Easy come, easy go

Intotdeauna m-a fascinat capacitatea copiilor mici de a-si gestiona relatiile. Cine a avut rabdare sa ii observe cum procedeaza atunci cand sunt impreuna cu alti copii stie despre ce vorbesc.

Mi se pare ca marea majoritate a copiilor functioneaza dupa o filosofie relationala pe care eu as numi-o "easy come, easy go". Cu alte cuvinte te califici usor pentru a intra in universul copilului (de multe ori e suficient un salut sau o invitatie simpla "pot sa ma joc cu tine?") dar daca faci gesturi nepotrivite sau pur si simplu ESTI persoana nepotrivita la fel de usor iesi din universul copilului.

Exact cum ziceam, easy come, easy go.

Poate ca unii adulti sunt tentati sa puna acest comportament al copilului pe seama gradului sau de nesofisticare, de lipsa de experienta relationala. Eu cred ca e tocmai pe dos, acest comportament al copilului vine din lipsa de reziduuri relationale (si culturale, cognitive etc).

Aud des adulti care se plang ca sunt singuri, ca nu au prieteni. In acelasi timp nu pot sa nu observ cat de greu i-ar fi cuiva sa se apropie de persoana respectiva, daca si-ar dori-o. Oameni care se supara daca li se pare ca te-ai adresat cumva gresit, ca ai ras nepotrivit, oameni care sunt in stare sa posteze pe internet un ghid de bune practici, de instructiuni de cum sa li te adresezi. Sunt niste fortarete bipede in toata regula. De necucerit. Asta pentru partea cu easy come.

Apoi aud alti adulti care se plang de relatiile pe care le au, relatii dezavantajoase, care le consuma energia, timpul, banii, emotiile si din care nu au curajul sa se desprinda. Asta pentru partea cu easy go.

Relatiile copiilor sunt ca o apa care curge iar eventualele impuritati se duc la vale la fel de repede precum au venit. Apa e in majoritatea timpului curata pentru ca se reimprospateaza atat cat este nevoie.

Relatiile adultilor sunt ca o balta statuta iar eventualele impuritati clocesc si in final contamineaza intreaga balta. O balta plina de falsa toleranta si de codependenta.

Motivele pentru care adultii sunt ezitanti in a lasa oameni noi sa se apropie de ei si in a se desprinde de cei vechi pot fi usor de banuit si de inteles. Teama de necunoscut, teama de abandon, teama de oprobiul public. De curand cineva mi-a spus ca i s-a reprosat ca "renunta prea usor la oameni". Suna cunoscut?

Ma gandesc totusi ca daca povestea asta cu relatiile le iese asa de bine copiilor inseamna ca fiecare dintre noi, ca fost copil, poate sa o faca atunci cand simte ca universul lui relational a incremenit si/sau este nesatisfacator.

Un fel de back to basics. Easy come, easy go.

Cand a fost ultima data cand v-ati gandit la relatiile voastre?