Eu, agregatorul

Din anxietatile unui colectionar de titluri

Jul 10, 2025

1. Barbierul din Sicilia

A fost odata ca niciodata intr-un sat prafuit si uitat de lume din Sicilia un barbier pe numele lui Vittorio. (Nicio legatura cu yours truly, doar coincidenta de nume.) Barbierul nostru era nascut si crescut local, niciodata nu parasise incinta. Ca lucrurile sa fie si mai grave pentru el era si semi-analfabet, de abia putea sa descifreze titlurile ziarelor.

Insa durerea lui cea mai mare nu era aceea ca nu putea citi bine ziarele si sa afle ce se mai intampla in lume, ci aceea ca nu avea prea multi clienti, cea mai mare parte a timpului salonul lui de barbierit fiind gol.

Si intr-una din zilele cand statea in pe scaunul clientului, bazait de muste si uitandu-se plictisit in oglinda a avut un insight, acela ca asa cum el se plictiseste in salon, probabil ca se plictisesc si clientii.

Nu e nimic interesant sa te uiti o jumatate de ora la moaca ta in oglinda. Aia pe care o stii de o viata. Si sa mai si platesti ca sa te uiti la ea.

Barbierul nu avea ce sa le spuna interesant clientilor lui, ca viata lui nu era interesanta. Nu parasise niciodata satul, nu vedea lucruri noi, se trezea dimineata, isi bea cafeaua si se apuca de barbierit daca avea pe cine. Ce ar fi de povestit aici? Probabil daca Vittorio si-ar fi facut un Substack ar fi fost cel mai plicticos Substack din lume.

Asa ca barbierul nostru si-a facut rost de o placa de pluta mare si frumoasa cu care a inlocuit oglinda si a inceput sa prinda pe ea cu ace titluri decupate din ziarele care ii cadeau in mana. Titluri, fotografii si notite scrise chinuit de mana lui neantrenata, cu informatii pe care le auzea la radio. Apoi bancuri, lui Vittorio ii placeau mult bancurile.

Putinii clienti pe care ii avea au fost socati si amuzati de disparitia oglinzii si aparitia plansei cu stiri si informatii, asa ca au povestit de ea mai departe. Incepusera sa ii aduca lui Vittorio propriile lor ziare si sugestii de adaugire la lista de stiri.

Pentru ca tabla de pluta cu stiri se aglomerase foarte mult barbierul a inceput sa o organizeze si sa aranjeze cu atentie bucatelele de hartie pe categorii: locale, nationale, internationale si barfe. Apoi tabla a acaparat tot peretele, oglinda devenind doar o modesta oglinda pe care clientii puteau sa o tina in mana la nevoie.

Cu timpul salonul barbierului a devenit agregatorul de stiri al satului. Oamenii nu mai mergeau acolo ca sa se barbiereasca, ci ca sa fie informati. Barbieritul era bonus.

Aveau mai multa incredere in barbierul lor decat in ziare. Barbierul nu era platit de guvern sa spuna minciuni, asa cum erau jurnalistii.

2. Eu, agregatorul

De cand ma stiu pe online am avut o relatie love/hate cu agregatoarele. Adica acele bloguri/posturi/newslettere care fac “revista presei”, care colecteaza (automat sau intr-un mod ingrijit-curatorial) articolele altora. Le-am folosit, le-am urmarit, m-am bucurat de informatii, dar cumva, deep-down, o parte din mine a considerat tot timpul agregatoarele un fel de low-hanging fruit, in termeni de continut, ca si cum autorul in loc sa vina cu ceva de la el vorbeste despre altii. Jurnalism low-content.

Chiar si proiectul Paradigma, cu care vreau sa promovez underdog-ii de pe substackurile romanesti a venit cumva tot din aceasta antipatie fata de agregatoare. Vedeam zilnic newslettere cu colectii cu linkuri care au zeci de mii de abonati, in timp ce scrisul original, cu traire si simtire are un public de 20-30 de cititori cu tot cu familia extinsa.

Si intr-o zi, la fel ca Vittorio din povestea siciliana de mai sus am avut si eu un insight, ca ceea ce am inceput sa fac cu Paradigma este tot un agregator. Scriu despre ceea ce scriu altii. Colectez titluri. Low-hanging fruit. Low-content. Joac-o pe asta! Vittorio ma cheama. Vocatie de agregator. Asa apare nevroza de destin.

Apoi am inceput sa negociez cu mine si cu anxietatea mea ca am devenit eu insumi un agregator.

Toti profesorii buni pe care i-am avut prin scoli au fost un fel de agregatoare: mi-au povestit si mi-au recomandat carti care nu erau scrise de ei, ci de altii, carti pe care singur le-as fi descoperit greu, mult mai tarziu sau poate niciodata. Un profesor bun este un agregator bun.
Apoi agentii imobiliari. Astia nu construiesc in viata lor o casa, ci doar incearca sa le vanda pe cele construite de altii.
Sau o agentie de turism. Arareori creaza un serviciu propriu, ci doar pune cap-la-cap servicii oferite de altii: hoteluri, companii aeriene etc.
Sau un bucatar bun, care aproape niciodata nu vine cu ceva original, ci organizeaza variante de feluri de mancare deja existente. Un fel de agregator de texturi, arome si mirosuri.
Sau nu in ultimul rand, un psihoterapeut care nu este nimic altceva decat un agregator al emotiilor si gandurilor disfunctionale ale clientului, pe care le listeaza, sorteaza, pune pe categorii si i le inapoiaza organizate, fara sa le modifice. Un psihoterapeut bun, ca unul prost isi contamineaza clientii cu content original de-al lui. 🙃

Dupa scurta mea sesiune de auto-terapie, mi s-au mai risipit anxietatile legate de faptul ca am devenit Barbierul de pe Substack, varianta Romanian-Irish. Poate ca asta e normalitatea, sa colectam ce fac altii.

Iar ciudatii sunt doar aia care scriu doar chestii originale, fara sa le pese de ce scrie restul lumii. Va stiti voi care sunteti, originalilor!