1. Biciclistul

Se spune că un biciclist care avea anxietate socială în timp ce se plimba cu bicicleta departe de casă s-a trezit brusc cu o roată moale. Se mai întâmplă. Partea bună era că nu era chiar pană, ci doar dezumflată. Partea proastă era că nu avea o pompă la el.

Biciclistul nostru a început să își evalueze opțiunile:

1. să meargă pe jos spre casă. Cam neplăcut, că era cam departe și se însera.

2. să ceară unui biciclist trecător o pompă. O idee minunată, atâta doar că nu treceau alți bicicliști pe acolo.

3. să bată la o poartă și să ceară împrumut o pompă. Probabil singura realistă.

A ajuns la prima poartă din pustietățile acelea și s-a apucat să ruleze în minte dialoguri posibile cu persoana care îi va deschide ușa. Dacă va fi ostil. Dacă îl va înjura. Dacă îi va cere bani pentru acest serviciu. Dacă îi va spune să nu îl mai deranjeze.

Și pentru fiecare reacție ostilă biciclistul nostru avea pregătit un răspuns rezonabil, care să îl determine pe proprietarul casei să îl ajute. Cu apeluri la bunătate, la civilizație și solidaritate umană.

Și în timp ce rula în minte dialoguri posibile poarta se deschide pe neașteptate și proprietarul casei îl întreabă “pot să vă ajut cu ceva?”

Biciclistul nostru nervos și luat prin surprindere îi răspunde “du-te, bă, ostilule, că mă descurc și făra pompa ta”.

2. Ce este un “contract ascuns”?

Dacă ți se pare exagerată reacția biciclistului, află că e parte a unui mecanism foarte comun și că poartă și un nume, se numeste “contract ascuns”.

Contractul “ascuns” sau invizibil se referă la “înțelegeri” pe care nu le-ai făcut cu nimeni, dar te aștepți ca ceilalți să le respecte.

De exemplu te aștepți ca toți oamenii care îți calcă pragul să se descalțe la intrare. Atâta doar că ei nu știau de de aceasta “înțelegere” pe care o aveau cu tine.

Așa că ți se întâmplă să fii des dezamăgit de cineva fără să poți arăta exact unde a greșit. Genul acela de frustrare vagă: “după tot ce am făcut pentru el/ea…” Dar dacă ar fi să fii sincer până la capăt, îți dai seama că nu ai cerut nimic concret. Ai sperat doar ca ceva anume să se înțeleagă de la sine.

Acolo începe povestea contractului “ascuns”. Sau “invizibil”.

Prin anii ’60, Eric Berne vorbea despre „jocuri psihologice” ca tipare repetitive în care oamenii intră cu reguli nescrise și așteptări ascunse. Practic, două persoane participă la o interacțiune fără să spună explicit ce vor, dar fiecare crede că celălalt “ar trebui să știe” ce are de făcut.

Mai târziu, când intră în scenă terapia cognitivă, Aaron T. Beck vorbește despre mecanismul intern al “contractului ascuns” prin “citirea gândurilor” (mind reading) și ”ar trebui”-urile (should statements).

Adică exact acea logică internă de biciclist pasiv-agresiv: “dacă eu consider că așa e corect, și tu ar trebui să faci la fel”.

Conceptul a devenit și mai popular și mai ușor de digerat odată cu Robert Glover, care a folosit termenul “covert contract”, adică “contract ascuns”. Glover l-a împachetat într-un limbaj accesibil: “fac asta pentru tine, dar în secret mă aștept să primesc ceva anume la schimb”.

Doar că partea cu “ceva anume la schimb“ nu este niciodată negociată. De aici și frustrările de biciclist cu roata dezumflată în mijlocul pădurii.

Contractul ascuns a ajuns apoi în viața noastră de zi cu zi foarte simplu, pentru că este peste tot. Psihologii obsedați de inventat concepte și cuvinte noi doar i-a dat un nume. În realitate, oamenii folosesc astfel de “contracte” de când există relațiile.

Putem doar să ne imaginăm că și printre strămoșii nostri Neandertalii aveau loc des asemenea supărări, de exemplu la vânătoare: “dacă trag tare, toți ceilalți ar trebui să observe” sau eventual în tranșarea vânatului: “dacă eu i-am lăsat o bucată mare de carne data trecută și el ar trebui să îmi lase mie una acum”.

Problema e că nimeni nu semnează un asemenea contract. De fapt imensa majoritate a oamenilor (sau Neandertalilor), nici nu știau că au fost parte dintr-o înțelegere.

3. Ce NU este un contract ascuns

Ca să nu aruncăm eticheta de “contract ascuns” peste orice frustrare, merită să facem câteva delimitări:

• Nu este o înțelegere reală
  Dacă ai spus clar ce vrei și celălalt a fost de acord, atunci nu mai e nimic “ascuns”. E fix un contract normal, nu unul “ascuns”.

• Nu este empatie eșuată
  Faptul că cineva nu ți-a intuit nevoile nu înseamnă că te ignoră. Înseamnă doar că nu i le-ai spus.

  Am cunoscut în semi-obscuritatea cabinetului de psihoterapie nesfârștite doamne fleașcă de supărare că partenerii lor care altfel le iubeau și le respectau nu erau în stare să le citească gândurile. Niște animale nesimțitoare!

• Nu este manipulare intenționată.
  Majoritatea oamenilor nu construiesc aceste contracte ca să controleze. Le construiesc pentru că așa au învățat să funcționeze. Uneori, de cele mai multe ori nici măcar nu își dau seama de absurditatea supărărilor lor, că ceilalți nu știu ce anume îi deranjează.

Contractul ascuns apare atât de des în terapie pentru că multe plângeri clasice sunt, de fapt, variații ale aceleiași idei: “nu mă apreciază, nu face pentru mine cât fac eu pentru el/ea, nu se implică suficient”.

Scenariul nespus este: “Dacă eu fac asta, tu ar trebui să faci asta.” Iar când nu se întâmplă, apare frustrarea, dar fără un punct clar de negociere.

4. Ce putem face cu contractele ascunse?

Pentru început facem un test rapid:

Dacă bifezi 2 din 4, ai deja un contract nesemnat în buzunar. De la 3 încolo poți să ții workshopuri despre arta și știința contractelor ascunse.

În afară de workshopuri mai poți face câteva lucruri concrete:

• Înlocuiește “ar trebui” cu “aș vrea”

În loc de: “Ar trebui să mă sune” spune “Aș vrea să mă sune”. Pare minor, dar schimbă din regulă universală în preferință personală. E un bun început.

• Spune “contractul” cu voce tare

Dacă e important pentru tine, negociază-l cu ceilalți: “Mi-ar plăcea să faci asta pentru că pentru mine contează.” Fără dramă, fără teste secrete, pe care le știi doar tu, nu și ceilalți.

• Acceptă riscul refuzului

Asta e partea pe care mulți o evită. Contractele ascunse rămân ascunse tocmai pentru că nu vrei să riști un “nu” explicit și ca atare nu îl scoți la lumină. Iar în final plătești cu o frustrare difuză.

• Dacă faci ceva pentru cineva, întreabă-te sincer:

O fac pentru că vreau sau pentru că aștept ceva la schimb? Dacă aștept ceva la schimb celălalt știe? Dacă e a doua variantă, mai bine clarifici înainte.

• Când vezi contracte invizibile la alții

Nu le aborda ca biciclistul din poveste, agresiv și frontal, refuzând pompa. Încearcă mai întâi să clarifici ce a spus celălalt și dacă așteaptă ceva anume de la tine.

Pe scurt despre contractul invizibil: dacă nu l-ai spus cu voce tare, nu există.

5. În loc de concluzie

Contractul invizibil este, în esență o negociere care nu a avut loc, dar ale cărei rezultate sunt așteptate. Și, surprize, surprize, aproape niciodată nu ies(e) în favoarea ta.

Să curgă hate-ul!

1.

Poate vă întrebați de ce am fost așa de tăcut în ultima vreme. În orice caz, săptămâna asta nu ne-am auzit deloc.

În primul rând am ajuns în România, țara care știm cu toții de la Mircea Badea încoace, că dacă îi permiți, îți ocupă tot timpul. Adică mie așa îmi face, mi-l ocupă.

Am aterizat într-o dimineață zbârlită la Cluj, m-a pus repede la curent taximetristul cine a mai fornicat cu cine, de parcă ne știam de-o viață (nu l-am văzut în viața mea, sper să nici nu îl mai văd), am mâncat o ciorbă de burtă la birtul din autogară (bunicică), am stat apoi în autobuz trei ore între o doamnă tânără de etnie și un domn mai în vârstă de aceeași etnie cu doamna, pe care încerca să o agațe. Nu știu la ce i-ar fi folosit, că oricum nu puteam niciunul să ne mișcăm niciun membru. Adica eu nici mâna nu mi-o puteam apropia de buzunar, să îmi scot dopurile de urechi să nu-l mai aud pe Casanova din etnia cu probleme.

Dialogul intra-etnic depășea lejer toleranța mea la absurd:

La prima pauză de țigară a autobuzului mi-am propus sa ies din dialogul etniei și să fac schimb de locuri cu unl din ei, să îi ajut să se apropie. N-a mai fost cazul, că doamna s-a dus la toaletă și n-a mai venit, iar domnul a tăcut de supărare tot restul drumului.

2.

Cei care urmăriți modestul meu proiect cu “un minut de psihologie” probabil că ați văzut că încerc să îmi ilustrez caricaturile cu câte un “cuvânt al zilei”. De regulă un cuvânt drag psihologilor, sociologilor și alți “-ologi”, pe care publicul larg îl abuzează. Un fel de râdem noi, râdem, dar hai să vedem despre ce râdem.

Și pentru că o listă de cuvinte e plicticoasă, le-am organizat sub forma unui test, în care poate oricine să își dea cu părerea despre ce înseamnă perlaborare, alexitimie sau incest emoțional. Toate intrate deja în folclor, desigur.

Apoi testul își dă și el cu părerea, sub forma unei note, ca la școală, ca să ne enervăm împreună, tot ca la școală. I-am zis cu prudență “cuvântul zilei“, că “test de psihologie” nu prea mergea, că e mai mult de cultură generală.

Dacă vă place, folosiți-l fără milă. Nu doare, nu costă, nu e nevoie să fiți abonați la ceva.

Întrebările sunt diferite de fiecare dată, așa că puteți să vă supărați pe el de mai multe ori. La sfârșit vă dă și informații suplimentare despre cuvintele greșite, poate că vreți să le învățați ca lumea. Numa’ zic. 😁

3.

Prietenul de pe Substack, cel cu rețetele gustoase, m-a invitat să particip la o publicație care are ca scop combaterea obezității. O initiativă 100% free, fără reclame, fără vânzări, fără miracole la cutie.

Ca posesor al câtorva kilograme în plus aș putea spune că am ceva experiență în ce merge și ce nu merge pe tărâmul îmbrâncelilor cu kilogramele. Mai ales ce NU merge. 🙃

Așa că am acceptat invitația lui Elias ca să scriu acolo din când în când. Și să moderez o întâlnire pe chat, tot acolo, tot din când în când. Vă spun din timp celor care v-ar putea interesa subiectul.

Gata, eu v-am povestit ce am făcut în ultima vreme, de când nu ne-am mai auzit.

Voi ce scuze aveți?

Criza vârstei de mijloc vine în multe gusturi și arome. La unii vine în forma dramatică în care își schimbă mașina pe o motocicletă și fug în lume cu secretara.

La mine e mai problematic, ar fi inutil să încerc să vând mașina, că mare lucru nu iau pe ea, nici ITP-ul nu știu dacă îl mai trece, motocicletă nu vreau, că am oroare de frig și ploaie iar secretară n-am. Așa că am căutat o variantă mai puțin dramatică de midlife crisis.

Cei care mai intrati din când în când pe Psihoterapie Net probabil ați văzut că a început să fie ilustrat recent cu niște caricaturi mai mult sau mai puțin potrivite cu contextul.

Înainte de toate trebuie să vă mărturisesc că sunt un mare consumator de caricaturi, încă de pe vremea când “Urzica” făcea legea. Câteva zeci de ani n-am îndrăznit să pun mâna pe un creion, pentru că printre multele mele talente nu se numără și desenul. Sunt în general un fan al ideii de “încercarea moarte n-are”, dar desenatul a fost o linie roșie pe care m-am străduit în viață să n-o trec.

Dar lumea s-a schimbat iar acum AI-ul face parte din rutina noastră zilnică. Eu îl folosesc pe Geppetto la orice, de la discuții savante despre salata de boeuf până la a-mi bârfi vecinii.

Long story short m-am hotărât să îmi canalizez criza vârstei de mijloc înspre ceva ce n-am făcut niciodata și nici nu știu să fac și anume caricatură.

Sunt conștient că cele mai multe din caricaturile făcute de mine seamănă cu discursurile despre economie ale președintelui Dan, arată la fel de multă experiență. Dar la fel ca și lui, nici mie nu-mi pasă.

Heitării latră, discursul economic merge mai departe.

Subscribe now

2. Alternativa mai ieftină la motocicletă & secretară

Un apropiat care a aruncat un ochi peste caricaturile mele mi-a spus cu amabilitate că sunt boring, că totul e repetitiv și previzibil pentru că se întâmplă doar în spațiul cabinetului de psihoterapie.

Observație corectă. Doar acolo are loc acțiunea iar personajele mele nu se vor strecura niciodată afară din cabinetul de psihoterapie pentru că doar acolo e locul lor.

În spatele glumei, este însă ceva mai serios.

Caricaturile acestea sunt o încercare de a vorbi cu onestitate despre lucruri serioase, unde onestitatea poate fi ușor compromisă de excesul de cuvinte.

Prea multe cuvinte ne permit să ne ascundem în spatele lor. E mult mai greu să te ascunzi după un speech-balloon. Iar un desen prost poate spune mai multe decât un articol bun.

Cam asta e versiunea mea de criză a vârstei de mijloc.

Repetitivă. Previzibilă. Boring. Fără secretară.

Doar o banală fugă din cabinetul real în cel desenat dubios de un AI.

Și cu niște personaje hașurate care spun lucruri pe care personajele din viața reală nu le-ar spune.

Leave a comment

1. Hristos a înviat!

Iar celor pentru care Hristos a înviat deja de săptămâna trecută sau care au alte probleme vă urez doar sărbători fericite.

Indiferent ce sărbătoriți.

2. Ca un criminal la locul crimei

Discutam astăzi cu prietenul de pe Substack despre faptul ca mie îmi place să (re)vin în România de două ori pe an, în fiecare an. (Nu știu despre voi, dar eu folosesc Substackul ca să îmi fac prieteni. Că dacă voiam să îmi fac dujmani, foloseam în continuare FB, aia e rețeaua dujmănoasă.)

Elias mi-a spus că la fel face și el, ca grec care locuiește în România merge de două ori pe an acasă, în Grecia.

Vecinul meu moldovean de aici, din bogul Irlandei, deși și-a făcut un căsoi ca-n Dallas, și-a cumpărat și un mic apartament în Chișinău, să fie. Pe care îl vizitează anual ca pe sfintele moaște. Nu îi folosește la nimic, nu are nevoie de el, se întoarce de fiecare dată nervos de acolo, că sunt dânșii agitați și nepoliticoși, dar nu poate renunța la pelerinajul anual din Chișinău.

Subscribe now

Aceeași experiență o am și eu. Vin în România de două ori pe an și nu reușesc să stau prea mult, că nu mă țin nervii.

Funcționari cretini, trafic rutier pe viață și pe moarte, prețuri mai mari ca în Irlanda, Radu Tudor și amantul Gâdea când deschizi televizorul, manele când deschizi geamul de la bucătărie, bormașina de la 6 dimineața când n-ai deschis încă ochii, “fiaaare vechi cumpăăăărăăăm“, dispărea-le-ar ADN-ul în bezna istoriei să le dispară cu fiaareele lor, nu vi le mai înșir pe toate, că le știți voi mai bine ca mine, că doar stați acolo.

E o întrebare pe care mi-am pus-o nu o dată, ce îl face pe diasporez să revină periodic în locul de unde a plecat, ca un criminal la locul crimei?

N-am un răspuns simplu.

Am întrebat un irlandez de aci, de la noi de la țară din Irlanda de ce crede el că vin în fiecare an aici în Irlanda tot felul de americani care știu ei că bunelu’ a fost irlandez iar ei se consideră un fel de irlandezi, și ca atare vin anual aici, la streetfood scump și prost. Nu sunt irlandezi, sunt doar niște americani gălăgioși care poartă o șapcă penibilă cu trifoi pe ea, pe care irlandezii n-ar purta-o nici măcar de Sfântul Patrick.

Irlandezii din Irlanda au și un nume pentru americanii ăștia, “plastic Paddy” le zic ei. Interlocutorul meu mi-a răspuns senin că “we don’t do nostalgia, we let others do it for us”.

Irlandezii din Irlanda nu duc dorul perioadei când 70% din țară nu era electrificată, când vacile traversau centrul Dublinului pentru că pe acolo era drumul lor. Americanii au un fel de nostalgie cu o lume pe care nu au prins-o niciodată. O lume care există doar pentru ei, doar în mintea lor.

3. Anemoia

Daca irlandezii au “Plastic Paddy”, psihologii au “anemoia”. În spatele termenului cu sunet de plăcuțe suedeze se află încercarea psihologilor de a se referi la nostalgia după o lume care n-a existat niciodată.

Exemplul tipic sunt “Epocile de Aur” de tot felul. Prăjiții ăia care îți povestesc cât de mișto era Roma antică, unde te înjunghiau pe stradă just for fun of it.

Sau Evul Mediu, unde oamenii obișnuiți făceau foame în fiecare zi. Și mureau de o infecție la un deget. Sau Republica de la Weimar, perioada-cult pentru unii, când puteai să comanzi copii pentru servicii sexuale după prânz. Sau “Epoca de Aur” din România, când nu găseai nici sifon. Deci anemoia.

Anemoia e construită din cuvintele grecești “anemos” și “noia”. E asemănătoare și diferită în același timp de nostalgie, care e regretul după ceva ce ai trăit, diferită de solastalgie, care e sentimentul de dezolare față de o schimbare care ar putea avea loc. Anemoia e conectarea emoțională și regretul după ceva ce nu ai trăit niciodată. Și nici n-o să trăiești, c-așa-i în tenis.

Americanii de tip “plastic Paddy” vin într-o Irlandă care nu le aparține și care nici măcar nu le place, încercând să vadă în ea o Irlandă pe care n-au trăit-o niciodată, și care există doar în capul lor.

Cam ca domnii care sunt în intimitate cu soția și își imaginează că sunt cu prezentatoarea tv aia mișto. Nu mă risc să dau exemple, că sunt plecat de mult timp din România și nu mai știu care-i treaba cu prezentatoarele.

4. Nostalgia revopsită

Poate că pentru ăștia ca mine și ca vecinul Grișa nu sunt potrivite nici nostalgia, nici anemoia. Ar trebui inventat un alt cuvânt. Poate hagioproctalgia = sfâtul miserupism românesc, cel putin pentru cei care reușesc în ciuda lui “fiaaareee veeechi“ să revină ca niște criminali la locul faptei.

Sau poate nu e nevoie de niciun cuvânt nou. E doar o dependență prost înțeleasă. E ca aia de cafea, știi că nu îți face bine cafeaua, dar o bei și pe a doua.

Nu e nici nostalgie, nici anemoia. Ne întoarcem să vedem dacă mai doare. Și de fiecare dată doare suficient cât să ne întoarcem și data viitoare.

Se apropie momentul.

Mă întorc în România.

Ca un criminal la locul faptei.

Lăsați bormașinile să vină la mine.

Hristos a înviat!

Leave a comment

Citatul îi este atribuit lui Deng Xiaoping.

Pentru cei care ati deschis mai târziu televizorul Deng este tipul care a stat oficial la butoanele Chinei vreo 14 ani, între 1978 si 1992. Neoficial, a mai influentat politica Chinei si câțiva ani după ce n-a mai fost la butoane, până la moartea lui in 1997.

Dacă Mao a creat China modernă, Deng a făcut-o să funcționeze. Cu accent pe “să funcționeze bine”. A preluat de la Mao o Chină răvășită de marxism, cu o economie de ev mediu, înfometată, abuzată și a transformat-o cu răbdare în superputerea de astăzi. Nu abandonând marxismul, nu confruntându-se cu el ca ca prostu’, pardon, ca Gorbaciov, ci trecând cu eleganță pe lângă el. Care marxism, nene? Aa, ăla?

Filosofia lui Deng despre comunism vs. capitalism era una simplă: “nu contează dacă o pisică este albă sau neagră câtă vreme prinde șoareci”. Importantă e realitatea, nu ideologia, care e doar o schiță rudimentară și distorsionată a realității.

Iar pe tovarășii lui de la butoanele Chinei i-a îndemnat să nu se grăbească prea tare: “ascunde-ți puterea, asteaptă-ți timpul”. A devenit în timp un fel de slogan neoficial al Chinei, până în zilele noastre. Când nu mai are de ascuns nimic, că se vede cu ochiul liber.

2. Americanii gândesc în cicluri electorale. Iranienii gândesc în generații.

Mi-am adus aminte de acest îndemn filosofic al lui Deng frunzărind în această după-amiază liniștită de duminică câteva articole despre frustrarea lui Trump că desi a obliterat (chiar de mai multe ori 😅) capacitățile militare ale Iranului, adică le-a distrus 100%, cele 0% care au mai rămas îi crează încă mari probleme.

Pentru Donald Trump distrugerea Iranului ar fi trebuit să fie așa, un job de un weekend. Hai, maxim două.

Omorât Ayatollahul ✅, omorât o sută-două de copii ✅ așa, ca să băgăm frica în populație, să le fie clar la toți că we mean business, mai distrus câteva rafinării și gata, totul s-a terminat.

Atâta doar că Iranul merge de mulți ani pe varianta lui Deng. “Ascunde-ți puterea, asteaptă-ți timpul“.

Pe lângă centrifugele alea de îmbogățit uraniul care îi obsedează pe vecinii deținători ilegal de arme nucleare, Iranul a mai făcut si multe hale de asamblat drone ieftine, de acum celebrele Shahed, și-a descentralizat cât a putut armata si paramilitarii din “Gărzile Revoluționare” și altele. Iranul s-a pregătit pentru oaspeții nepoftiți care știa că vor veni într-o zi.

“Micul Satan” si “Marele Satan” cum le zic atât de poetic iranienii. 😅

Iranul nu a încercat să devină mai puternic decât US, că nici n-avea cum, n-a încercat să aibă o tehnologie militară mai bună, că iar n-avea cum. Însă s-a pregătit 20 de ani pentru un război de uzură pentru care Unchiul Sam nu este echipat și nici pregătit.

Doctrina militară iraniană dedusă din practica este descentralizare a apărării, drone ieftine care să consume muniția scumpă a adversarului, surse multiple de navigație prin satelit. Totul gândit pentru a duce un război asimetric de uzură o perioadă lungă.

Surse din Pentagon sunt îngrijorate că în prima lună de război cu Iranul armata americană a consumat o treime din stocurile de Tomahawk. Producția n-are cum să țină pasul cu consumul. Dronele Shahed sunt ieftine, ușor de construit iar producția le poate livra lejer în timp real, ca brutăriile pâinea caldă dimineața.

O dronă Shahed costă mai puțin decât o locuință de-a lui George Simion, din aia pentru săraci, de 20k. Un interceptor folosit de “Micul Satan” sau de “Marele Satan” costă cam cât o vilă de-a lui Zelenski.

Sesizați problema? În fiecare zi Iranul cheltuie câteva sute de garsoniere Simion-grade pe câteva sute de vile Zelenski-grade. Cât timp vor reusi cei doi parteneri de crime, cel Mic si cel Mare să țină pasul cu cheltuielile?

Ideologia și politica sunt una, economia e alta și are un prost obicei să dea cu copita.

Iranul și-a ascuns puterea și și-a așteptat timpul. N-a avut niciun motiv să facă altfel.

3. Vremea revoluțiilor portocalii a cam trecut

Văd pe social media mulți români necăjiți despre cât de asupriți sunt iranienii de rând de către conducătorii lor cei bărboși și că oamenii obisnuiți din Iran nu înțeleg că a venit vremea pentru o schimbare. Ca femeile din Iran să nu mai fie asuprite să poarte broboadă.

Probabil că sunt cam aceiași români care erau îngrijorați acum câtiva ani de cât de asupriti erau libienii sub Gaddafi, sirienii sub Al Assad sau irakienii sub Saddam.

Între timp au devenit cu toții liberi. În diferite feluri.

Libienii au scăpat de Gaddafi și sunt fericiti, acum sunt liberi, și-au reinființat târgurile de sclavi. Cred că Libia e singura țară din lume care are acum târguri de sclavi.

Și Siria după ce a scăpat de dictatorul Assad și-a redescoperit tradițiile: decapitări in public, lapidări, obiceiuri faine de libertate.

Irakienii stau și mai bine, că de la ei, după ce au venit și i-au eliberat, petrolistii americani n-au mai plecat din Irak deloc.

Poate că iranienii au învățat totusi câte ceva din lecțiile Libiei, Siriei si Irakului și de aia nu se grăbesc. Poate că femeile din Iran știu că dacă vor învinge petrolistii americani care au venit să le elibereze, purtatul broboadei va fi ultima lor grijă. Schimbările impuse din exterior pleacă greu, spre deloc.

După ce Marele Petrolist va pleca acasă iranienii vor decide singuri când îsi vor înlocui barbocrația cu un guvern ceva mai palatabil. Deocamdată n-au timp de asta, că trebuie să asambleze Shahed-uri. First things first!

Leave a comment

1.

Una din obsesiile dictatorilor este să moară la ei acasă, în patul lor. Pentru că alternativa este de regulă neplăcută: spânzurat ca Saddam, sodomizat pe stradă cu o baionetă ca Gaddafi sau fugar îl alte țări, ca Assad.

Ayatollahului Khamenei i s-a împlinit visul. A murit la el acasă. Posibil în patul lui. Dar nu chiar cum și-ar fi dorit, înconjurat de familie, ci probabil în somn, înconjurat de moloz.

Sigur, nu știm exact cum a murit, oficialii iranieni doar au recunoscut că ayatollahul Khamenei a murit acasă la el, după ce reședința lui a fost distrusă de o rachetă israeliană.

Subscribe now

A murit în urma eșuării dialogurilor de la Geneva cu Unchiul Sam, pentru încăpățânarea lui de a îmbogăți în continuare uraniu, în speranța că va avea la un moment dat arma atomică.

Mă întreba de curând un distins follower, într-un ton faux-naïf de ce-or vrea toți dictatorii să aibă arma atomică. Kim etc. Acum followerul are cel mai bun răspuns.

Dictatorii vor să aibă arma atomică ca să moară în patul lor.

Dar nu Khamenei-style, probabil incinerat cu pat cu tot, ci în liniste, înconjurati de familie, bogăție si biografi. Arma atomică, măcar câteva focoase acolo, reprezintă asigurarea că nu te răpeste nimeni la miezul nopții ca pe Maduro si nu te incinerează ca pe Khamenei. De ce ar risca cineva să îl răpească pe Kim, care probabil că doarme cu telecomanda nucleară pe noptieră?

A muri de prost noaptea la tine acasă așa cum a murit Khamenei este un risc profesional la dictatori. Desigur, doar la cei care au o politică externă care nu se aliniază fără fricțiuni cu dorințele Unchiului Sam.

Dictatorii care se aliniază cu US sunt în perfectă siguranță. Prințul mostenitor al Arabiei Saudite sau presedintele neales Zelensky pot confirma asta. Dorm bine noaptea, călătoresc în perfectă siguranță și nu se tem nici măcar de propriul popor. Unchiul Sam veghează ca ei să aibă somnul lin.

Share

2.

După ce Ayatollahul a fost retras la producător pentru un upgrade de soft, în Iran a apărut un vid de putere. Încă nu stim cât de grav, dar barbocrația iraniană pare solidă și să funcționeze bine în continuare.

88 de clerici îl vor alege din nou pe unul dintre ei ca să le fie lider suprem. Unul mai tânăr, mai bărbos, mai energic, mai ambițios si cu siguranță mai constient decât predecesorul său că arma atomică te ajută să dormi mai bine. Cele vreo 400 de kg de uraniu îmbogățit la cca 60% pe care le are acum Iranul constituie materia primă pe care viitorul ayatollah își va baza strategia de somn lin.

Într-un chip pervers, Unchiul Sam este cel mai puternic avocat al ideii că în zilele noastre dacă nu esti în NATO sau n-ai câteva petarde nucleare te paște un viitor incert. Deși nici NATO nu mai e ce-a fost, întrebați-i pe danezi.

Arma nucleară este polița de asigurare împotriva unui sfârșit previzibil. Nu te face nici invulnerabil, nici moral. Cu siguranță nu te face nici iubit. Te face însă costisitor.

E prea scump să îl lichidezi pe unul care are petarde nucleare, că nu știi unde păstrează telecomanda.

Dictatorii mor în general în patul lor. Dar nu toți la fel. Cei care au arma nucleară mor mai liniștiți și mai puțin zgomotos.

Leave a comment

S-a umplut substackul românesc de văicăreli legate de șezătoarea din zilele acestea de la Muenchen, unde, vai, cancelarul german (cel mai slab și mai neperformant cancelar pe care l-a avut Germania de la Bismarck încoace, un fel de Ilie Sărăcie nemțesc și cu un pic mai mult păr) a spus că lumea bazată pe reguli s-a terminat. Adică lumea aia e moartă, ca Jana din balade.

Iar după discursul dlui Merz au început văicărelile. Văicăreli venite probabil dintr-o “anumită parte a presei”, din partea nostalgicilor dupa hegemonia americană sau poate doar din tristetea jurnalistilor că s-a închis conducta cu pișcoturi de la USAID & friends. Era bună. Smiorc.

Subscribe now

Pentru că e duminică dimineața și sunt binedispus voiam doar să îi întreb pe nostalgicii hegemoniei Unchiului Sam “care reguli, coix?” Să îi întreb retoric, desigur, că nu mă astept la răspunsuri raționale, cu argumente, că pișcotarii n-au argumente pe țeavă, ei sar direct la insulte ca vasluianul la bătaie . 🙃

Zicerea cancelarului german cum că lumea bazată pe reguli ar fi dispărut implică că lumea aceasta ar fi existat cândva. Ca ceva să dispară trebuie ca mai întâi să existe. Logic, nu?

Regulile la care se referea herr Merz au funcționat în ultimii 80 de ani cam asa: Unchiul Sam a atacat orice țară și-a dorit, oricând, singur sau împreună cu vasalii vesteuropeni, din orice posibil motiv, iar jurnaliștii din țările vestice, iubitoare de reguli și drept international au aplaudat de fiecare dată ca focile.

Nu mai fac lista de la Vietnam încoace că e mult prea lungă si ne pierdem toată dimineata. Irakul, Siria, Libia erau țări stabile si prospere până să fie distruse de US. În Libia acum există din nou târguri de sclavi (google it dacă nu mă credeți). In Siria au apărut decapitările de când a fugit dictatorul Asad.

Cam asta a fost lumea bazată pe reguli pe care o deplâng acum pișcotarii USAID si nostalgicii după hegemonia US. Care, da, tocmai s-a terminat, thank God!

Aia în care o țară europeană ca Serbia a fost bombardată 78 de zile ca să îsi sincronizeze politica internă cu dorințele jupânilor de peste Atlantic. În timp ce jurnalistii pișcotari aplaudau ca focile.

Ce reguli am pierdut? Care reguli nu se mai respectă? Care reguli, focilor?

Lumea bazată pe reguli n-a dispărut. N-a existat niciodată. Poate că se va construi de acum încolo, poate că într-un viitor oarecare nicio țară nu va mai putea ataca alte țări și să scape nepedepsită. Dar până acum lumea aceea nu a existat, așa că nu am pierdut nimic.

Leave a comment

Pe motive de vacanță și vreme frumoasă zilele astea am scris mai rar.

Nu că n-ar fi existat nevoia interioară, nevoia dă să iasă la suprafață de mai multe ori pe zi, serios, ci pentru că era în competiție cu alte nevoi solide. Cum ar fi aceea de a sta la soare cu o bere, ca săracii, fără să fac nimic util.

Sau nevoia să ascult muzică populară pe stradă.

Fără să mă gândesc și să mă revolt și eu, împreună cu toată lumea, de toate temele care au rupt zilele astea planeta-n două. De exemplu:

• videoclipul rasist postat de dl. Trump care îi prezintă pe soții Obama având corpurile altei specii,

• atacurile revoltătoare ale Rusiei împotriva infrastructurii energetice ale Ucrainei, care urmează atacurilor Ucrainei împotriva infrastructurii energetice ale Rusiei. De toată revolta, cum își permite Rusia să răspundă la fel?? Cum îsi permite rasistul Donald Trump să le ceară AMBELOR țări să înceteze atacurile asupra infrastructurii energetice?

• protestele iresponsabile si egoiste ale fermierilor europeni împotriva restricțiilor inteligente si binevenite impuse de duamna Ursula împotriva folosirii îngrășămintelor etc. Fermierii europeni nu își dau seama că nu dau nicio șansă amărâților ălora din Mercosur si India, cu care duamna Ursula tocmai a făcut contracte și o fac de rușine?

• de ani de zile universitățile din SUA au tolerat ca clădiri administrative să le fie ocupate ilegal, abuziv de activiști pentru diferite cauze: Gaza, Antifa, homosexuali, migranti ilegali, toate cauzele pentru care merită să ocupi ilegal si abuziv niste clădiri. Iar acum universitătile încurajate de rasistul președinte Donald Trump s-au apucat să îi dea afară pe activisti din cladirile ocupate abuziv. Revoltător!

Vă mărturisesc că de la soare si vacanță m-am revoltat foarte puțin spre deloc zilele acestea. Poate încurajat puțin și de niste articole pe care le-am citit recent care spuneau că atunci când ne revoltăm corpul ne livrează porții copioase de hormoni care să susțină “revolta”.

Iar hormonii si revolta în exces ne consumă capitalul biologic. Dacă ne revoltăm intens si des ne uzăm și expirăm mai repede.

Sigur, atunci când nu mai punem botul la toate vrăjelile propagandistice suntem revoltați de temele revoltătoare ale zilei există riscul să fim considerați lipsiți de sensibilitate, empatie și căldură umană. E un risc serios. Dar pe care eu mi-l asum tot mai des.

Ceea ce vă urez și vouă. 🍷

1. Grotte du Lazaret: peștera neandertalilor

Una din teoriile dragi paleoantropologilor este ca strămosii nostri neandertalii, care locuiau la mare distanță unii de alții, răspânditi prin toata Europa și o mare parte din Asia, se adunau anual în câteva peșteri din Europa. Cele mai cunoscute fiind Grotte du Lazaret si La Ferrassie din Franța.

Habar n-avem de ce parcurgeau săracii drumuri de mii de kilometri ca să se întâlnească, să petreacă ceva vreme împreună și apoi să plece de unde au venit. Putem doar specula că trăind în grupuri foarte mici erau suficient de inteligenti încât să facă efortul să se întâlnească si să facă schimb de neveste, fie temporar, fie permanent. Ambele fiind modalităti excelente de a evita consangvinizarea.

Cine stie, poate că mai făceau schimb de ponturi, de tehnici de vânătoare, de retete de conservare a alimentelor sau de orice altceva. Sau poate, pur si simplu era forma lor de conectare la o zonă din care se răspândiseră cu multe generații în urmă. Un fel de pelerinaj anual la “Mecca” lor din Franța.

N-o să stim niciodată cu sigurantă de ce făceau asta, însă dovezile genetice de până acum sugerează că neandertalii răspândiți pe două continente s-au întâlnit periodic pe o perioadă îndelungată. De exemplu, în cazul pesterii Grotte du Lazaret între anii 200.000-40.000 îen, adică vreo 160.000 de ani.

Unele din fragmentele de oase găsite au urme de violentă. Putem doar presupune că întâlnirile periodice nu erau întotdeauna pe pace și prietenie si că vizita la pesteră era ultima pentru unii din participanti.

Dacă ne gândim la faptul că cei mai multi dintre noi au 2-4% de ADN de neandertal (mai putin dl. Gelu Duminică, el a scăpat de povara asta, dânsul are ereditatea încărcată în alte direcții), poate că este în ADN-ul nostru să ne întâlnim periodic la cumetrii, pelerinaje, festivaluri, mai schimbăm ponturi si/sau neveste și apoi ne vedem de viată fiecare la scara blocului lui.

2. Davos: peștera noastră

La vreo 430 de kilometri de pestera du Lazaret se află Davos, un alt fel de “pesteră” modernă unde urmașii neandertalilor se întâlnesc anual, în fiecare lună ianuarie ca să schimbe si ei ponturi. Ponturi, nemultumiri, avertismente și amenintări. Multe nemultumiri și multe amenintări. Formulate politicos, desigur, în noua peșteră nemultumirile nu se mai lasă cu oase rupte. Poate doar cu ochelari de soare în cazul presedintelui Macron sau cu o răpire la ceas de noapte în cazul președintelui Maduro.

Hominizii de astăzi care se întâlnesc în peșterile bine încălzite ale Davosului nu mai fac schimb de neveste, le lasă acasă, că ar muri săracele de plictiseală la Davos. Nici shopping nu poți să faci în orășelul ăla fără suflet, că sunt blocate străzile de poliție si manifestanti.

La întâlnirea de anul acesta șefa hominizilor europeni a venit cu o propunere ambițioasă și anume să facă un pas solid în directia federalizării Europei prin crearea unei forme unice de organizare comercială la nivel european.

A evitat cu grijă sugerarea ideii de federalizare sau de dezbatere democratică pe marginea propunerii. Adică cu alte cuvinte a evitat să îi întrebe direct pe europeni dacă și-ar dori ei înșiși o asemenea formă sau nu. Deasemenea a evitat inteligent să opună forma propusă cu diferitele forme naționale existente acum (SRL-ul românesc, GmbH-ul nemțesc etc) ci să o prezinte drept o a 28-a formă, care se adaugă la cele deja existente.

O formă de organizare care îsi propune să simplifice activitatea comercială, să reducă obligațiile de asigurări sociale și să armonizeze fiscalizarea în toate țările membre. Toate generoase si binevenite. Aproape nobile.

Un scenariu frumos pentru angajatori dar mai putin frumos pentru angajați și pentru legislațiile naționale ale muncii ale țărilor membre.

Pe măsură ce noua formă de companie se va generaliza iar angajatorii vor migra către aceasta din diferite motive (administrare simplificată, taxare mai blândă etc) unele din putinele prerogative pe care le mai au țările membre EU adică legislația muncii si fiscalizarea vor dispărea ca un fum.

Nu trebuie să fii economist sau jurist sau Mama Omida ca să vezi capcana care ni se pregăteste. Sigur, dacă partidul, Weltanschauung-ul, ordinul de zi pe unitate sau vânătăile de la trotinetă/blugi/banane îti permit să o vezi ca pe o capcană.

După ce va apărea va fi ca si cum tot mai multi români vor lucra pentru companii din străinătate, companii care nu oferă aceeași protectie socială și nu se supun acelorlasi reguli. Atâta doar că acea străinătate va veni ea în România, nu vor merge românii la ea.

Scopul final este desigur, ca în aproape fiecare decizie luată de neandertalii din Bruxelles o Europă fără națiuni.

O Europă emasculată, fără o identitate clară, usor de intimidat, de bruscat și manipulat.

3. “W”: peștera digitală

Până când europenii vor începe să muncească pentru “eu-inc1”-uri (așa se numeste viitoarea companie trans-europeană) ca să nu îsi mai piardă vremea pe social media cea plină de fake-news și propagandă non-europeană li se mai pregăteste ceva. O platforma social media doar pentru ei, numită “W”.

De ce “W”? Unii zic că vine de la “we”. Alții zic că vine de la “Values” și “Verified”.

La partea cu “values” nu mă bag, că e alunecoasă, ca la petrecerile cu blugi si banane, dar partea cu “verified” e certă. Noua platformă social media europeană va necesita o identificare a utilizatorului cu un act cu poză.

Visul umed al tuturor mai-marilor Europei, de a termina prostia asta cu opiniile personale care umblă brambura pe internet.

Am înteles, da? Noua platformă nu este făcută ca oamenii să comunice liber, ci ca să combată celelalte platforme. Jeez!

Aici ați putea obiecta că sunt alarmist și că sunt îngrijorat drobul-de-sare-style. Parțial adevărat.

Ca unul care asculta în adolescență “Europa Liberă” si “Vocea Americii” vara cu geamul închis, ca să nu mă audă și să mă toarne vecinii, am tot dreptul să fiu îngrijorat. Că, na, am mai trecut prin asta și de atunci am rămas sensibil. 🙃

Sunt îngrijorat nu neapărat că va apărea o platformă social media nouă, e încă loc sub soarele înnorat al Europei pentru mai multe, ci sunt îngrijorat că s-ar putea să devină obligatorie. Sau singura la care vom avea acces. Pentru că celelalte, X & friends nu mai sunt demult acceptabile pentru neandertalii care se adună în peștera din Davos.

Nu, nu e nevoie să vă dau exemplu “RT2”, (asta ca să scutim insultele gratuite cu “putinismul” și să fie nevoie să vă dau block 😅), ci vă dau exemplu New York Daily News sau Chicago Tribune, care nu mai sunt disponibile publicului european pentru ca…Ursula.

Sigur, nu sunt importante, cine mă-sa lui de neandertal citeste “Chicago Tribune”, dar sunt simple exemple de presă la care europenii nu mai au acces. Decât complicat, cu VPN & shit.

Iar atunci când va apărea în viața noastră “W”, poate că “X”, “VKontakte”, “Gab” sau TikTok vor decide să nu mai fie disponibile și pentru noi pentru că s-a decis la Davos că facem parte din peșteri ideologice diferite.

Gata, v-am lăsat, mă duc să fac focul în peștera mea, că la mine la țară în Irlanda s-a cam făcut frig. La voi cum e? Tot frig?

1. Cele două cărți

Acum multi ani, când îmi petreceam verile (si uneori o bună parte din toamne) pe malul mării într-o dubă ruginită, îmi făcusem niste prieteni ciudati si simpatici. Doi dintre ei, dusmani “ideologici” de moarte se antipatizau si se contrau ori de câte ori aveau ocazia. Bine, eu cred că în secret tineau unul la celălalt si se bucurau când se întâlneau. Dar locuiau în orase diferite, nu se vedeau decât verile, asa că aveau si timp de refacere.

Fiecare dintre ei scrisese câte o carte. Adică cel putin asta era legenda, că eu nu am citit niciuna dintre cărti, că erau amândouă în afara preocupărilor mele.

O carte era despre piramide, se numea “Arta piramidelor” sau “Arta de a construi piramide”, cam asa ceva. Cealaltă se numea “Cum să te lasi definitiv de fumat”.

Fiecare din cei doi era convins de importanta contributiei sociale a operei lui, fie la educarea publicului în ceea ce priveste piramidologia, fie la partea cu combaterea flagelului fumatului.

Pe mine personal nu m-a interesat serios niciuna dintre teme. Piramidele sunt interesante, dar asa, de la distanta, n-am simtit niciodata nevoia să mă apropii de ele, le-am văzut doar în poze, iar de fumat m-am lăsat ca Adrian Năstase de politică, brusc, brutal, cold-turkey, fără să mă uit înapoi si fără regrete. Deci niciuna dintre cărti nu era pentru mine.

Într-o noapte cu lună plină când stăteam pe nisip si ne beam anxietătile de la miezul noptii a început o nouă discutie despre care carte din cele două ar putea fi mai importantă. Și fără voia mea am fost luat drept “arbitru”.

Recunosc că initial m-am simtit usor măgulit, era ca si cum alegerea mea ca “arbitru” era un fel de validare a mea personală, ca doi autori publicati se lasă “evaluati” de mine. În conditiile în care eu nu le citisem cărtile si nici nu aveam nici cea mai mică intentie. Îmi luasem deja cu mine, în duba ruginită de pe malul mării doua geamantane cu cărti misto pe care abia asteptam să le citesc, n-aveam timp de junk-books. Dar…noblesse oblige, asa că n-am fugit de răspunderea discutiei si “arbitrajului”.

Am încercat să fiu cât mai obiectiv si să stabilesc câteva criterii după care am putea compara cele două cărti. Stiti cum e, dacă ai un criteriu potrivit poti compara un hipopotam cu prunele. Sau pe presedintele Nicușor Dan cu un presedinte “pe bune”. Dificultatea nu e comparatia, ci doar găsirea unui criteriu.

Și cum fiecare român, in afară de fotbal, geopolitică, epidemiologie si drept constitutional se pricepe si la analiză criterială m-am apucat împreună cu prietenii mei, autorii publicati, să stabilim niste criterii valide pentru a compara operele lor. Doar de ei cunoscute, că nu cred că îi citiseră din scoarță în scoarță nici mamele lor.

Am testat un pic criteriul vag al “importantei sociale”. Ce o fi mai important pentru publicul larg, niste curiozităti istorice, matematice, geografice despre piramide? Ne poate impresiona cultura generală a interlocutorului, dar ne lasă reci daca interlocutorul e fumător sau nu, treaba lui cum îsi distruge sănătatea.

Pe de altă parte, ce e mai important pentru o persoană, pe termen lung, să stie niste curiozităti nepractice, neutilizabile în vreun fel sau să facă o schimbare importantă în viata lui, să se lase de fumat si astfel să mai adauge câtiva ani buni la speranta de viată? Bine, ani teoretici, că dacă nu ti-i consumă fumatul, ti-i consumă nevasta care te enervează în fiecare zi, sau obezitatea, sau Andreea Esca, dacă esti consumator de Esca.

Deci ce ar fi mai important, a afla câte ceva despre piramide sau a afla o metodă practică de a te lăsa de fumat?

“Piramidologul” argumenta că textul despre cum să te lasi de fumat e inutil.

1. nu toti oamenii fumează, deci nu au problema asta

2. nu toti fumătorii vor să se lase de fumat

3. nu tuturor oamenilor li se va potrivi metoda

Comparatia lui era cu un manual despre cum să cresti curcani. Nu sunt multi oameni care să aibă conditii să crească păsări, dintre ei nu sunt multi care isi dorească să crească curcani, găinile sunt mai usor de crescut, deci publicul e destul de nisat.

În final, ca să nu se lase cu sânge (sânge “conversational”, desigur) am concluzionat cu toții că cele două cărți sunt destinate pentru două triburi diferite, care trăiau în două pesteri diferite, cu două nevoi diferite si am trecut mai departe.

Subscribe now

2. Cele două peșteri

Ne place sau nu, natura noastră a rămas profund tribală, așa cum a trăit cea mai mare parte a timpului specia noastră. În grupuri mici, divizate fundamental pentru resurse. Cele două peșteri sunt în ADN-ul nostru, avem nevoie de acest model mental ca să ne simtim în sigurantă și să întelegem lumea.

Întotdeauna suntem “noi” si “ei”. Iar criteriul care ne separă nici nu contează prea mult. Iar când lipseste îl inventăm pe loc. Originea etnică. Felul în care pronuntăm anumite cuvinte. Biserica la care ne plătim cotizatia. Orice.

Cu siguranță există mult mai multe lucruri pe care le facem diferit, dar ca să ne fie mai usor ne împărtim instinctiv doar în două, “noi” si “ei”.

Nu întâmplător la alegerile prezidentiale sau parlamentare, desi aparent sunt în joc mai multi candidati, mai multe partide, variante, preferinte, de fapt sunt doar doar două. “Noi” și “ei”.

Adaptăm “mobilierul” din cele două pesteri, adaptăm gradul nostru de tolerantă în așa fel încât să îi tolerăm pe cei din aceeasi “pesteră” cu noi și să îi urâm și combatem cum se cuvine pe “ceilalti”, pe cei din pestera adversă.

Uneori chiar ne putem muta dintr-o pesteră în alta. Pentru că ceea ce contează cu adevarat nu este ceea ce ne desparte, ci diviziunea. “Noi” si “ei”.

Am trăit experienta discutiei despre cărtile de mai sus în foarte multe feluri. Discutii cu “vaccinisti” versus “anti-vaccinisti”, între partizani ai globalismului versus doritori ai conservării traditiilor.

În toate aceste discutii în spatele argumentelor solide, subtile, inventate este doar nevoia de apartenență.

E mai usor să ne definim propria noastră pesteră descriind limitările peșterii celorlalti. E mai ușor să descriem ce NU ne place la ceilalti decât să ne definim propria optiune electorală. Mai ales când candidatul votat de noi e așa cum e, vai de mama lui, parcă ieșit de pe băncile școlii ajutătoare.

Nevoia de apartenentă și nevoia de diviziune sunt doar două fețe ale aceleiași monede. “Noi” și “ei”.

Nu ideile ne țin în viață, ci apartenența la un trib.

Iar fără “ei”, “noi” nu prea știm cine suntem.

Leave a comment

1. Protejata

Am văzut recent “The Protégé”, îl găsiti pe Prime Video și torente.

Produs de Moshe Diamond (un fel de Jean de la Craiova al clanurilor de producatori evrei de filme), cu actiune, suspans, ceva piele (putină), ceva waterboarding (din ăsta e mai mult), ceva Românie si niste Vietnam. Bonus, are o scenă in care il omoara una pe Tudor Chirilă, de vis, eu iubesc filmele în care Tudor Chirilă moare violent sau e agresat sexual. Ar trebui sa facă mai multe, e deja typecasting1 la băiatul ăsta.

Un film cu un Samuel Jackson bătrân si fără riduri (the best way to age, like beef) si care are tot timpul o vorbă înteleaptă la îndemână. Sigur, alături de un cutit, o puscă sau un pachet cu explozibil. Dacă nu l-ati văzut vi-l recomand, mie mi-a plăcut.

Nici Michael Keaton nu e rău în film. De Florin Piersic jr. nu zic nimic, că apare putin, e filmat de la distantă si nu contează în economia filmului. Si Florin Piersic nu e Tudor Chirilă, de el nu ne bucurăm când moare în filme.

Cam ca domnul presedinte Nicușor, care bifează si el lejer, ca Florin Piersic jr. cele trei criterii de mai sus: apare puțin, e filmat de la distantă si oricum nu contează.

2. The cat lady

Am citit pe unul din substackurile mele favorite despre cam cât poate să te coste indigestia pisicii. Brrrr.

Nu mai am pisică de mult timp iar pisicile mele nu făceau indigestii, făceau doar pagube în afumătorile vecinilor, dar reuseau să scape cumva cu viata, asa că nu mi-au pus portofelul la încercare.

Apoi, de parcă articolul nu era destul, am mai citit si într-un comentariu tot acolo de altă notă de plată pisicească consistentă.

Eu când aud de cheltuieli neprevăzute îmi creste anxietatea, iar anxietatea îmi creste capacitatea de ecforare, asa că mi-a venit automat în minte doamna Hetty Green, supranumită “Vrăjitoarea de pe Wall Street”, care la sfârsitul secolului 19 strânsese o avere care în banii de astăzi ar fi fost între 2-5 miliarde de dolari.

Însă doamna Green nu devenise celebră pentru faptul că era obscen de bogată, mai erau si alti bogati în vremea ei, ci pentru faptul că fiind obscen de bogată era și extrem de zgârcită. Nu cheltuia practic nimic, trăia mai rău ca săracii.

Purta aceeasi rochie până când rochia se distrugea fizic. Refuza căldura si apa caldă. Mânca mâncare rece din acelasi motiv, al economiilor.

Doamna Green avea si un baiat, una din putinele greseli financiare din viata ei. Nu pentru ca baiatul, Ned Green ar fi fost cheltuitor în sine, ci pentru că într-o bună zi s-a rănit la un genunchi si rana nu s-a vindecat de la sine. Copiii, spre deosebire de pisici nu prea se vindeca de la sine, că n-au nouă vieți. Si după cum am văzut in povestile cu pisici de mai sus, uneori nici la pisici nu e valabilă faza cu nouă vieți, trebuie să îi cumperi una nouă de la medic.

Doctorii i-au recomandat doamnei Green un tratament medical corespunzător, contra-cost, evident, care să ii salveze piciorul băiatului. Doamna Green a refuzat categoric să plătească dar pentru că îsi iubea băiatul a încercat să îl ajute totuși într-un fel, asa că l-a deghizat în copil sărac si a încercat să îl trateze gratuit prin spitalele gratuite pentru săraci.

Toate acestea au durat timp asa că până a reușit să îl interneze gangrena se instalase deja si piciorul a trebuit amputat.

În final copilul nu a costat-o niciun ban. Portofelul mamei a rămas în perfectă sigurantă.

Habar n-am dacă doamna Green a fost într-adevăr cea mai zgârcită femeie din istorie. Poate doar a avut ghinionul ca povestea ei să fie amplu documentată de presa vremii, apoi de biografi. Cand doamna a murit, fiul ei i-a mostenit averea uriasa, pe care a cheltuit-o cu multă plăcere pe timbre (lipsa de mobilitate dată de lipsa piciorului i-a adus această pasiune), iahturi si toate distractiile posibile.

Până la urmă poti să îti petreci viata într-un sezlong pe puntea unui iaht luxos si fără un picior, nu?

Miau-miau!

3. Dilema zilei: care este cel mai bun moment pentru a demonta pomul de Crăciun?

De-a lungul anilor am avut mai multe discutii de substantă cu jumătatea mea mai bună despre momentul potrivit pentru strângerea pomului de Crăciun.

• După mine acest moment ar trebui să fie amânat cât mai mult, împins înspre sfârsitul lunii ianuarie.

• Cunosc însă heitări care îl aruncă în stradă de pe 1 ianuarie, de zici ca au musulmani în familie și nu vor să îi expună în exces la bucuria Crăciunului.

• Cei care tin la calendar insistă că varianta “corectă” este după Bobotează, adica 6 ianuarie.

• Cei care nu trăiesc după calendar aleg acest moment undeva între 7 și 15 ianuarie. Adică atunci cand încep să cadă acele ca sperantele românilor după alegeri, când luminitele nu mai aduc bucurie iar bradul devine o piesă de mobilier pasiv-agresivă care te zgârie intentionat dacă îi dai ocazia.

Ce nu înteleg eu este dacă colindele de Crăciun încep să se audă în supermarketurile patriei de la începutul lunii noiembrie de ce nu am putea prelungi agonia bradului până la sfârșitul lunii ianuarie?

Păreri? Voi cât ați plăti pentru viața no. 10 a pisicii, când le termină pe cele 9 din fabrică? Voi când dati bradul spre adoptie?

Leave a comment

1. De unde ne luăm structura a ceea ce facem?

La începutul fiecărui an mulți dintre noi vor să se “reinventeze”, indiferent ce-o însemna asta. Probabil că pentru fiecare înseamnă altceva.

Explorezi variante noi de mâncat, diete savante care îti ard câtiva neuroni doar când te gândesti la ele (ati auzit de “dieta memoriei ancestrale” sau de “protocolul hranirii solare”? Băbăiatule…). Sau un tip nou de respiratie care te face mai bun, mai întelept, mai lucid, si mai pregătit să absorbi toanele sefei cand e la ciclu. Și îti desfundă chakrele.

Sau îti faci un abonament la Blinkist, ca să citesti rezumatul unei cărti pe zi, ca să o impresionezi pe pisi aia cu tâțe mari de la contabilitate cu cât de mult citesti tu atunci când nu tragi de fiare. Spoiler alert: nu, n-o impresionezi.

(Bine, cu Blinkistul poate că fac un pic pe lupul moralist, că eu desi n-am nicio contabilă cu suflet mare aici la mine la tară, că lucrez de-acasă, recunosc cu umilintă că mi-am făcut totusi un abonament la Blinkist. L-am prins cu 90% reducere si n-am putut rezista, cine ar rezista la 90% off? Reducerile astea îmi mănâncă sufletul si bugetul. Dar spre onoarea mea folosesc Blinkist doar ca să aflu ce cărti noi as mai putea citi, dar asta e altă discutie, pentru altă dată.)

Cu cât mă gândesc mai mult la schimbările pe care si le propun oamenii la început de an, cu atât îmi dau seama ca cei mai multi îsi doresc de fapt schimbări de structură. A felului în care mănâncă, dorm, respiră, se plimbă, muncesc sau se reproduc. Schimbări de structură.

De aici si întrebarea automată, sâcâitoare: de unde ne luăm structura a ceea ce facem?Cine si cum stabileste “coloana vertebrală” a ceea ce facem în fiecare zi?

Dacă esti angajat, structura este stabilita de programul de lucru de la job. Dacă începi la 9 trebuie să te trezesti la 7, e simplu. Dacă esti freelancer structura îti este stabilită de cât de multi clienti ai. Dacă ai multi, începi mai devreme. Dacă ai putini mai poti lenevi o vreme în pat.

Iar dacă ai un copil care trebuie dus la grădinită chiar dacă n-ai nicio ocupatie clară trebuie să iesi din casă si să iti duci copilul la gradinită.

2. Dacă n-ai o structură a ta, altii te vor include în structura lor

Cea mai veche amintire a mea în legătură cu structura pe care o “importi” de la altii e pe undeva pe la 5-6 ani, când am mers cu părintii într-o vacanta din aia organizată de comunisti. Unii poate stiti modelul, primeai bilete pe CFR, o cameră într-un hotel insalubru si bonuri de masă, care îti asigurau accesul la o cantină de trei ori pe zi.

Până să merg cu parintii în statiune, experienta de acasă cu mâncarea era relativ simplă: când mi-era foame comunicam acest lucru si primeam de mâncare. Când era ora mesei, dacă nu mi-era foame iar comunicam acest lucru si eram lăsat în pace. Cu alte cuvinte in linii mari structura meselor mele o cam stabileam eu. 😊

Însă în statiune am avut o experienta-soc, prima dată în viata mea când stabileau altii când si ce mănânc. Mai ales când. Dacă aveam chef să mănânc mi se spunea “cantina se deschide abia pestre trei ore”, discutie încheiată. Dacă la ora mesei nu aveam chef să mănânc mi se spunea “treaba ta, dar până deseara altceva nu mai primesti”.

Realitatea are multe forme de a ne prezenta constrângerile ei. Pentru mine primul dintre ele a fost oroarea cantinei din statiunea comunistă, cu programul ei rigid de functionare care nu tinea cont de toanele mele si de nevoia mea de libertate de la cinci ani.

3. Structura agricultorilor de subzistență

Pentru strămosii nostri structura zilnică era clara, era o non-discutie.

Dormeau când era întuneric, munceau zi-lumină vara, stăteau în case iarna, că n-aveau treabă pe afară etc. Practic lumea din jurul lor le spunea exact ce aveau de făcut în orice moment.

Nevoile animalelor nu tineau cont de starea lor de spirit. La fel si anotimpurile, iarna este un manager foarte strict. Pentru strămosii nostri timpul nu era abstract. Ei nu îsi optimizau zilele, ci zilele îi optimizau pe ei.

Era ca un contract de muncă nenegociabil. Cine nu îl respecta era penalizat în atât de multe feluri încât prefera să nu îl încalce.

Natura era coordonatorul suprem iar scopul respectării programului era chiar supravietuirea fizică. Un scop care merita respectarea programului as zice. 😊

Dacă pentru cei care practicau agricultura de subzistentă structura, ordinea veneau direct din natură, pentru urmasii lor deveniti angajati în zilele noastre structura vine acum de la o autoritate.

Angajatorii si institutiile sunt un înlocuitor modern al naturii iar structura este impusa de programul de lucru, cu termene, cu ierarhii si cu penalităti.

Acest tip de structură impusă de o autoritate li se potriveste chiar si celor cu vointă si auto-organizare mai slabă, pentru că obedienta este mai usoară decât auto-controlul.

Autoritatea nu îti ofera timp, nu face lucruri în locul tău, ci doar îti oferă cadrul pentru a le face tu însuti. Un fel de “cârjă” pentru cei genunchii vointei mai slabi. 😊

4. Veață de freelancer: libertate și anxietate

Pentru freelanceri structura se aseamănă mai mult cu cea a agricultorilor, dar cu mult mai multa flexibilitate.

Structura vine din numărul de clienti, din urgenta facturilor, din frica de luni fără activitate si din suprapunerea comenzilor. Ai luni pe care ti le petreci cu un mojito în mână pe balcon, ca bogații, si ai luni în care nici nu poti să respiri, că nu iti permiti să refuzi niciun client.

Pentru viata de freelancer paradoxul este că prea putini clienti înseamnă libertate SI anxietate iar prea multi clienti înseamnă sigurantă DAR epuizare. Iar putinătatea timpului este un manager brutal. Nu stim niciodată cât de eficienti putem fi până nu avem trei deadline-uri suprapuse si nu putem renunta la niciunul. Been there, done that.

Pentru freelancer, timpul nu e organizat de oameni, ci de frică.

5. Banii si familia îți oferă propria lor structură

Cu sau fără sefi sau clienti, banii însisi vin cu o structură a lor, aparte si clară în viata noastra, indiferent de cum îi câstigam.

Chiriile au ciclurile lor, facturile la fel. Abonamentele la Substack vin si acelea. Se mai adaugă si taxele si impozitele locale mărite de anul ăsta, că războiul din Ucraina nu se tine cu încurajări pe feisbuc, are nevoie ca tu să îti plătesti taxele la timp.

Banii sunt un fel de dictatura soft. Banii nu îti spun când să te trezesti sau când să mănânci, dar au un fel al lor aparte de a-ti organiza viata. 😅

La fel ca si banii, si alte elemente de realitate insistă să facă parte din structura noastră. Copiii vor o halcă solidă din viata ta, chiar si atunci când n-ai timp nici să mori, programul partenerului (“nu mă iubesti destul dacă nu te coordonezi cu jobul meu“) si toate ritualurile sociale de cumetrii, botezuri, înmormântări si inspectii auto periodice. A mea expiră în douăj de zile si iar mi-a murit bordul, la fel ca anul trecut. Joac-o p-asta!

Oamenii care au familii si masini nu se întreabă “cum mi-as putea structura ziua de azi?“ ci se întreabă “cum as putea supravietui astăzi?“

6. Structura din vocație și sens

Sursa de structura cea mai rar înâlnită si care ar trebui să fie cea mai importantă este cea care vine din vocatie, din ceea ce ne oferă sens vieții, din credințele noastre si din misiunea pe termen lung pe care credem că o avem.

E cea mai rară, cea mai importantă si probabil si cea mai slabă, cea mai inconsistentă, cea pe care te poti baza cel mai putin.

Sensul poate să ne structureze timpul dar doar atunci când ne-ar durea prea tare să ne dezamăgim singuri. Altfel o structura bazată pe sens va sfârsi mai întotdeauna în procrastinare, aplicatii de time management si un teanc de agende frumoase. Eu am un raft. Dacă sunteti curiosi pot să vă arăt raftul meu cu agende, îi fac o poză. 😅

Paradoxul este că lipsa constrângerilor exterioare, anotimpuri, sefi rigizi, taxe, nu vine în mod automat cu un sentiment de libertate ci cu mai multă anxietate.

Lumea e plină de milionari care mor de plictiseală. Si de sentimentul de vinovătie că trece viata pe lângă ei. Sigur, mai inventezi o falsă urgență, mai dai bani la săraci, mai cauti surse noi de dopamină instant, dar în final Realitatea tot dă cu copita.

Libertatea fără structură nici nu se simte ca libertate, ci mai mult ca o rătăcire.

Care este principala sursă a structurii tale?

Leave a comment

1. Cum a început

1 ianuarie nu a fost întotdeauna prima zi din an. Vechii romani sărbătoreau Anul Nou prin martie. Și avea tot sensul pentru ei, pentru că renașterea naturii, revenirea la viață după iarna grea este prin martie. Plus alte câteva chestii importante pentru romani: reîncepea comerțul pentru că drumurile erau din nou practicabile, reîncepeau campaniile militare (și romanii își iubeau campaniile militare la fel ca si Ursula din zilele noastre).

Chiar si numele lunilor anului spun povestea anului nou care începea în martie. Septembrie este “a șaptea lună”. A șaptea după martie, desigur.

Octombrie, novembrie, decembrie.

În 153 înainte de Hristos, în timpul Republicii, Roma a schimbat regulile când consulii noi își luau în primire posturile: înainte de 15 martie dar după 1 ianuarie.

Schimbarea a fost necesară pentru că Roma avea nevoie urgentă de consuli băgați deja în pâine. Consulii reprezentând pentru romani autoritatea civilă si militară supremă.

Oricât ar părea de ridicol motivul “promovării” lunii ianuarie ca primă lună a anului a fost unul pur birocratic, pentru a avea niste functionari publici “pe teren” înainte de începerea campaniilor militare de primăvară. Niciun alt motiv cultural sau religios serios.

Din orice punct de vedere Anul Nou la începutul lui ianuarie nu are nicio noimă. Nici culturală, nici astronomică, nici psihologică. Niciun solstițiu, niciun echinox, nada. E mijlocul iernii și atât.

Subscribe now

2. Cum a continuat

La vreo sută de ani dupa faza cu consulii numiti cu două luni mai devreme, în anul 46 Iuliu Cezar reformează calendarul si standardizează 1 ianuare ca prima zi a anului nou. De acuma nu mai era artificiu birocratic, doar un hack inteligent făcut de CCR-ul vremurilor de atunci, ci devenise lege. Iar nostalgicii Romei antice cu “turul doi înapoi” (aveau și romanii georgeștii lor) s-au resemnat. Ca și urmașii lor peste două mii de ani, românii. L-au dat înapoi de i-a julit.

Dar primii creștini care au apărut dupa vreo 50 de ani de la reforma calendarului făcută de Cezar nu se simteau prea confortabil cu ianuarie ca prima luna anului. Ianuarie era sarbatoarea tradițională a zeului roman Ianus (ianuarie = luna lui Ianus) așa că au experimentat în timp fie un an bazat pe Paște (care se suprapunea confortabil pe vechiul An Nou din martie), fie pe Crăciun.

Haosul a continuat până în Evul Mediu, când ratiunea si spiritul practic a învins iar 1 ianuarie devenise începutul de facto al anului și pentru biserică. Iar când calendarul gregorian a reformat vechiul calendar al lui Cezar, s-a decis și păstrarea lui 1 ianuarie ca prima zi a anului.

3. Ce a rămas?

Anul Nou evident, nu începe pentru toată lumea în acelasi timp. Pentru că există fusuri orare și ideologie.

În timp ce unii încă se mai gândesc la rezolutiile de Anul Nou, ăia din Kiribati deja încep să le regrete pe ale lor. Anul Nou nu este un moment precis ci doar o mișcare globală lenta de decizii proaste.

Și nici asta nu e universală.

• Israelul nu ignoră doar legislatia internatională în ghettourile din Gaza si Cisiordania, ci si Anul Nou gregorian. Anul lor nou se întâmplă undeva toamna devreme. Iar legislația internațională nu se întâmplă în Israel niciodată.

• China sărbătoreste Anul Nou undeva in ianuarie-februarie, în functie de toanele ciclurilor lunare și ale Partidului unic. 中国共产党万岁

• Anul Nou islamic e alunecos ca si vesta cu trotil , se muta în fiecare an cu 11 zile mai devreme.

• Coreea de Nord si-a încercat la un moment dat mâna cu 15 aprilie, ziua lui Kim, ca An Nou pentru tot poporul. Dar n-a insistat prea tare, 15 aprilie a rămas în final o sărbătoare importantă, iar Anul Nou pe 1 ianuarie.

• Etiopia sărbătoreste anul nou pe 11/12 septembrie. Și calendarul lor e cu 7-8 ani in urmă. Și are 13 luni. Pentru că…de ce nu?

• Vecinul meu moldovean Grișa sărbătorește Crăciunul abia peste vreo câteva zile. El trăiește si moare după alt calendar, dă-l în mă-sa pe celălalt Grigore Gregorianul.

Anul Nou a rămas în final o simplă conventie foarte relaxata. Pe care o respectă și Israel, China sau Etiopia din motive pur practice, ca să se coordoneze cu ciudatii din restul lumii, aia cu 1 ianuarie.

Dar altfel nu e vreo smecherie cu ziua în care niste niste birocrati corupti de acum doua mii de ani au decis ca ar trebui sa fie prima zi din an, nu e cu nimic mai specială.

4. Ce face cu noi?

Primii născuti în 1 ianuarie primesc cadouri. Scutece, fonduri, poze pe Instagram. Unii au followeri de cand se nasc. Sunt printre puținii câștigători ai zilei de 1 ianuarie.

1 ianuarie e apoi o zi mai specială pentru faptul că mor mai mulți oameni decât într-o zi obisnuita. Se sinucid mai multi, că li se pare că trăiesc prost si degeaba, mor mai multi in accidente auto, mănâncă prea mult, beau prea mult. Dar nu e vina zilei, ziua nu are nimic ciudat, noi suntem ciudatii care mai întâi convenim că o zi oarecare e speciala iar apoi comitem în ziua respectivă tot felul de excese: alimentare, bahice, emotionale. Îi abuzăm pe altii si ne abuzăm și pe noi înșine.

Investim prima zi a anului cu puteri magice, ca și cum ar fi o zi magică, care poate să ne invingă lenea, lăcomia, prostia și să ne fereascăa de noi înșine. Spoiler alert: nu, nu este. E o zi ca oricare alta.

Dar din fericire 1 ianuarie e o singură dată și trece repede. La mine a și trecut deja, că la noi la țară în Irlanda se întunecă repede.

Mai așteptăm apoi cu multă nerabdare si 19 ianuarie, cea mai demotivațională zi a anului, cea în care mor toate rezoluțiile și apoi gata, anul intră în normal. Cu doomscrolling, cu taxe si impozite, cu meme cu pisici.

Leave a comment

Astă vara stăteam cu niște prieteni la o terasă și la un moment dat a aparut la masă din senin întrebarea: “care este cea mai bună zi din an?”.

Sigur, este o întrebare înșelătoare, dacă nu manipulativă de-a dreptul. Pentru cei care care au o soacră echilibrată psihoemoțional și care gătește bine ar putea fi chiar ziua soacrei. Pentru cei care se gândesc tot timpul la vacanță ar putea fi chiar prima zi de vacanță. Iar pentru cei cărora le place fasolea cu ciolan gratuită ar putea fi ziua națională. Suntem diferiți si avem cea mai bună zi diferită.

Unul din domnii de la masă a răspuns simplu: “cum care e cea mai bună zi? Evident este ziua de salariu”.

Iar apoi ne-a explicat, de parcă ar mai fi fost nevoie, că ziua de salariu e ca un fel de reset al tuturor micilor probleme care îl sâcâie, facturi neplătite, chiuveta care curge (cheama un instalator), fii-su adolescent care il bate la cap că vrea nuș’ ce adidasi la moda și apoi iși face și lui însuși câte un cadou. Ne-a și spus și ce lenjerie intimă trebuie să poarte cadoul, am trecut mai departe.

Vara a trecut dar ideea m-a bântuit în continuare, că poate exista o zi de “reset” la un ciclu mai mic sau mai mare din viața noastră. Ce viață ar fi aceea fără reseturi periodice?

31 decembrie, ultima zi din an e indiscutabil cea mai potrivită zi pentru un reset psihologic. E ziua în care toate proiectele din an au o rezoluție clară, le-ai dovedit sau nu. Nu mai contează, ca oricum nu mai e timp sa faci ceva cu ele. Ducă-se!

E ziua în care nu mai ai nevoie să demonstrezi nimic, ziua în care nu mai faci cumpărături, ca n-ai de ce, ziua în care lumea nu te caută decât eventual să îti ureze la mulți ani.

La noi la țară în Irlanda 31 decembrie e ziua în care legal nu au voie să îti închidă gazul si curentul pentru datorii. No joke. Există o lege pentru asta.

Ultima zi din an e ziua în care încă mai poti să visezi despre schimbările acelea colosale pe care vrei să le faci în anul care vine. Sigur, n-o să le faci, știi și tu asta, dar anul nou încă nu a început, asa că încă n-ai niciun motiv să fii dezamăgit. Trăiască 31 decembrie, ziua în care încă nu suntem dezamăgiți. Cu toții avem dreptul să visăm.

31 decembrie e ziua în care nu îți mai pasă de Trump, Putin, Zelenski, Ursula si președintele bizar al României care râde la orice întrebare serioasă i se pune.

Astăzi este ziua în care nu te simți vinovat că nu mergi la sală. Nimeni nu merge. Nici măcar aia care în mod normal te culpabilizează că nu mergi la sala, iritanții guru de dezvoltare personală nu mai există. Astăzi îsi petrec și ei timp cu familiile lor (care au, că nu toți au, unii sunt vai mama lor) și numără banii care i-au luat de la enoriași în timpul anului. Deci azi te lasă în pace.

Astăzi este ziua în care nu te caută nimeni să îti ceară favoruri. Iar dacă cumva ai ghinionul să te caute vreunul e semn că trebuie să îl scoți urgent din agendă. Sigur, la anul, că anul ăsta s-a terminat, nu e nevoie să faci nimic astăzi.

31 decembrie este singura zi din an care nu cere îți cere o reinventare sau un plan în cinci pași. E ziua care îți permite pur și simplu să exiști, fără dovezi de progres, fără obiective SMART, fără optimism luat pe credit. Anul s-a încheiat, următorul încă n-a început, iar pentru câteva ore ești oficial scos din priză. Nicio promisiune încălcată. Nicio speranță trădată.

Spre deosebire de ianuarie, care te hăituieste ca să scoată tot optimismul si anxietățile din tine, 31 decembrie tolerează tristetea, nostalgia si ceața existentială.

În ultima zi din an melancolia este permisă. Astăzi până și Nicușor Dan e nostalgic. Sigur, râde în continuare ca prostu’, dar măcar râde nostalgic.

Azi e cea mai bună zi din an. Să ne vedem citim cu bine în continuare în anul care bine. Pe viață și pe moarte.

La mulți ani!

Leave a comment

1. Craciunul cehesc

2. Craciunul “snow flake”

3. Craciunul “probleme cu vazul“

4. Craciunul “probleme cu auzul”

5. Craciunul terapeutic

6. Craciunul “Green Lives Matter“

7. Craciunul “insight”

8. Craciunul cu proba de lucru la angajare

9. decoratiunile de Craciun

10. Craciunul in corporatiile woke

…si pentru toate celelalte situatii:

Leave a comment

Se apropie inceputul sezonului de rezolutii de anul nou.

Dupa cum stim cu totii rezolutiile de anul nou au doua parti distincte:

1. prima parte este cea de anticipare, cea in care stim ca se apropie momentul lor si incepem si le (re)evaluam. De regula doar recuperam lista cu rezolutii abandonate din anii trecuti. 90% sunt aceleasi rezolutii, aceleasi dorinte, nu s-a schimbat nimic.

Patruj’ de kilograme in minus, invatat limba aia straina, lasat tigarile.

Prima parte, aceea cu anticiparea rezolutiilor e cea mai simpla. Si cea mai placuta. Le scriem in agenda. Ne uitam la rezolutiile scrise in agenda cu drag si speranta, ca Nicusor Dan la editarea documentarului Recorder.

2. in a doua parte, din ianuarie vine realitatea si da cu copita. Pauza de tigari a tinut o saptamana. Cele patruj’ de kile de ucis s-au facut intre timp 43.

Anul Nou a trecut, rezolutiile au trecut si ele, mai luam la re-evaluat din nou lista prin decembrie, cand mai gaseste Recorder vreun judecator corupt sau Pressone inca o clienta careia i-a facut dr. Cristian Andrei avansuri. Luna decembrie e in Romania luna indignarilor si stabilirii rezolutiilor de Anul Nou.

Problema este ca documentarele de “soc si groaza” sunt doar niste manele jurnalistice iar rezolutiile de anul nou sunt si ele doar niste manele de self-help.

Ca toate manelele si astea canta despre “dujmani” si “valoare” dar in afara de emotii superficiale nu ofera nimic. Nicio solutie. Niciun plan. Nicio modalitate de evaluare a progresului.

Schimbarea pe care ne-o dorim nu apare magic, prin documentare gingas editate, prin rezolutii scrise apasat la cioc in agenda sau eventual prin iesit cu un termos cu vin fiert in fata guvernului unde strigam “jos coruptii” ci prin concentrare si munca continua.

Schimbarea pe care ne-o dorim nu apare in urma lozincilor ci a actiunilor repetate si a deciziilor constiente.

Indignarea poate fi un catalizator al deciziilor, jos Savonea, dar nu e niciodata suficienta. Mai e nevoie si de munca. Savonea nu pleaca pentru ca strigi la ea, are timpane rezistente. Cainii latra, caravana trece.

Indignarea si revolta sunt emotii ieftine, care dureaza putin. Pentru schimbare e nevoie de mai mult, cum ar fi sa construim niste obiceiuri care sa duca la schimbare.

Indignari fericite si rezolutii usoare!🔴

Leave a comment

Raspunsul simplu este, evident, “ajung din motive diferite”. Pentru ca suntem diferiti si ducem vieti diferite, oricat s-ar stradui wokaitii si activistele feministe sa ne convinga de contrariu. Nu suntem egali iar aceasta se reflecta si in motivele pentru care ajungem la spital.

Sigur, aici vorbim de motivele cele mai diferite pe sexe, si nu cele care ne ingroapa impreuna, cum ar bolile cardiovasculare sau ciroza. La ciroza suntem cu totii egali.

1. De ce ajung barbatii la spital?

Cel mai frecvent motiv pentru care barbatii ajung la spital sunt cazaturile de pe schele, acoperisuri si unde ii mai suie joburile. Nu se aplica femeilor, din motive obiective. Cate femei ati vazut pe schele? Exact.

Apoi de la accidente de motocicleta. La fel, motocicleta nu prea intra in slabiciunile feminine. Chiar si de la accidentele cu aparatul de tuns iarba ajung barbatii in spital, spre deosebire de femei.

Aici eu nu ma simt cu musca pe caciula, ca mie nu imi place sa tund iarba, asa ca jumatatea mea mai buna isi asuma toate riscurile. Dar noi suntem exceptia, in general barbatii tund iarba. Ca de aia se si accidenteaza.

In sfarsit, ultimul motiv serios pentru care barbatii mai ajung la spital sunt accidentarile cu echipament sportiv. Acolo si-o fac cu mana lor, pun intended, ca vor sa impresioneze vreo pisi de la sala si incearca sa ridice mai mult decat ii duce hardware-ul.

2. De ce ajung femeile la spital?

Cu riscul de a pare insensibil la suferintele tovaraselor noastre de planeta motivele sunt total nespectaculoase.

• Complicatii dupa interventii chirurgicale estetice. Gen silicoane puse de medici care habar n-au ce fac.

• “Probleme psihosociale”. Probabil singurul motiv pentru care nu ar trebui sa glumim, ca aici cred ca intra partea cu violenta domestica, foarte reala. Si tot aici probabil ca intra si anxietatea ca imbatranesti doar cu pisica. Barbatilor nu li se aplica, ca in general barbatii isi iau caine, nu pisica.

• iar restul, o lista nesfarsita de probleme legate de maternitate, sigur, pentru femeile pentru care maternitatea este importanta, din ce in ce mai putine.

3. De ce conteaza?

Niste statistici banale ne pot readuce cu picioarele pe pamant din inailtimile propagandei si a ideologiei toxice problematice a egalitarismului feminist. Suntem diferiti, ducem vieti diferite si ne expunem la riscuri diferite.

• Femeile se expun la riscul maternitatii, ca doar asa specia noastra poate continua. Si merita aplauze pentru asta. Si se mai expun si la riscurile silicoanelor, risc inrudit oarecum cu cel al maternitatii, ca barbatii au devenit cam evitanti, trebuie momiti cu silicoanele potrivite.

• La fel si barbatii se expun riscului de a cadea de pe schela. Ca apartamentele acelea nu se construiesc singure si doar asa putem avea apartamente si sa nu dormim sub poduri. Doar daca le construieste cineva.

Poate ca pe viitor vom scapa cu totii de toate aceste riscuri. Copiii se vor dezvolta in utere artificiale, fara grija serclajului si a depresiei postpartum iar cladirile noi vor fi construite de roboti.

In tot acest timp ce barbatii si femeile vor sta impreuna la bere, ca sa evite riscurile prostesti evitabile ale chirurgiei estetice si a motocicletelor. Iar iarba o vor tunde evident, tot robotii.

Iar femeile si barbatii vor trai fericiti impreuna pana la adanci batraneti, fara riscuri, fara accidente si fara ideologii toxice care sa-i separe.

Leave a comment

Cand te muti intr-o tara straina din primele zile incepi sa iti dai seama ca iti lipsesc chestii.

Nimic grav, nimic de neinlocuit… dar lipsesc. De exemplu biscuitii favoriti. Gasesti si in tara noua unii asemanatori, dar nu-s acelasi lucru.

Biscuitii nu sunt mission critical, ca ai altele urgente, iti cauti chirie, incerci sa afli care sunt chichitele din codul rutier din noua tara, n-ai timp de biscuiti. Si parca incepe sa iti placa si “short bread”-ul pe care nu il gasesti in Romania. Sau berea favorita sau libraria favorita. Le inlocuiesti natural din mers cu altele dar nu sunt la fel. Undeva in sufletul tau mic si negru stii ca nu sunt la fel.

La fel se intampla si cu cuvintele, e fix la fel ca si cu biscuitii sau cu berea favorita. Cand te muti in strainatate te “muti” automat si intr-o limba straina. Pe care o vorbesti cu vecinii, colegii de munca si eventual prietenii daca esti sociabil si iti faci prieteni.

Cu noua limba este la fel ca si cu produsele alimentare. Gasesti in ea tot ce iti trebuie, dar din cand in cand iti dai seama ca iti lipsesc biscuitii simpli.

Acum multi ani cand m-am mutat in limba germana m-am dus la prima mezelarie cu inima cat un purice ca sa vad daca au sângerete, mezelul meu favorit. Am intrebat “sângerete aveti?” Vanzatoarea m-a intrebat “de care vreti?” si mi-a aratat vreo 10-15 sortimente diferite.

Limba si mezelariile germane sunt generoase. Nu am avut niciodata vreo problema sa gasesc cuvantul de care aveam nevoie in limba germana, poate doar sa sufar de dificultatea alegerii, ca erau prea multe cuvinte la indemana.

Subscribe now

In schimb, de cand m-am mutat cu arme si bagaje in limba engleza constat pe zi ce trece ca imi lipsesc biscuitii favoriti.

Intr-o zi aveam nevoie sa-i spun cuiva despre a prelucra ceva. Daca in germana as fi zis “bearbeiten” si viata si discutia mergeau mai departe, in engleza m-am intepenit in boschetii semantici. Mi-au dat de m-au julit.

In engleza a prelucra ar putea fi

• edit (daca vorbeam de un text),

• process (daca vorbeam de date sau chimicale),

• work on (generic si vag),

• refine,

• handle (daca vorbim de dosarul cu sina)

• sau eventual modify.

Dar fiecare se refera la situatii concrete, niciunul la “prelucrarea” generica din limba romana.

In alta zi mi-am dat seama ca imi lipseste banalul “harnic”. Am vrut sa ii spun unui vecin ca e harnic, atat. Opusul lui “lenes”. Harnic adica ne-lenes. Fara sa descriu contextul.

In limba engleza pur si simplu nu exista un asemenea cuvant, compact, banal, la indemana.

In limba engleza biscuitii harnici sunt impartiti in doua categorii. Prima se refera la etica muncii, ii zicem la ne-lenes “hard-working”, “diligent”. A doua se refera la atitudine, entuziasm, adica ii spunem “eager”, “keen”. Dar niciunul nu este “harnicul” din limba romana.

Limba engleza compenseaza lipsa unui adjectiv dedicat prin tot felul de exprimari perifrastice:

• “He works hard.”

• “She’s always helping.”

• “Such a good helper.”

• “He’s really motivated.”

Sunt ok-ish, dar niciuna nu are aceeasi aroma ca simplul “harnic”. Sunt toate “hard-working”.

Magazinele de biscuiti semantici din limba romana sau germana sunt multumite sa iti ofere un cuvant cu o aroma generala, acceptata de toata lumea. Limba engleza este atomizata, insistand sa iti ofere biscuiti specializati, specifici contextului, cu etichete si manual de utilizare.

E ca si cum te-ai duce la alimentara si ai cere niste biscuiti. Iar vanzatoarea te-ar intreba: “Pentru ce varsta sa fie biscuitii? Ce culoare are persoana care ii mananca? Cu ce gen se identifica?“

Tocmai ma pregatesc sa parasesc din nou pentru vreo sase luni limba romana. O sa imi lipseasca biscuitii ei.

Leave a comment

1. 22 de puncte

Cautam relaxat pe net ceva dopamina ieftina sub forma de stiri despre asteroizi masivi care trec razant pe langa Pamant si apoi se duc sa ii enerveze si pe altii, din alte civilizatii, despre masurile ecologiste ale UE care au inceput sa dea rezultate vizibile si astfel planeta a inceput sa se raceasca accelerat, sau despre vreun festival queer pe langa mine, ca mi-e dor de un eveniment cultural autentic, din ala cu multa piele, cand brusc feedul mi-a fost invadat de articole in care autorii faceau clabuci de indignare fata de planul american de pace pentru Ucraina. Ala compus din 28 de puncte.

Pentru cei care sunteti ca mine si urmariti stirile internationale mai pe sarite, da, SUA a propus recent un plan de pace in 28 de puncte1. Plan care le-a dat cu bluescreen multor soimi ai razboiului.

Am citit si eu cele 28 de puncte, ce era sa fac, intre timp au si sters unul dintre ele, acolo misterul se adanceste, ca la Blaga si am ramas un pic pe ganduri la punctul no. 6. Acolo unde soimii razboiului europeni il critica pe Trump cum ca ar vrea limitarea marimii armatei ucrainene la doar 600.000 militari in timp ce ieuropeenii ar vrea 800.000. Minimum.

Nu sunt eu vreun specialist asa ca mie cifrele astea 600.000, 800.000 sau milioane de militari nu imi spun in sine absolut nimic. Numarul de militari dintr-o tare e absolut irelevant fara sa il raportam la numarul total de oameni care traiesc in tara respectiva.

100.000 de militari in China inseamna altceva decat 100.000 de militari in Andorra, nu-i asa?

2. 22 de militari la mia de locuitori

L-am rugat pe cumatrul Geppetto, ca de aia ii dau aprox 5 cafele din centru pe luna, sa imi faca pe repede-inainte un tabel cu ratia de militari si populatia totala din toate tarile NATO, apoi doar din tarile membre NATO din EU, din Rusia si in final din Ucraina de dupa razboi. Ca na, la un moment dat se va termina si razboiul, doar nu va ramane ca in Coreea.

Din estimarile lui Geppetto a iesit cam asa:

• media in toate tarile NATO este de 3,6 militari activi la mia de civili. Si vis pacem, para bellum, e ok. Avem bani, ne permitem.

• La tarile europene e si mai mica, doar 3 militari la mia de locuitori, na, suntem mai putin razboinici decat Unchiul Sam sau Turcia. Noi aici in UE ne razboim mai mult cu puterea maxima a aspiratoarelor sau cu flatulentele vacilor decat cu alte pericole.

• Rusia nu m-a surprins, are triplu decat EU, are 9,4 militari la mia de locuitori. Peste media globala, non-NATO, 4-5 militari activi la mie. O tara agresiva si periculoasa pentru pacea, prietenia si armonia mondiala. Niste nenorociti.

• Dar europenii si-ar dori ca Ucraina postbelica sa aiba 800.000 de militari activi la cei 36 de milioane de locuitori pe care ii mai are adica ar iesi cam 22,2 militari la mia de locuitori. De 7,4 x mai mult decat media europeana. Sau de 2,36 x mai mult decat fostul partener sovietic de petreceri istorice pe teritoriul vecinilor, adica Rusia.

Am zis 36 de milioane pentru ca nu am inclus si diaspora ucraineana din Europa, ca nu stim cati dintre ei vor fi dispusi sa isi abandoneze hotelurile gratuite platite de contribuabilul european pentru a se reintoarce intr-o tara devastata de razboi. Putini spre deloc. Ubi bene, ibi patria!

As a side note, observam ca tarile NATO din UE au acelasi numar de militari activi ca Rusia pe timp de razboi, fara Ucraina. Si, evident, fara Unchiul Sam, care mandatul asta e cam eurosceptic si pus pe realpolitik. 😊

3. Ce ar putea merge prost?

Ceva ma face sa cred ca in cazul extrem de improbabil in care Ucraina ar avea aceasta armata gigantica pe timp de pace, ar avea-o, imbraca-o si hrani-o pe banii contribuabililor europeni. O economie ravasita de razboi si coruptie nu are cum sa sustina 22 de militari la mia de locuitori. Nu are din ce, ca militarii aia nu traiesc din fotosinteza.

22 de militari la mia de locuitori pe timp de pace este un nivel absurd de militarizare pentru orice economie. Inclusiv una avansata. Ceea ce evident, nu este cazul economiei Ucrainei.

Daca pacea din Ucraina ar fi croita dupa propunerea actuala (spoiler alert: nu va fi) ne-am pricopsi la granite cu cea mai militarizata tara din Europa, care ar avea dublul armatei rusesti raportat la populatie.

Sigur, pe romani i-ar linisti din plin faptul ca Ucraina este cel mai bun si cooperant vecin pe care l-am avut vreodata.

Dl. Aurescu ne poate confirma, a cooperat cu Ucraina ani de zile pe la Curtea Internationala de Justitie de Haga. Apoi Rostok2 si celelalte momente de amabilitate ale fratiorilor de la Rasarit.

E cel mai rational lucru pe care il poate face o tara ca Romania, acela de a investi in armata unui vecin care a fost in mod istoric prietenos cu Romania, i-a respectat integritatea teritoriala, a respectat intotdeauna minoritatea romaneasca si toate celelalte.

Istoria Romaniei e plina-ochi de asemenea decizii rationale, avem un talent unic de a ne aseza de partea pragmatica si avantajoasa pentru noi a istoriei. 😊

Gata, daca m-a lamurit Geppetto care-i treaba cu marimea armatelor acum ma duc sa mai caut alte stiri cu asteroizi care rateaza planeta aflata in racire continua de la masurile ursuliste intelepte.

Слава планеті. Slava planéti.

Leave a comment

1. Socrate

Se spune ca atunci cand Socrate era condamnat la moarte si astepta rabdator ca farmacistii vremurilor sa ii pregateasca otrava se apucase sa invete sa cante la fluier. Ucenicii indurerati care il vizitau l-au intrebat care-i faza cu fluierul, de ce ar mai invata un condamnat la moarte sa cante la fluier, la ce i-ar mai folosi? Iar Socrate le-ar fi raspuns “cum de ce invat, imi foloseste ca sa stiu sa cant la fluier inainte de moarte”.

Un raspuns cam Hagi-grade daca ma intrebati pe mine, dar probabil povestea e apocrifa. Socrate nu era Hagi. Ai, n-ai mingea, tragi la poarta. Si habar n-avem ce facea Socrate pe bune in momentele acelea. Poate doar isi petrecea ultimele zile cu ucenicii favoriti cam ca dr. Cristian Andrei cu pacientele favorite, iar cantatul la fluier era o metafora. N-o sa stim niciodata.

Eu cred ca multi oameni au o imagine naiva si nepractica a ceea ce putem sa invatam/facem/incepem/devenim in diferite etape ale vietii.

Cei mai multi dintre noi oscileaza intre “fluieri, nu fluieri, vremea fluierului trece“ si speakerii motivationali de toate aromele si calibrele care ne anunta ca in traista fiecarui manelist sta un baston de maresal un Nobel pentru literatura, un Grammy si ce mai vrea ceafa lui groasa si lantul lui de caine de la gat.

Oricine poate orice, la orice varsta. Daca vrei poti. Mda.

Povestea lui Socrate, adevarata sau nu, loveste cu sete intr-o idee pe care o tot caram dupa noi: la ce bun sa incepi ceva nou „tarziu”? Ce inseamna “prea tarziu”?

Subscribe now

2. Mița Soferița

Acum multi ani, pe vremea cand facea plopul pere, Iliescu imprumuturi pe treizeci de ani si comandantul Jelenski dadea concerte la pian, in blocul din Bucuresti unde ma aruncase soarta locuia o pensionara rea, sa ii zicem duamna Mița (nume schimbat pentru a proteja identitatea victimelor parcarilor ei laterale).

Doamna Mița era criptonita sociala, otrava curata era. Se certase cu absolut toata lumea din bloc, ne luase pe rand pe toti, pe toate temele posibile. Doamna Mița era in her late sixties, nu stia nimeni varsta exacta si n-o intrebam, ca in general o evitam.

Statea la parter, avea un scaun pe care isi petrecea diminetile si serile strajuind usa blocului a la roumaine si uneori intrebandu-i pe vecinii care mergeau la piata cu masina daca nu o iau si pe ea la shopping. Nu o lua nimeni, ca n-o iubea nimeni. Nici eu n-o luam.

Mița a ajuns la concluzia ca viata de pensionara e grea, ca trebuie sa iti cari singura sacosele de la piata, ca bulangiii progresistii astia tineri nu te ajuta cu nimic. Solidaritatea intre generatii e o vorba de unii inventata, mega-vrajeala.

Mița era convinsa ca generatiile mai tinere decat ea nu erau bune de nimic si nu ii invidia pe oameni decat pentru un singur lucru, da, ati ghicit, pentru masini. Asa ca doamna Mița s-a hotarat sa inceapa o viata noua si sa isi ia masina.

In bloc incetasera bancurile cu Basescu, cele cu africani sau WWII, ramasesera doar bancurile cu Mița soferita. Dar stiti cum e, cainii latra (si mai fac meme) iar ursul trece.

La primul examen de permis pe care l-a picat ne-am amuzat. La al doilea am zis ca unii nu stiu cand sa se opreasca. La al treilea ca unii imbatranesc urat. Apoi am pierdut sirul examenelor de soferie picate. Pe la examenul no. 8 sau 9, nu mai stiu care, s-a intamplat miracolul: doamna Mița a luat carnetul de sofer. Noi, haterii din bloc ne uitam un pic jenati unii la altii, vinovati de ageismul ieftin de care dadusem dovada pana atunci.

Apoi lucrurile au luat-o razna cu totul. Dupa cateva zile a aparut in fata blocului o rabla din care curgeau tablele mai ceva ca solzii dintr-un peste bolnav de HIV pe ajutor social si cu acu-n vena. Masina doamnei Mița. Cu care, da, mergea in fiecare zi la piata si isi cara singura sacosele, fara sa se mai roage de nimeni. A intrebat-o cineva cand isi scotea sacosa supradimensionata din portbagaj daca sa o ajute si i-a raspuns “lasa, maica, ca de-acuma pot si singura”

In prima saptamana de parcare in fata blocului a lovit doua dintre masinile aflate acolo. Nimic grav, zgarieturi, doar cat sa se certe cu proprietarii masinilor, cu care oricum era certata dinainte. Eu aveam o duba pe care o iubeam ca pe ochii din cap, ca dormeam in ea verile pe malul marii, asa ca am inceput sa o parchez preventiv pe o strada mai indepartata, departe de masina doamnei Mița.

De cate ori se strica masina doamnei toti soferii din bloc rasuflau usurati, ca aveau cateva zile in care propriile masini nu erau in primejdie. Dar pacea si armonia nu dura mult, pentru ca Mița avea o filosofie de viata simpla, masinile sunt facute sa circule, nu sa stea. Facea rapid rost de bani, Dumnezeu stie cum, ca avea pensie mica, aducea un mecanic (mereu altul, nu mai veneau a doua oara, ca se certau cu ea la sfarsit) si in scurt timp rabla Miței era good to go.

Cand am plecat din Romania doamna Mița avea deja vreo doi ani buni de condus si conducea la fel de prost ca in prima zi. Spaima parcarilor laterale si a drumurilor inguste era. Ageismul din bloc se epuizase, cate bancuri cu babe care nu stiu sa conduca poti sa faci, Mița se certa in continuare pe rand cu toata lumea DAR nu mai depindea de nimeni pentru a-si cara sacosele de la piata.

Doamna Mița nu era la curent cu literatura motivationala care ne spune ca putem face orice la orice varsta, ea doar isi dorea sa o duca cineva cu masina si pentru ca nu o facea nimeni si-a luat soarta in propriile maini.

Habar n-am daca mai conduce sau daca mai traieste, ca n-am tinut legatura. Doamna Mița era parte din acea Romanie pentru care m-am mutat la tara in Irlanda.

Share

3. Miturile reinventarii

Circula tot felul de mituri pe temele “reinventarii” si invatarii de lucruri noi mai tarziu in viata.

Multe dintre bazaconii sunt aduse in mentalul colectiv de armadele de “antrenori”, “guru” si alti specialisti. Restul din filmele de doi lei de pe platformele de streaming.

Adevarul e intre cele doua extreme:

• nu poti orice, la orice varsta, orice ti-ar zice influencerii (sorry, guyz)

• dar nici nu e adevarat ca ai ratat tot daca nu te-ai nascut cu talent, bani si pile

Intre “e prea tarziu” si “poti orice” exista o lume intreaga.

“Prea tarziu” inseamna de multe ori “mi-e frica” sau “nu sunt dispus sa platesc pretul pentru asta”, insa “reinventarea” nu are neaparat nevoie de o psihoterapie de cinci ani sau de un an sabatic petrecut la Muntele Athos.

Daca va explica vreun guru al zilei (as da niste exemple concrete pentru efect stilistic, dar chiar nu mai stiu numele la moda din Romania, poate ma ajutati voi cu exemple) ca trebuie sa te “reinventezi” si ca ai nevoie de o noua personalitate spuneti-i ca bate campii. Sau si mai bine, nu mai ii spuneti nimic, ignorati-l, lasati-l acolo, pe campiile lui.

A te reinventa e mai putin despre a te ridica ca Pasarea Phoenix din cenusa vremurilor si mai mult despre a-ti face o lista de cumparaturi mai inteligenta. Sau doar de a pune ceasul sa sune dimineata cu 30 de minute mai devreme si a face ceva pentru tine in cele 30 de minute.

• De exemplu sa scrii doua pagini la romanul ala (hai, ca stii ca nu se scrie singur),

• sa asculti un rezumat de carte pe Blinkist sau 12minutes, pe care poti apoi sa il povestesti colegilor intr-o pauza de tigara, ca sa pari inteligent.

• Sa inveti cateva cuvinte in hindi/araba/nepaleza ca sa o impresionezi pe iubi cand vine serpasul de la Glovo cu ghiozdanul ala cu aspect de pubela.

Am intalnit, in perioada cand faceam terapie de grup la un spital de boli cronice, o doamna cu o afectiune grava, abia operata. Intr-o zi n-a venit la grup. Am intrebat ce s-a intamplat. Raspunsul: “Si-a luat o saptamana pauza sa mearga la ski, ca se termina sezonul.”

Nu se ducea la olimpiada. Voia doar sa simta zapada sub picioare. Atat. Si i-a reusit.

“Devreme” si “tarziu” sunt constructe sociale si, mai ales, personale.

Uneori e prea tarziu pentru performanta. Dar nu e prea tarziu pentru ceva rezonabil, inteligent si pe care ti-l doresti.

• Mița soferita n-a vrut cariera de pilot. A vrut independenta.

• Doamna din spital n-a vrut podium. A vrut zapada.

• Socrate n-a vrut concert la amfiteatru. A vrut sa invete fluierul pentru el.

A obtinut fiecare ce si-a dorit. Realist.

4. Cand intri in sala de cinema?

In liceu chiuleam adesea si mergeam la cinema. Problema era ca nu ajungeam aproape niciodata la timp. Intram dupa cinci minute, uneori dupa cincisprezece.
Un coleg refuza sistematic sa intre daca filmul incepuse deja. Pentru el, filmul se vedea doar ritualic, lumina, scaun, asteptare. Daca nu era asa, nu mai merita vazut.

Rezultatul? El nu vedea niciodata nimic. Noi le vedeam pe toate.

Unii oameni asteapta momentul perfect pentru orice schimbare.

Sa fie lumina potrivita.
Sa fii tanar.
Sa ai timp.
Sa ai bani.
Sa ai chef.
Sa nu doara nimic.
Sa nu fi obosit.
Sa vina inceputul-perfect-al-filmului. Dar momentul perfect aproape niciodata nu vine.

Adevarul care ne zbarleste parul e simplu, in filmul vietii tale, intra in sala cand apuci: la mijloc, la sfarsit, la generic, nu conteaza.

Asta a facut Mita. N-a prins filmul cu sofatul de la inceput, a intrat cand a putut. I-a fost suficient.

Daca te roaga cineva sa-i povestesti filmul, povesteste-i ce-ai apucat din film. Canta-i, ca Socrate, muzica de la sfarsitul filmului.

Leave a comment