Hristos a înviat!

Nu e nici nostalgie, nici anemoia. Ne întoarcem să vedem dacă mai doare. Și de fiecare dată doare suficient cât să ne întoarcem și data viitoare.

1. Hristos a înviat!

Iar celor pentru care Hristos a înviat deja de săptămâna trecută sau care au alte probleme vă urez doar sărbători fericite.

Indiferent ce sărbătoriți.

2. Ca un criminal la locul crimei

Discutam astăzi cu prietenul Elias Salasidis de pe Substack despre faptul ca mie îmi place să (re)vin în România de două ori pe an, în fiecare an. (Nu știu despre voi, dar eu folosesc Substackul ca să îmi fac prieteni. Că dacă voiam să îmi fac dujmani, foloseam în continuare FB, aia e rețeaua dujmănoasă.)

Elias mi-a spus că la fel face și el, ca grec care locuiește în România merge de două ori pe an acasă, în Grecia.

Vecinul meu moldovean de aici, din bogul Irlandei, deși și-a făcut un căsoi ca-n Dallas, și-a cumpărat și un mic apartament în Chișinău, să fie. Pe care îl vizitează anual ca pe sfintele moaște. Nu îi folosește la nimic, nu are nevoie de el, se întoarce de fiecare dată nervos de acolo, că sunt dânșii agitați și nepoliticoși, dar nu poate renunța la pelerinajul anual din Chișinău.

Aceeași experiență o am și eu. Vin în România de două ori pe an și nu reușesc să stau prea mult, că nu mă țin nervii.

Funcționari cretini, trafic rutier pe viață și pe moarte, prețuri mai mari ca în Irlanda, Radu Tudor și amantul Gâdea când deschizi televizorul, manele când deschizi geamul de la bucătărie, bormașina de la 6 dimineața când n-ai deschis încă ochii, “fiaaare vechi cumpăăăărăăăm“, dispărea-le-ar ADN-ul în bezna istoriei să le dispară cu fiaareele lor, nu vi le mai înșir pe toate, că le știți voi mai bine ca mine, că doar stați acolo.

E o întrebare pe care mi-am pus-o nu o dată, ce îl face pe diasporez să revină periodic în locul de unde a plecat, ca un criminal la locul crimei?

N-am un răspuns simplu.

Am întrebat un irlandez de aci, de la noi de la țară din Irlanda de ce crede el că vin în fiecare an aici în Irlanda tot felul de americani care știu ei că bunelu’ a fost irlandez iar ei se consideră un fel de irlandezi, și ca atare vin anual aici, la streetfood scump și prost. Nu sunt irlandezi, sunt doar niște americani gălăgioși care poartă o șapcă penibilă cu trifoi pe ea, pe care irlandezii n-ar purta-o nici măcar de Sfântul Patrick.

Irlandezii din Irlanda au și un nume pentru americanii ăștia, “plastic Paddy” le zic ei. Interlocutorul meu mi-a răspuns senin că “we don’t do nostalgia, we let others do it for us”.

Irlandezii din Irlanda nu duc dorul perioadei când 70% din țară nu era electrificată, când vacile traversau centrul Dublinului pentru că pe acolo era drumul lor. Americanii au un fel de nostalgie cu o lume pe care nu au prins-o niciodată. O lume care există doar pentru ei, doar în mintea lor.

3. Anemoia

Daca irlandezii au “Plastic Paddy”, psihologii au “anemoia”. În spatele termenului cu sunet de plăcuțe suedeze se află încercarea psihologilor de a se referi la nostalgia după o lume care n-a existat niciodată.

Exemplul tipic sunt “Epocile de Aur” de tot felul. Prăjiții ăia care îți povestesc cât de mișto era Roma antică, unde te înjunghiau pe stradă just for fun of it.

Sau Evul Mediu, unde oamenii obișnuiți făceau foame în fiecare zi. Și mureau de o infecție la un deget. Sau Republica de la Weimar, perioada-cult pentru unii, când puteai să comanzi copii pentru servicii sexuale după prânz. Sau “Epoca de Aur” din România, când nu găseai nici sifon. Deci anemoia.

Anemoia e construită din cuvintele grecești “anemos” și “noia”. E asemănătoare și diferită în același timp de nostalgie, care e regretul după ceva ce ai trăit, diferită de solastalgie, care e sentimentul de dezolare față de o schimbare care ar putea avea loc. Anemoia e conectarea emoțională și regretul după ceva ce nu ai trăit niciodată. Și nici n-o să trăiești, c-așa-i în tenis.

Americanii de tip “plastic Paddy” vin într-o Irlandă care nu le aparține și care nici măcar nu le place, încercând să vadă în ea o Irlandă pe care n-au trăit-o niciodată, și care există doar în capul lor.

Cam ca domnii care sunt în intimitate cu soția și își imaginează că sunt cu prezentatoarea tv aia mișto. Nu mă risc să dau exemple, că sunt plecat de mult timp din România și nu mai știu care-i treaba cu prezentatoarele.

4. Nostalgia revopsită

Poate că pentru ăștia ca mine și ca vecinul Grișa nu sunt potrivite nici nostalgia, nici anemoia. Ar trebui inventat un alt cuvânt. Poate hagioproctalgia = sfâtul miserupism românesc, cel putin pentru cei care reușesc în ciuda lui “fiaaareee veeechi“ să revină ca niște criminali la locul faptei.

Sau poate nu e nevoie de niciun cuvânt nou. E doar o dependență prost înțeleasă. E ca aia de cafea, știi că nu îți face bine cafeaua, dar o bei și pe a doua.

Nu e nici nostalgie, nici anemoia. Ne întoarcem să vedem dacă mai doare. Și de fiecare dată doare suficient cât să ne întoarcem și data viitoare.

Se apropie momentul.

Mă întorc în România.

Ca un criminal la locul faptei.

Lăsați bormașinile să vină la mine.

Hristos a înviat!