De ce Universul nu ne repara chiuveta

scurt rant despre pozitivitatea toxica

1. Doamna Elena

Doamna Elena este o doamna de varsta mijlocie care traverseaza micile si marile probleme din viata cu multa seninatate si pozitivitate. Este convinsa ca Universul are grija de dorintele si nevoile noastre, e suficient sa ne gandim la ceea ce ne ne dorim si se rezolva. Foloseste des cuvantul Univers si il evita pe cel de Dumnezeu de teama sa nu fie considerata — Doamne fereste! — prea religioasa. Ceea ce nici nu este, tehnic vorbind doamna Elena nu consuma rugaciuni in rutina ei zilnica, nu merge la biserica, nu tine in casa icoane.

Doamna Elena este mai degraba spirituala, crede ca lumea in care traim este cumva construita pe ceva vibratii si ca ne acordam cu totii la aceste vibratii, bune sau rele, in functie de gandurile noastre. Sigur, daca ar fi luata la intrebari legate de aceste vibratii nu ar putea sa le descrie prea bine, norocul ei ca nu o ia nimeni la intrebari. Sotul a parasit-o acum cativa ani, nu are un partener, nu are prieteni. Fiica ei adulta, si ea credincioasa in vibratiile universale locuieste in alta tara, intr-un camping de rulote unde vizualizeaza si ea, ca si mama, constiincioasa in fiecare zi o vila frumoasa cu piscina si este convinsa ca intr-o buna zi Universul i-o va oferi. Si isi mai suna mama din cand in cand. Dar nu prea des, ca nu e nevoie. Vibratiile sunt suficiente.

Doamna Elena a ramas fara job in pandemie, ca multe alte doamne, dar nu s-a crizat prea tare pentru ca ea stia ca Universul va avea grija de ea. Citise de doua ori “The Secret” si urmarea mai multi coach-i celebri pe Instagram si FB care ii ofereau doza zilnica de afirmatii pozitive.

Nu doar ca urmarea coach-ii respectivi dar urmase si doua cursuri, scumpicele dar care si-au meritat toti banutii, despre cum sa gandesti pozitiv in orice situatie.

Si confirmarea ca Universul chiar are grija de ea i-a venit prompt, la doar patru ani de cand isi pierduse jobul o fosta colega a contactat-o ca sa ii recomande un job facut parca pentru ea, ca o manusa. Doamna Elena are o calificare de nisa, nu sunt multi angajatori care sa aiba nevoie de cunostintele si experienta ei, dar acest angajator parea foarte interesat de ea. Colega i-a recomandat sa faca un pic de research despre companie, despre ce se mai intampla in industrie, sa isi puna la punct CV-ul si sa incerce sa obtina jobul, foarte bun si bine platit.

Doamna Elena a luat in serios pregatirea pentru interviu, stia ca Universul livreaza cu conditia sa (ii) vizualizezi ceea ce vrei. Asa ca a consumat cele cateva zile pana la interviu vizualizand calatoriile pe care le va face pentru companie, fereastra viitorului ei birou, colegii prietenosi si multe altele.

Ziua interviului a venit, s-a balbait la toate intrebarile care i s-au pus, n-a avut niciun raspuns clar la nicio intrebare iar intervievatorul a incheiat intalnirea cu infamul “multumim, va mai contactam noi”.

Universul, aparent, prefera oamenii care isi fac temele.

2. Secta Pozitivitatii

Daca nu zambesti in timp ce viata te calca pe grumaz inseamna ca faci ceva gresit – cel putin asa pare in lumea de azi.

Ai ramas fara bani? Zambeste, e o lectie! Esti in depresie clinica? Gandeste pozitiv, da-le in ma-sa de pastile, ca doar oamenii slabi iau pastile. Cei puternici ii rad in fata depresiei. Ti-a murit cainele? Bucura-te ca ai avut caine, sunt atatia oameni care nu au avut sansa aceasta.

Suntem inconjurati de sloganuri si sfaturi sforaitoare si stralucitoare care considera suferinta doar o problema de atitudine. Iar in secta pozitivitatii vulnerabilitatea e un pacat de moarte si realitatea este optionala.

Inainte sa avem un “coach de mindset” si o “energie de manifestat” aveam doar... viata. Cu zile proaste, zile bune, suisuri, coborasuri si emotii pe care le traiai in ordinea numerelor de pe tricou fara sa simti nevoia sa le descrii sau sa le dai un nume. Apoi a inceput sa intre in viata noastra cate un guru, coach, un terapeut, o carte de self-help sau o melodie care sa ne spuna ca totul va fi in final bine, cu conditia sa gandesti cum trebuie.

Poate ca inceputurile sectei “pozitivilor” au fost slagarele care ne spuneau “don’t worry, be happy“, a continuat apoi cu carti ca “Puterea Gandirii Pozitive” (imi pare rau ca nu am cont de afiliere pe emag, ca v-as fi dat un link, mai scoteam de-o ciorba 😁) sau “Secretul“.

Toti acestia, de la Beatles la Norman Vincent Peale si Rhonda Byrne ne-au invatat ca daca gandesti frumos, pozitiv si pe indelete toate lucrurile se repara de la sine. Inclusiv chiuveta sparta si care curge. Inclusiv relatia cu sotul fugit acum cinci ani de-acasa. Spoiler: neah, nu se rezolva.

3. Partea intunecata a pozitivitatii

Pentru membrii sectei pozitivitatii daca nu luminezi ca un neon indiferent prin ce treci esti toxic. Insa sa zambesti in timp ce lucrurile se strica in jurul tau, oamenii te parasesc sau mor iar viata ta se destrama nu e niciun curaj – e doar o forma de negare a realitatii. Reprimarea (sau negarea) emotiilor negative poate duce la stres cronic, insomnie si eventual iesiri in decor pe social media. Se intampla si celor mai buni dintre noi.

Reprimarea emotiilor e fix ca bagatul gunoiului sub covor. Poate la inceput nu se vede dar la un moment dat se simte. Psihologii vorbesc despre efectul de rebound – cu cat incerci mai tare sa NU simti ceva, cu atat mai puternic te loveste cand iti lasi garda jos. Cortizolul creste. Corpul intra in alerta. Tu zambesti in continuare pe zoom. Si reciti in continuare dupa baiatul ala, Émile Coué, “in fiecare zi, din toate punctele de vedere ma simt din ce in ce mai bine“, mantra tuturor “pozitivilor.

Daca social media este lagarul zambetelor false, atunci Instagram e Disneylandul pozitivitatii – doar ca in loc de mascote avem niste tristi cu filtre foto. Orice criza e o “lectie” sau “transformare energetica” si daca nu postezi zilnic minim o poza cu cafeaua pe care scrie un citat atribuit lui Osho nu meriti atentie.

“Priveste partea buna a lucrurilor” e cam ca sarea in rana, dar cu ceva emoticoane. Sau sa-i spui cuiva caruia i-a murit copilul ca “totul se intampla cu un scop”. Din pacate dupa incendii, diagnostice greu de dus sau alte pierderi tot timpul vine cate un membru al sectei “Martorii Pozitivitatii” si iti spune ca “Universul are un plan pentru tine”.

Frazele motivational-pseudo-spirituale sunt un fel de fast-food emotional: rapide, comode, dar calorii goale, fara nutrienti. “Totul se intampla pentru un motiv.” “Fii recunoscator pentru ce ai.” Aceste replici reduc complexitatea vietii la magneti de frigider si dau vina pe tine cand lucrurile merg prost. Nu e vina sortii, e vina gandurilor tale “grele.” Coix, n-ai vibratia potrivita, de aia ti-a murit mama.

4. Agilitatea emotionala

Care ar fi alternativa la astia cu pozitivitatea lor rupta de realitate si care rasar in vremuri de criza ca ciupercile dupa ploaie?

Psiholoaga Susan David a propus ceva ce ea numeste “agilitate emotionala”, adica un fel de capacitate de a naviga impreuna cu emotiile noastre, fara a mai fugi de ele. Adica sa fii sincer cu ce simti, sa observi, sa accepti si sa mergi mai departe – nu sa zambesti tot timpul ca stewardesa pe pastile. E perfect ok sa spui “nu sunt bine”, nu e nimic in neregula cu tine daca spui asta.

Susan David ne readuce aminte ca emotiile nu sunt bune sau rele, ca suprimarea emotiilor negative e o idee proasta pe termen lung, ca pozitivitatea fortata, bazata pe nimic nu valoreaza nimic si ca autenticitatea este mult mai valoroasa decat optimismul scremut. A spus toate acestea intr-o carte numita “Emotional Agility“ (2016), dar nu va mai povestesc de ea, ca iar imi aduc aminte ca n-am niciun cont de afiliat.

"Discomfort is the price of admission to a meaningful life", ("Disconfortul este prețul de intrare pentru o viață cu sens") spune Susan David iar eu sunt 100% de acord cu ea aici. Voi?

“Pozitivitatea” lui Émile Coué, a legiunilor de influenceri de pe social media sau a unora dintre cabinete psihologice ale patriei nu este nimic altceva decat un escapism ieftin si dupa cum ar spune Susan David, este doar refuzul de a plati pretul pentru a intra intr-o viata plina de sens.

Pozitivitatea autentica nu e fragila. Optimismul real e ca o planta suculenta: rezista, inteapa, traieste, isi revine dupa accidente. Optimismul real nu este despre negare. E despre acceptare si sens.

Suntem obsedati sa gasim sens in orice. Suferinta? “Lectie”. Esec? “Redirectionare”. Fost partener toxic? “Oglinda karmica”. Dar nu totul e simbolic, nu totul trebuie sa aiba un sens. Unele lucruri chiar sunt nasoale, oricum le-ai privi. Si nu e obligatoriu sa le impachetezi spiritual cu fundita ca sa arate mai bine. Sunt ceea ce sunt.

5. In loc de concluzie

Daca o cunoasteti si voi pe doamna Elena (lumea e mica, cine stie?) puteti sa ii spuneti ca m-a inteles gresit si ca s-a suparat pe mine degeaba ca mi-am inceput postul acesta cu ea. Pozitivitatea nu e inamicul. Pozitivitatea fortata este. Si puteti sa ii propuneti un mic detox pentru sufletul ei mic, negru si fals-pozitiv.

Puteti sa ii propuneti sa inlocuiasca “pot alege sa fiu fericita“ cu “e normal sa simt asta”. Sau sa ii spuneti ca in loc sa astepte ca Universul sa ii gaseasca un job, un barbat sau o masina second-hand sa isi faca temele si sa si le caute singura. Universul e prins cu altele. Supernove & shit.