevoită să existe. Adică agențiile responsabile cu cenzura să își închidă tarabele iar angajații să plece acasă.

Acest ideal poate fi teoretic atins atunci când publicul larg internalizează atât de bine principiile cenzurii, ce are voie și ce nu are voie să spună încât nu mai e nimic de filtrat în exterior. Nu mai este nevoie de stat sau de vreun “comitet de etică” să filtreze și interzică ce scrie lumea. Big Brother poate să plece în vacanță și să stea cu un mojito la umbra palmierului bătrân.

Ca să ajungem la acest ideal e suficient să îi convingem pe oameni înainte de a scrie orice, să își imagineze cititorul care s-ar putea supăra. Aceasta e suprema cenzură.

Ia să vedem ne imaginăm ce ne-ar putea reproșa cititorul.

Dacă cineva se va plânge că am folosit AI-ul? Dacă vreunui coleg nu-i va plăcea limbajul? Dacă textul nu este scris conform standardelor academice? Dacă cineva va considera că expresia “de-a-n-pulea”, care deși are numărul recomandat de cratime este considerată o obscenitate?

Înainte ca primul cititor real să apuce să vadă textul autocenzura își joacă rolul iar autorul negociază cu o galerie imaginară de critici și cârcotași. Unii poate că există în realitate. Alții pot fi însă creația integrală a autorului, fără niciun corespondent real, că na, suntem diferiți și avem anxietăți diferite.

Însă în acest exercițiu imaginar, dar cât se poate de plauzibil, facem o confuzie între două situații complet diferite: responsabilitatea față de ceea ce publicăm și obligația de a satisface așteptările tuturor.

Prima există. A doua nu prea.

2. Scrie cum vrea mușchiul tău

Acum câțiva ani, în ziua când am auzit de existența chatbotului de la chatGPT am intrat acolo de curiozitate și primul meu prompt a fost să scrie o poezie pentru jumătatea mea mai bună. Ceea ce artificialul a și făcut rapid. Apoi i-am dat și un pic de context, ca poezia să fie mai personalizată. Așa am descoperit eu importanța contextului în prompting și poezie, dar despre asta într-un alt articol. 😅

Apoi i-am trimis jumătății mele mai bune poezia pe Telegram. Avem birourile separate de vreo doi metri nesfârșiți, așa că ne mai ajutăm de Telegram ca să ținem vie legătura în timpul zilei, că e greu să tot urli ca animalul dintr-un birou în altul.

S-a bucurat de poezie, m-a felicitat pentru talent și pentru câteva lungi minute m-am simțit ca un impostor, că mi se atribuia mie un text generat de AI. Mă rog, lăsându-i pe alții să mi-l atribuie. Impostură prin omisiune, cea mai bună dintre toate, “da’ ce-am făcut, sefu’?” Apoi am recunoscut că nu scrisesem eu poezia, ci doar am “coordonat-o”, iar scurta mea impostură poetică s-a încheiat cu bine.

Din prima zi în care AI-ul a intrat brutal în viața noastră a apărut și aceasta problemă a atribuirii autorului, pe toate nivelurile: moral, legal, pragmatic etc.

Odată cu asta a apărut și o nouă categorie de reguli imaginare ale scrisului. Zic “imaginare” pentru că sunt “reguli” apărute în mintea unora și nu printr-o convenție/negociere publică explicită. Genul de “reguli” pe care psihologia le numește “contract ascuns”, adică un “contract” existent doar în mintea ta, pe care ceilalti nu îl cunosc.

De exemplu, după ăștia ai voie să folosești AI-ul pentru documentare, dar nu prea mult. Pentru vânat typo-uri e perfect acceptabil, dar nu însă și pentru sugestii stilistice. Pentru idei, nu prea, că na, nu sunt ideile tale. Iar pentru formulare e absolut inacceptabil, că nu mai ar fi textul tău.

Au apărut și termeni care să descrie noile realități: plagiat asistat de AI, utilizare înșelătoare AI, atribuire falsă, sau cel mai frecvent și neutru text generat de AI.

Dresajul public întotdeauna începe cu niște termeni care să exprime noile realități.

3. Instrumentul NU este autorul

Eu sunt un om simplu și aici văd lucrurile la fel de simplu: oricare autor are libertatea să-și aleagă instrumentele.

Poți scrie cu pixul, cu stiloul, în Word (deși n-ar trebui să dai bani pe Microsoft Office, că Libre Office e la fel de bun dar gratis), poți să dictezi la telefon sau poți să discuți două ore cu ChatGPT.

Poți scrie academic, cu majuscule, cu note de subsol care crezi tu că te fac să pari mai inteligent decât ești, poți sodomiza limba română cu dezacorduri sau poți scrie de-a-n-pulea, doar cu banalele obscenități.

Arbitrul suprem al felului în care scrii este doar Cititorul, care are la rândul lui o libertate la fel de mare ca și tine: să te citească sau să te ignore.

Dacă nu i-ai captat atenția, pe cititor nu îl interesează cât sânge și transpirație ai îndesat tu ad labam în textul tău. Dacă însă i-ai captat atenția, nu îl interesează că l-ai scris cu ajutorul lui Geppetto sau soției. Sigur, cei care aveți soții care știu să scrie bine, hai, că n-aveți toți.

Sigur, asta nu înseamnă că orice utilizare a AI-ului este automat legitimă. E cam ca la orice cercetare: e ok să citești și chiar să te inspiri de la alții, dar nu e ok să le furi munca. Nu e ok să preiei un material și să îl reproduci fără ceva contribuție personală. Iar dacă nu menționezi sursa e doar un furt intelectual, indiferent cum a fost realizat. Copy/paste sau cu pixul. Sau cu un model AI.

Așa că întrebarea relevantă nu este dacă ai folosit AI-ul, ci mai degrabă ce ai făcut cu el.

Sau altfel spus “instrumentul nu este autorul”.

4. Problema regulilor inventate

Ne place sau nu, internetul s-a umplut de oameni care și-au transformat propriile preferințe în legislație universală. Sindromul Moise ar trebui să se numească, că umblă cu toții cu tăblițele la sub braț.

Partidul cu care nu votează ei este “ciuma roșie”. Politicienii pe care nu îi plac ei sunt “vânduți rușilor”. Iar după ce rușii nu vor mai fi la modă probabil vânduți chinezilor sau reptilienilor. Oamenii care au alte opinii decât ei sunt “habotnici” sau “toxici”.

După ei un psiholog trebuie să scrie într-un anumit fel, ca să corespundă imaginii din mintea lor. Un cercetător trebuie să scrie academic. Un om serios nu folosește anumite cuvinte. Un autor autentic nu folosește AI. Iar dacă ai o profesie respectabilă, atunci trebuie să fii reprezentantul ei oficial 24/7.

Acum câțiva ani mi-am dat și eu cu părerea despre ceva trend al momentului, micile plăceri ale vieții, nici nu mai știu despre ce era vorba. Un cititor oarecare s-a declarat total dezamăgit de ceva ce scrisesem, iar argumentul suprem era “domnule psiholog, oare ce ar spune pacienții dumneavoastră dacă ar citi asta?”. Suna aproape ca o amenințare.

I-am explicat că de fapt am două profesii diferite, una dobândită înainte de 1989, aceea de laminator, și alta de psiholog, obținută post-decembrist. Și că uneori mai scriu și în calitate de laminator. Dar i-am promis ferm că îl țin la curent și că el e primul pe care îl anunț când o să public ceva în calitate de psiholog. N-a părut interesat de oferta mea, că nu mi-a mai răspuns.

Dincolo de cretinii de pe internet care se erijează în apărătorii “purității” unei profesii, întrebarea e una serioasă: de ce ar trebui să acceptăm că profesia cuiva îi confiscă întreaga identitate publică și îl împiedică să mai spună liber ce gândește?

Cum că un poet nu ar putea avea opinii sau activitate politică. Că un marinar nu ar putea scrie poezie. Că un preot nu ar putea avea opinii despre psihoterapie. (Bine ăștia chiar au, am cunoscut eu un popă de țară care pomenea de școli terapeutice de jurai că e din industrie)

Un psiholog poate avea opinii care nu sunt opinii profesionale. Un profesor poate spune la o bere ce prostii vrea el. Sigur, preferabil nu cu elevele. Un medic poate scrie romane proaste, am început eu unul și l-am abandonat. Un inginer poate avea un newsletter despre găini.

Autoritatea profesională ar trebui invocată doar atunci când pretinzi că vorbești profesional. Dar de aici și până la obligația de a trăi permanent în uniformă e cale lungă.

5. Reputația există

La tot ce am spus mai sus există și o obiecție serioasă: libertatea de a spune și publica orice nu înseamnă automat și libertatea față de consecințe.

Dacă ești psihoterapeut și îți publici părerea că homosexualitatea este o boală probabil ca nu vei avea prea mulți clienți din comunitatea lor. Dacă ești tinichigiu auto și le multumești public femeilor pentru faptul că ai atelierul mereu plin s-ar putea ca unele să nu guste gluma și să își repare pe viitor la alți mecanici mașinile cu urme de parcare laterală feminină. Dacă înjuri poți pierde publicul care nu gustă înjurăturile, nici măcar pe cele în scop pur stilistic. 😊

Iar dacă folosești AI-ul într-un mod pe care cititorii îl consideră fraudulos sau leneș, îi poți pierde. Dar aceasta este o problemă de alegere și consecințe și nu una de permisiune.

Ce-i de făcut? După părerea mea de om simplu, ar trebui să scrii cum ai chef, cum ți se potrivește și apoi să monitorizezi ca o fiară rezultatele. Dacă modul în care scrii îți distruge fix relația cu publicul pe care vrei să-l ai, atunci ai primit o informație utilă. Ai două variante, doar două: schimbi ceva sau accepți prețul.

Ce nu merită să faci este să optimizezi anticipat pentru oamenii care probabil nu vor deveni niciodată publicul tău fidel. Oamenii care nu vor avea încredere în tine, care nu vor cumpăra nimic de la tine.

6. Legea stâlpului

Un prieten mi-a spus că problema pe care am descris-o mai sus în prea multe cuvinte (poate că ar trebui să folosiți un AI pentru sumarizare) se numește Legea Stâlpului.

Cel mai rău lucru pentru un autor când publică ceva nu este neapărat să fie criticat, ci este ca lumea să treacă pe lângă el ca pe lângă un stâlp.

Cu cât devii mai vizibil, cu atât crește inevitabil și numărul celor care te critică. Este doar un aspect statistic al realității. Când te văd o sută de oameni, statistic vorbind te înjură unul sau doi. Dacă te văd o sută de mii, te vor înjura două mii.

Iar dacă îți dorești să devii atât de lipsit de asperități încât nimeni să nu mai aibă nimic de spus despre tine, există riscul să obții exact asta: nimeni nu mai are nimic de spus despre tine.

Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească.

7. Ăsta chiar merită cinci minute din viața mea?

Ne place sau nu, trăim într-o economie a atenției.

În fiecare zi, oameni de bună credință, activiști, prinți nigerieni, călugări, ONG-uri, aplicații software sau Radu Hossu ne cer câte o mică donație. În atenție sau în bani, de regulă în amândouă, începând cu atenția, banii vin după.

Atâta doar că atenția, la fel ca și banii reprezintă o resursă finită. Iar pe măsură ce timpul devine mai prețios (na, cheltuim în fiecare zi câte puțin din capitalul biologic pe care îl primim la naștere), apare o întrebare pe care poate ar trebui să ne-o punem foarte des:

Ăsta chiar merită cinci minute din viața mea?

“Ăsta” fiind prințul nigerian, tipul care îți bate la ușă să te întrebe dacă te-ar interesa o asigurare de incendiu sau Măria Sa, cititorul care te acuză că ești un psiholog care vorbești ca un pacient cu sindrom Tourette.

Însă nu orice critică trebuie ignorată, că se mai întâmplă uneori ca prăjitul care te enervează chiar să aibă dreptate. Nu des, dar se mai întâmplă. Chiar și nevasta mai are dreptate din când în când. Comentariul care te irită ar putea fi informația de care aveai nevoie. Independența formulată compact “fac ce vrea muschiul meu” nu este deloc același lucru cu incapacitatea de a asculta sau primi feedback.

În același timp nicio orice persoană care solicită acces la atenția noastră nu ar trebui să primească automat acest drept. Pentru că atunci ar fi ca și cum ne-am lăsa aplicația bancară fără parolă, cine are nevoie, să îsi ia singur de acolo cât are nevoie.

Așa că o regulă mai realistă și mai utilă ar putea fi: nu decide cine merită atenția ta după cât de tare bate la ușă, ci alege tu.

În felul în care scrii, în traficul rutier și în general în viață, în toate acestea nu ești obligat să-l lași în față pe cel care încearcă să intre cu tupeu.

Nu mai trăi într-o dictatură a supărăcioșilor. Timpul și atenția sunt ale tale. Sunt bucăți din viața ta.

Fă-le cadou cui crezi TU că merită.