Dictatura leproșilor

A fost odata ca niciodata o tara indepartata unde traiau mai multi leprosi. De fapt mai corect ar fi spus “fosti leprosi” pentru ca aveau lepra uscata, boala era vindecata demult, nu mai era contagioasa. Locuitorii erau insa ingroziti de prezenta leprosilor, de ciatricile impresionante si de posibilul pericol de a se contamina ei insisi cu o boala foarte rea. Ii goneau pe bolnavi, le interziceau sa se apropie de sate sau orase si ii amenintau cu moartea daca incalcau interdictia.

Leprosii insa se tanguiau ca ei nu isi doresc decat sa traiasca undeva fara sa fie permanent pe fuga, fara sa se simta amenintati tot timpul. Isi doreau doar o viata obisnuita, simpla si doar sa fie lasati in pace.

Locuitorii din tara cea indepartata se considerau destul de liberali, toleranti si cu suflet bun asa ca s-au gandit ca poate sarmanii bolnavi doar asta isi doresc si ar fi atat de simplu sa ii ajute.

Asa ca le-au facut un sat numai si numai al lor, le-au construit case confortabile, le-au amenajat gradini in care sa isi cultive legume si sa creasca pasari si animale si le-au donat toate cele necesare unui trai decent, de la cearceafuri pana la unelte. Singura conditie pe care le-au pus-o leprosilor a fost sa stea in satul lor, sa nu se mai apropie de celelalte sate, ca sa nu mai sperie copiii prin simpla lor prezenta.

Leprosii au acceptat bucurosi conditia, le-au multumit oamenilor pentru ajutor si s-au mutat in satul cel nou, construit doar pentru ei. Acum puteau sa duca si ei o viata normala, sigur, atat cat le permitea boala.

Timpul a trecut, oamenii din tara indepartata erau in general multumiti cu rezolvarea progresista a problemei leprosilor, chiar daca mai erau carcotasi printre ei care erau de parere ca toleranta e o greseala, ca leprosii ar fi trebuit goniti cat mai departe. Satul leprosilor devenise celebru peste mari si tari si atragea ca un magnet noi leprosi din alte tari care isi doreau si ei o viata mai buna.

Insa incetul cu incetul leprosii au inceput sa fie din nou nemultumiti de viata lor din satul lor, facut special pentru ei, pe care il vedeau acum ca pe un fel de inchisoare din care nu aveau voie sa iasa. Nu puteau sa mearga in targurile de tara si sa distreze la fel ca toti ceilalti locuitori, nu puteau sa viziteze alte sate, nu aveau voie sa se amestece cu ceilalti oameni.

Intr-un cuvant mureau de plictiseala in satul construit special pentru ei si ii acuzau pe locuitori ca de fapt le-au construit satul nu din toleranta ci doar ca sa scape de ei.

Dupa multe discutii in public din nou oamenii buni au acceptat ca leprosii sa aiba dreptul sa mearga pe toate drumurile dar in anumite conditii, in anumite zile si ore stiute dinainte, astfel ca ceilalti locuitori ingroziti de cum aratau sa ii poata evita.

O vreme noile drepturi pareau sa functioneze, insa leprosii erau in continuare nemultumiti de faptul ca oamenii pareau sa se fereasca de ei iar atunci cand intalnirile erau inevitabile pe fata lor se citea oroarea si dezgustul. Asa ca au inceput sa le reproseze locuitorilor simpli tocmai asta, ca desi aparent au aceleasi drepturi ca toti ceilalti, oamenii nu ii accepta si leprosii se simt neacceptati, neiubiti si discriminati.

Asa ca leprosii s-au apucat sa faca plimbari tot mai dese prin localitatile populate si sa le strige oamenilor ingroziti si dezgustati “suntem mandri ca suntem leprosi”.

Incetul cu incetul locuitorii din tara cea indepartata s-au obisnuit si cu aceste “marsuri ale mandriei de a fi lepros”, le justificau cumva din compasiune, considerau ca marsurile ii ajuta intr-un fel sa altul pe bolnavi sa se simta mai bine, sa se simta macar pentru scurta vreme normali, oameni ca toti ceilalti. Asa ca le tolerau si marsurile si isi invatau copiii sa sa ii lase in pace.

Leprosii devenisera o prezenta obisnuita in viata publica, in piete, in targuri, unii chiar devenisera functionari publici care colectau darile.

Apoi leprosii au inceput sa le reproseze oamenilor ca problema neacceptarii lor vine din faptul ca isi feresc copiii de leprosi si acestia cresc in leprofobie.

Leprofobia devenise cuvantul cel mai folosit in discutiile publice si parea sa fie sursa discordiei din tara cea indepartata.

Asa ca activistii leprosi au propus un program activ de combatere a leprofobiei prin obligatia fiecarei scoli sa aiba cel putin doi leprosi, profesori sau chiar angajati doar sa se joace cu copiii in pauze. La fel si obligatia fiecarei biserici sa aiba angajati leprosi. A fost data si o lege cu aceste obligatii, astfel incat sa se obtina pacea sociala intre comunitatea de leprosi nemultumiti si violenti si restul locuitorilor.

Dar pentru ca nu se gaseau suficienti leprosi pentru a fi angajati in scoli, biserici sau targuri de nevoie institutiile au inceput sa angajeze oameni obisnuiti care se prefaceau a fi leprosi. Isi mutilau corpul facandu-si cicatrici oribile, care cu machiajul potrivit puteau trece drept o lepra acceptabila. Astfel reuseau sa respecte cota de angajati leprosi si sa nu aiba probleme cu legea.

Din cauza pretentiilor tot mai mari ale comunitatii leprosilor locuitorii obisnuiti ai tarii indepartate incepusera sa isi paraseasca pe furis tara, sa mearga in locuri indepartate unde puteau sa traiasca in continuare normal, fara asuprirea leprosilor si a regulilor lor.

Nu stiu ce s-a intamplat in continuare cu tara cea indepartata, daca in final toti locuitorii au fugit si tara a devenit o mare leprozerie sau dimpotriva, daca locuitorii au inceput sa lupte pentru drepturile lor impotriva dictaturii leprosilor si pentru dreptul lor de a duce o viata normala. Tot ceea ce stiu este ca au ales varianta cea mai buna pentru ei si copiii lor.

Iar eu am incalecat pe o sa, si v-am spus povestea leprosilor asa.