“La oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; când eşti la țară, vine personal.”
Acum vreo cateva zile mi-au venit in minte chiftelutele de Ikea. Foarte intens. Cu culori, cu textura, cu miros. Doua cafele si un newletter mai tarziu mintea mea se invartea tot in jurul chiftelelor. Le vizualizam, le invarteam prin farfuria imaginara, le stergeam de panarama aia de gem cu care daca nu esti pe faza ti le murdareste angajatul Ikea. N-am mai stat sa fac multa analiza, chiftelute sa fie, am zis.
M-am suit in masina, am parcurs cei 100+ km care stateau intre mine si chiftelele Ikea, am parcat, m-am asezat la coada, mi-am facut pohta chifteleasca ce-am pohtit si am plecat spre casa, ca alta treaba nu mai aveam la Ikea. Spre iesire am trecut pe langa raionul cu chioscuri de gradina, ca pe acolo era drumul. Montate frumos, ca sa le vezi, cu ceva mobilier comod sub ele ca sa ai pe ce sa stai si sa te gandesti ce bine ti-ar sta sub un chiosc din ala in curte la tine. M-am odihnit o vreme acolo, am admirat picioarele ferme ale chioscului si panza ferma a acoperisului, vocile mele interioare au negociat singure ca pretul chioscului e perfect acceptabil si apoi tot vocile interioare au decis ca fiind vorba de Ikea este un pachet plat care intra fara probleme in masina.
Am pus pachetul plat pe un carucior, l-am cumparat, l-am dus la masina, evident ca era semnificativ mai lung decat masina. Cu accent pe “semnificativ”. Intra cumva pe o diagonala nefireasca, care imi bloca complet oglinda laterala stanga plus cea principala, de spate. Ce mare chestie sa mergi pe autostrada fara oglinzi? Oricine face asta din cand in cand, chiar fara sa aiba ideatie suicidara. Nici macar vitezele nu puteam sa le schimb bine, ca flatpack-ul vietii asezat in diagonala nefireasca trecea fix peste schimbator pe care il apasa tandru pe cap.
Am zis in gand “nice try, Satan, eu nu duc inapoi pachetul“ si cumva, cu multa concentrare, ceva noroc si multa aciditate gastrica am reusit sa ajung acasa cu bine. Masina nezgariata, eu teafar, chioscul vietii intreg si el, ranjea la mine din diagonala. L-am lasat vreo doua zile in masina, ca n-aveam chef de el, trasportul fusese deja o experienta epuizanta. Chiar ma gandeam ca data viitoare cand mi-oi mai lua vreo masina as vrea una cu macar douaj' de cm mai lunga decat asta. Nu conteaza motorul, accesoriile, mai lunga sa fie.
Dupa doua zile am zis sa ies din faza de negare si sa ma apuc sa montez achizitia. E doar un fel de cort, mai mult de o jumatate de ora nu poate sa dureze. 30 de minute mi-a luat doar pana am jumulit toate nailoanele de pe accesorii. Fiecare surubel era ambalat intr-o punguta a lui si numai a lui. Zici ca fata aia, Marea Preoteasa a Apocalipsei Plasticelor - how dare you - nu e din aceeasi tara cu Ikea, au crescut in tari diferite.
Instructiunile de asamblare ale chioscului erau cam ca Rosetta Stone, if you catch my drift. Adica eu unul asa ma simteam, ca Champollion uitandu-ma la hieroglife. Am studiat, mi-am facut o schema, am scuipat in san, am mai cautat tutoriale pe Youtube. Oameni care pareau seriosi spuneau pe Youtube ca mai intai montezi acoperisul pe jos, apoi iti chemi niste prieteni si il ridici in picioare. Mai multi prieteni, ca doi n-ajung. Instructiunile Ikea spuneau ca acoperisul il montezi ultimul, impreuna cu prieteni aflati fiecare pe scara lui. De unde scari, de unde prieteni?
Si totul de la niste nenorocite de chiftele, care nici macar nu sunt asa de bune. Am inceput sa imi evaluez optiunile. Sa las chioscul asa nu era o idee buna, ca doar nu se monteaza singur. Sa il duc inapoi exclus, ca nu mai conduc inca odata pe viata si pe moarte fara oglinzi. Plus munca sa il asez la loc in cutia distrusa. Si in timp ce evaluam scenariile ma suna la plezneala un prieten care trecea prin judet pe la mine. Ii explic cum a intrat chioscul in viata mea si se ofera sa ma ajute sa il asamblez.
Asamblarea incepe ca o proba de inteligenta, un puzzle tridimensional care pe masura ce il rezolvi se transforma treptat intr-o proba de indemanare iar in final se termina cu o proba de forta. Stii ca ai facut totul perfect si totusi doua piese care ar trebui sa intre una in alta nu intra. Joac-o p-asta.
S-a mai indoit pe la colturi, am montat niste picioruse gresit, asa raman, gresite, nu le mai schimb niciodata. Dar in final a iesit.
Chioscul seamana multumitor de bine cu cel sub care am stat la Ikea si mi-a placut, atata doar ca asta al meu pare second-hand. Ala din Ikea semana cu Udrea cand a castigat Petrov alegerile. Asta al meu seama cu Udrea dupa ce au prins-o in Bulgaria. Adica aceeasi Udrea, dar mai lasata, mai trecuta prin viata si prin Costa Rica, mai indoita pe la colturi, mai cracanata, mai trista. Si cu un copil. In cazul chioscului niste piese in plus.
Dupa ce am zacut o vreme sub chioscul proaspat montat (unde in alta parte) ma hotarasc sa fiu barbat si sa fac si ultima operatiune, sa ii atasez perdelele. Atata doar ca perdelele trebuiau montate primele, sina pe care ar trebui sa stea nu are nicio deschizatura. Ca sa pastrez metafora de mai sus cu doamna Udrea, imaginati-v-o pe doamna Udrea cand a castigat Petrov alegerile dar neavand nicio deschizatura. Joac-o p-asta, Petrov!
Asa ca imi evaluez din nou optiunile:
renunt la perdele si eventual incerc sa le restitui la Ikea (le-am cumparat separat),
montez perdele pe o sarma oarecare (cu avantajul ca sarma exterioara imi va aduce aminte si de patrie) sau
tai cu un flex o gaurica in sina ca sa pot baga perdelele pe sina gandita de fabricantul suedez inteligent.
Zic “inteligent” pentru ca in varianta gandita de suedeji daca din cine stie ce motive ai vrea sa bagi perdelele la spalat ar trebui sa demontezi chioscul ca sa poti sa le scoti.
Nu, nici n-are rost sa o pronuntati, nu exista optiunea no. 4, aceea de a demonta chioscul, e absolut exclusa. Mai repede il invita Comandantul Zelenski pe dictatorul Putin la o cafeluta decat sa demontez eu chioscul. Demontatul e o non-optiune. Nu insistati.
Acum va las, ma duc sa imi cumpar un flex, ca n-am. Ca sa fac micile taieturi in sina, sa vedem ce iese.
“La oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; când eşti la țară, vine personal.”
Cam asta-i treaba cu chiftelutele de Ikea, par sa fie parte dintr-un plan mai amplu.
M-a amuzat aventura ta, am avut si noi vreo doua situatii in care ne-am prins urechile...stres, transpiratie, la final am ras copios ca altfel te dai cu capul de pereti!
Ochii vad, inima cere...
.
Nu cred ca asta a fost intentia ta, dar este ceva foarte bisericesc in insemnarea ta. Il si vad pe Î.P.S. Teodosie, cel de scandal facatorul, coborand din limuzina nemteasca, neagra si prea plina de har, si intreband credinciosii: ce ne spune pilda mancatorului de chiftele de la Ikea?...
.
Lasand gluma la o parte, proiectul pare sa fi iesit totusi bine. Imi place coltul tau verde de lume!