Granite si banalitatea normalitatii

De curand am revazut o fotografie banala, unul dintre punctele in care Olanda se invecineaza cu Belgia. O mai vazusem mai demult dar o uitasem. E o localitate de granita dintre Belgia si Olanda unde istoria complicata a facut ca parti diferite din localitate sa fie ca un puzzle, fiecare tara continand “enclave” din cealalata.

Oamenii au rezolvat foarte practic povestea cetateniei, nu dupa limba sau religie sau culoarea pielii (toate la fel si oricum neconcludente) ci dupa pozitia usii de la intrare. In ce tara se afla usa de la intrare, de acolo o sa iti iei pasaportul. Desi nici cu criteriul asta nu au rezolvat chiar toate situatiile, de exemplu atunci cand granita iti intra pe usa.

Aici au rezolvat-o mai complicat, au dat casei doua numere, unul in Belgia si unul in Olanda si i-au lasat pe proprietari sa aleaga in ce tara vor sa traiasca. Ghici ce au ales? Tara cu utilitatile (gaz, curent) cele mai ieftine. 😊

Asa ar trebui sa fie frontierele in general. Niste abstractii, utile poate doar pentru inspectorii de la fisc, care apartin in tari diferite de institutii diferite. Atat.

In fotografiile din satul de pe granita dintre Belgia si Olanda granitele sunt doar niste semne pe jos. Nu sunt saci cu nisip, nu sunt colaci de sarma ghimpata “bot de crocodil“, fasie proaspat arata, soldati inarmati, nici macar un amarat de politist care sa se bage in seama cu trecatorii.

Aparent oamenii au lucruri mai bune de facut, cum ar fi sa stea la terasa sau sa munceasca decat sa se preocupe de "diferentele" si granitele dintre ei.

Imi aduc aminte ca acum vreo treizeci de ani intamplarea a facut sa trec prin Cehoslovacia in ultimele zile de existenta ale statului cehoslovac, era in plina febra secesionista, dar statul exista inca.

Am mers cu masina pe o lunga sosea nationala care stiam din povesti ca ar trebui sa contina pe undeva si (viitoarea) granita dintre cele doua state. Cateva saptamani mai tarziu am facut drumul intors, pe aceeasi sosea. Undeva, in mijlocul campului, pe soseaua dreapta ca in palma era un singur soldat ratacit, singur si inarmat care ne-a oprit. Parea destul de incurcat, nu stia ce sa ne intrebe, s-a uitat curios la pasapoartele noastre, apoi ne-a anuntat ca tocmai paraseam Cehia si intram in Slovacia. O (alta) tara, tara LUI, noua lui tara. Ne-a cerut si o tigara, ca orice soldat care se respecta din orice armata a lumii. Cred ca si soldatii care nu fumeaza cer tigari trecatorilor.

Nu stiu daca de atunci slovacilor le-a mers mai bine. Politicienilor lor, care au initiat secesiunea insa cu siguranta le-a mers mai bine.

Mi-am adus aminte de toata aceasta intamplare impiedicandu-ma pe net de un articol abraziv legat de zonele din Romania in care maghiarii sunt majoritari. "Tinutul Secuiesc", drapele unguresti pe institutii etc. Si raspunsuri din cand in cand la fel de stridente din partea unor politicieni romani. E normal, isteria naste isterie si stridenta naste stridenta.

Ma intreb ce ar putea obtine locuitorii din cele cateva orase "secesioniste" daca prin absurd ar reusi sa se desprinda administrativ de Romania. Cativa saci cu nisip si un soldat la intrarea in localitate? Mandria de a trai intr-un tarc cu sarma ghimpata?

Unii din politicienii abili din Ungaria probabil ca isi fac un pic de capital electoral pe seama fraierilor de etnie maghiara din Romania. Alti politicieni din Romania zic si ei bogdaproste de ocazie si la randul lor mai castiga cativa votanti batand toba pericolului iredentismului maghiar.

Si unii si altii insa uita de banalitatea granitelor si de focusul pe lucrurile importante. Cum ar fi placerea de a sta linistit la o terasa.

Frontierele nu sunt importante. Poate cele externe, care ar trebui sa ne protejeze de imigranti ilegali si teroristi jihadisti. Politicienii nu sunt importanti.

Terasele da, sunt importante. Nu-i asa?