Frescele care ar fi putut exista

“Tiocfaidh ár lá” adică în traducere liberă “zidul care nu spune o poveste nu primește like-uri”.

1. Zidurile vorbitoare

Când cineva se gândeste la Irlanda în general si la Belfast în particular unul din primele lucruri care îi vin în minte sunt frescele care au însotit cei treizeci de ani de “Troubles”.

Prezente peste tot în Irlanda de Nord, strecurate si în Republica Irlanda (dar mult mai putine si mai putin “vocale”) frescele rămân un simbol al Belfastului, epicentrul războiului ideologic de pe insula Irlandei. Si din păcate nu doar ideologic, după cum cei treizeci de ani de sânge si suferintă au aratat-o.

Nu as vrea să vorbim (nu astăzi) despre perioada “The Troubles” ci doar spre frescele care au devenit un simbol al luptei irlandezilor rupti de restul tării lor de Marele Frate de Răsărit. Pentru că, din păcate pentru ei, irlandezii, la fel ca si românii au avut un “frățior” lacom care a rupt o bucată din țară si încă o tine prizonieră. Exact la fel ca si în România.

Și fix la fel ca si în România si în Irlanda zilelor noastre, în Republica Irlanda cel putin, a devenit o problema să te plângi ca o parte din tara ta se afla sub cizma altei tări. La români Bucovina de Nord iar la irlandezi Irlanda de Nord. În România esti făcut “putinist”. În Irlanda “extremist“ sau “sectar”.

În Belfast, zidurile nu sunt doar părți din clădiri, ci vorbesc, strigă, avertizează si spun lucrurile pe care zeci de ani oamenii nu puteau să le spună ei însisi. Zidurile sunt voci ale unui trecut silnic si recent pe care ghidurile turistice le vând acum drept “artă stradală”.

Da, sigur, frescele sunt ȘI artă stradală, dar nu a apărut pentru a înfrumuseta cartierele ci pentru a marca teritorii, a afirma identități, a comemora morții, a intimida pe cei vii. Și în general, pentru a înregistra istoria în timp real.

Înainte să apară social media care să dea o voce celor pe care nu îi aude nimeni Belfast a avut cărămida. Bună si de aruncat cu ea în agresor, bună si de transmis mesaje.

2. Două povești, un singur oraș

În timpul conflictului cunoscut sub numele de The Troubles (sfârșitul anilor ’60 – 1998), viața zilnică era segregare, supraveghere și neîncredere. Cartierele erau separate pe linii politice și religioase, uneori cu garduri fizice înalte de câtiva metri. Presa era părtinitoare si ostilă, sub controlul total al Fratelui de la Răsărit iar pentru oamenii obisnuiti a vorbi deschis putea fi periculos.

Așa că zidurile au preluat rolul de purtător de mesaj.

Frescele, de la cele mai rudimentare, simple mesaje graffiti până cele foarte sofisticate, adevărate opere de artă au devenit o formă de comunicare în masă: vizibile, imposibil de evitat si ignorat și suficient de permanente pentru a conta. Frescele nu erau adresate străinilor (desi pentru multi străini erau simbolul luptei), ci le vorbeau celor din interior, întărind sentimentul de apartenență, memoria colectivă și granițele invizibile.

Iar partea cea mai interesantă este ca zidurile vopsite spuneau ambele părti ale povestii, pentru ambele tabere. Belfast a funcționat tot timpul cu două istorii vizuale paralele.

În zonele republicane frescele s-au concentrat pe rezistență și identitate. Temele recurente includeau lupta pentru drepturi civile, violența statului britanic, închisoarea și grevele foamei, limba irlandeză, mitologia și continuitatea istorică.

Aceste fresce prezentau conflictul ca pe o formă de opresiune colonială și rezistență, legând suferința locală de o istorie mai lungă.

În zonele unioniste frescele spuneau o poveste total diferită. Loialitatea față de Coroana britanică, regimente militare și victorii istorice si identitatea protestantă.

În acelasi timp zidurile vopsite funcționau și ca avertismente. Simbolurile erau perfect lizibile pentru localnici: aici ești protejat sau nu aparții. Nu era nevoie de alte explicații. Fresca îti spunea dacă esti în sigurantă sau nu.

Frescele din Belfast nu au fost niciodată subtile, nu au avut niciodată nevoie să fie

Culorile, emblemele, steagurile și însemnele funcționau ca un limbaj vizual învățat din copilărie. Un trecător nu avea nevoie să citească slogane pentru a înțelege mesajul. Recunoașterea era imediată.

Frescele, chiar si cele mai artistice dintre ele nu erau însă artă pentru contemplare, ci artă pentru poziționare.

3. Frescele ca memorie, comerț și dispută

Acordul din Vinerea Mare, din 1998, a schimbat peisajul politic dar nu a șters zidurile. Dimpotrivă, s-a întâmplat ceva mult mai interesant, zidurile au dovedit că au un fel de viată proprie, că pot creste si evolua împreună cu oamenii. Frescele au început să fie modificate, repictate si nu sterse.

Imaginile paramilitare au făcut loc lent, cu prudentă temelor de pace, reconciliere și reflecție. Apoi au facut loc si unor subiecte globale: Palestina, antirasism, justiție socială. Ca si cum oprimatii din Irlanda de Nord ar fi începul să privească si înspre exterior, spre alti dezmosteniti ai istoriei. Un semn cert de vindecare.

Astăzi, frescele din Belfast fac parte din identitatea publică a orașului. Tururile cu taxiuri negre se opresc la puncte-cheie cu fresce iconice. Vizitatorii fotografiază ziduri care cu câtiva ani în urmă inspirau teamă.

Belfast își vinde cicatricile turistilor, la fel cum si urmasii altor persecutati fac astăzi un comert foarte lucrativ cu ciolanele strămosilor lor. Industria culpabilizării si a victimizării e mai înfloritoare ca niciodată.

Au apărut deja tensiuni între comemorare și comercializare, între memorie vie și istorie înghețată, între cei care vor să păstreze deschise rănile trecutului si cei care ar vrea să închidă în sfârsit gura zidurilor vorbitoare. N-au putut să o facă în timpul conflictului dar si-ar dori să o facă acum, când conflictul si-a luat o pauză.

Dar Belfast s-a simțit mereu confortabil cu contradicțiile si păstrează în continuare frescele devenite incomode astăzi, într-o perioadă destinată vindecării. Dacă vreți să le vedeti sunt acolo, vă asteaptă.

4. Frescele care ar fi putut exista

Am făcut această lungă introducere despre frescele din Belfast doar ca să vă spun că m-am hotărât ca o părticică din povestile spuse aici pe irlanda.ie să fie spuse sub formă de frescă.

M-am gândit să vă spun asta, ca să nu vă las să vă las în psihoteroare, să vă perpeliti care o fi treaba cu frescele care de anul acesta se străduiesc sa ilustreze povestile de aici, din Țara Leprechaunilor.

Frescele care nu există. Dar care ar fi putut exista.

“Tiocfaidh ár lá” adică în traducere liberă “zidul care nu spune o poveste nu primește like-uri”. 🙃