Arta de a NU da sfaturi
Probabil stiti povestea pictorului din Grecia antica, Apelles, care la o expozitie s-ar fi ascuns in spatele unui tablou sa auda parerile participantilor. Si a auzit un pantofar care critica de zor felul in care arata o sanda. Pictorul n-a zis nimic, si-a insusit critica, a acceptat faptul ca pantofarul vazuse mai multe sandale in viata lui decat el si in noaptea respectiva a modificat sandaua din pictura.
A doua zi pantofarul a aparut din nou si multumit ca sandaua a fost modificata a inceput sa critice si compozitia tabloului. La care pictorul a reactionat cu nemuritoarele "Sutor, ne ultra crepidam", adica un fel de “pantofarule, hai sa ne limitam la sandale. Nu mai mult de ce ne pricem, da?” Nu ma intrebati de ce un pictor grec ii vorbea in latina unui pantofar grec, ca n-am o opinie aici.
Dar ideea de baza e simpla, ar trebui sa evitam sa sarim cu sfaturi si opinii “avizate” in afara zonei noastre de competenta. Mai ales atunci cand nu le solicita nimeni.
Parerea mea personala (ca orice pantofar de ocazie, am si eu o parere despre cam orice 😊) este ca suntem victimele unei tare educationale. Suntem obisnuiti de mici sa spunem ceva in orice situatie. Ca si cum orice situatie ar fi un examen, o evaluare, un test personal. Adica ne trezim ca am calcat din greseala intr-o situatie si trebuie sa ii facem rapid o evaluare, comunicata prompt lumii din jur pe loc sub forma unei opinii. Preferabil o opinie puternica, ca nu cumva sa fim suspectati ca n-avem nicio opinie si ca improvizam.
Cam ca atunci cand eram scosi la tabla in fata clasei, nu stiam nimic si tacerea era un pericol mortal, incercam sa o umplem cu orice. Sau la un extemporal in care orice cuvant care mai ocupa din foaia alba era binevenit.
Social media a devenit in zilele noastre un fel de “sala de clasa” care simtim ca ne da zilnic extemporale. Social media are un talent remarcabil sa apese pe butoanele multor complexe, pe fisuri de personalitate, pe micro-traume. Si sa ii indemne pe multi dintre noi sa aiba o opinie puternica, angajata, acolo unde nu ar trebui sa aiba vreo opinie. Pentru ca nu ii priveste, pentru ca habar n-au despre ce e vorba sau mai grav, pentru ca in simplitatea lor intra in siajul unei masinarii de propaganda pentru care apoi muncesc gratuit in fiecare zi.
Nu in fiecare situatie avem ceva de spus. Daca unui coleg de munca i-a murit un copil nu avem ce sa ii spunem. Sa ne intindem la povesti motivationale “lasa, ca sunteti tineri, o sa faceti altul” sau “si eu am suferit cand mi-a murit pisica, dar cu timpul trece“. Cuvintele sunt total inutile acolo. Nu e treaba noastra sa facem terapie de doliu, nu ne pricepem si nu ne-a rugat nimeni sa facem asta.
Social media este paradisul sfaturilor nesolicitate. Cei cu boli in faze terminale sunt sfatuiti sa treaca pe uleiuri esentiale, ceaiuri sau yoga. Studentii care nu isi gasesc o chirie sunt sfatuiti sa se mute la tara unde pot sa isi construiasca o casa singuri, ca sunt materialele mai ieftine. Numai sfaturi de specialisti, de oameni care stiu ce vorbesc.
In vreme de pandemie social media e plina de specialisti in epidemiologie si virusologie. In vreme de razboi apar legiunile de specialisti in drept international, istorie si tehnica militara. Iar atunci cand spirala violentei veche de 75 de ani dintre palestinieni si evrei se inflameaza ciclic apar din nou legiunile de specialisti in Orientul Mijlociu care au si de aceasta data opinii puternice.
"Sutor, ne ultra crepidam" Pantofarul sa isi vada de sandaua lui. Sa ramana in zona lui de competenta.
E un sfat bun pentru toata lumea si chiar daca nu imi iese intotdeauna, sa stiti ca incerc sa il urmez si eu insumi. 😊
Ce am mai citit pe Substack:
parerea mea despre articolu' asta e ca ...
Nu stiam povestea, foarte faina! La fel si articolul! 👞