1. Cartea care nu se termină

Frunzăream prin inboxul plin de newslettere încă necitite (sunt abonat la toate prostiile inimaginabile, nu vreti să stiti) când m-a izbit afirmația din titlu: “un newsletter este o carte care nu se termină niciodată“.

Nu “ca o carte” ci chiar “o carte”. Este cea mai bună definiție a unui newsletter pe care am întâlnit-o până acum.

O carte care poate conține povești, poate fi fiction, poate fi de how-to sau poate fi umplutură făcută de AI, la modă acum. Poate fi interesantă sau plicticoasă. Ușor de citit, sau greoaie. Orice fel de carte.

Un newsletter este o carte deconstruită, o carte în care paginile îți sunt servite periodic, dar este o carte.

Un newsletter este o carte pe care o începi de pe la mijloc (cine citeste toate edițiile din urmă când se abonează?) și o continui atâta vreme cât îți oferă ceva.

Iar frumusețea poveștii este că, da, nu se termină niciodată. Sau în orice caz nu știm când se va termina. Dacă autorul este longeviv și perseverent poate că nu se va termina niciodată în timpul vieții noastre.

Subscribe now

2. Cartea care foșnește

Un newsletter poate fi însă foarte bine și o carte din aia care se termină.

Anul trecut am făcut un mic experiment practic pe tema asta. Am colectat din newsletter-ul jumătății mele mai bune câteva povestiri care mi-au plăcut mai mult, le-am editat un pic, le-am făcut și o copertă, am trimis pdf-ul la o tipografie print-on-demand și am comandat două exemplare care au venit prompt prin poștă.

O situație in care un newsletter se poate transforma în orice moment într-o carte cu început și sfârșit, o carte cu pagini care foșnesc prinse între două coperți.

Apoi am comandat mai multe exemplare, că ideea a fost bine primită de autor 😅, ca să mai dăm cadou și pe la prieteni și neamuri, să mai citească și ei.

3. Cartea pe care cititorul o asamblează singur

Sigur, ați putea obiecta că un newsletter nu e o “invenție” nouă, jurnalul personal și foiletonul sunt vechi de când lumea. De exemplu jurnalul personal al lui Marcus Aurelius, de acum 2000 de ani este un excelent newsletter în zilele noastre. Nu spun “ar fi putut fi” ci spun “este” pentru că sunt nesfârșite variante de newslettere care republică zi după zi pe Substack din “Meditațiile” lui Marcus.

Sau hoax-ul jurnalului Annei Frank. Dar divaghez și e o perioadă geopolitică mai complicată pentru divagații. Autorii falsului jurnal al Annei Frank tocmai anexează sudul Libanului și se uită cu drag și la Siria. Jurnalele personale au forță, chiar și cele false, anexează pământuri noi.

Foiletonul e ceva mai tinerel, doar vreo 200 de ani, copilul din flori al presei moderne, degustat de publicul care simțea nevoia să se mufeze cumva la viața celor care scriau.

Dacă jurnalul personal e scris pentru sine și ceilalți care își mai bagă nasul, foiletonul e scris pentru public în episoade, newsletterul e un jurnal public serializat, în care Marcus Aurelius vă îndeamnă să vă faceți un abonament cu plată.

Newsletterul este o carte mai vie, mai instabila și mai dependenta de relația cu cititorul. Nu neapărat financiar, ci în general. Fără like-uri si comentarii un newsletter se usucă pe o piatră și moare acolo. 😊

O carte e statică, un newsletter e ca o carte într-un dialog continuu cu cititorul. E ca și cum un autor și-ar publica doar primul capitol dintr-o carte și și-ar întreba cititorii dacă merită să îl mai scrie și pe al doilea.

4. Cartea care insistă

Statisticile spun că majoritatea newsletterelor mor înainte să se termine.

Cititorii pleacă înainte de final iar autorii abandonează. La fel ca toate manuscrisele neterminate care zac prin sertarele lumii până mor autorii și apoi le aruncă la gunoi moștenitorii sertarelor.

Atâta doar că în cazul newsletterelor manuscrisele abandonate sunt vizibile. Ne place sau nu Substack este și un cimitir de manuscrise.

Substack mă anunță în fiecare săptămână că stau mai bine decât 99,42% din restul autorilor pentru că nu am abandonat acest newsletter. Doar 159 de săptămâni de publicat una după cealalta fără pauze mă așează, statistic vorbind, între cele mai consecvente 0,58% newslettere.

Pentru mine newsletterul nu este neapărat o carte care nu se termină (deși îmi place definiția) ci este mai degrabă cartea care insistă.

Nu pentru că nu poate să aibă un final (sub forma unei coperți de exemplu) ci pentru că refuză să aibă unul.

Leave a comment

1. Oedip al lor

Citesc la cafeaua de dimineață o stire banală cum că în UK matricidul e în crestere, are cea mai ridicată rată din ultimii 16 ani. Conform statisticilor tot mai multi locuitori din UK aleg să îsi ucidă mamele.

Habar n-am care sunt cauzele, dacă sunt din cauza migrației scăpate de sub control, na, oameni noi, culturi diferite, apucături diferite. Sau poate din cauza alimentației de proastă calitate, McShit, streetfood problematic care dă dezechilibre hormonale si probleme psihologice.

Dar realitatea cifrelor statistice e anxiogenă, nici Oedip nu mai e ce-a fost. Ăsta nou e asa, mai revendicativ, mai pe violență. Gata cu make love, not war.

Subscribe now

2. Oedip al nostru

Tot pe net, tot la cafeaua de dimineață văd multă lume necăjită în România cum că presedintele Șordan ar fi dat gazele neexploatate încă ale României Piticului Porno Marelui Frate de la Răsărit. Ăla care se bate cu fratele lui si mai mare, aflat si mai la Răsărit.

Habar n-am ce au semnat cei doi mari oameni de stat, al nostru si al lor, o fi adevărat, n-o fi adevărat, dar tot nu înteleg supărarea românilor. Gazele acelea n-au fost niciodată ale lor si nu ar fi fost niciodată. Cum să te superi ce fac altii cu ceva ce n-are treabă cu tine?

Dacă Șordan nu le dădea gazele banderiștilor, le-ar fi dat austriecilor, lui Macron sau oricărui alt actor competent. Președintii României de după decembrie 89 s-au miscat toți (bă, da’ toti!) conform motto-ului “este gresit moralmente să le permiti fraierilor să îsi păstreze gazele”.

Stati linistiti, tovarăsi, la locurile voastre, că indiferent cine va administra gazele din România, facturile voastre tot mari vor fi. Cred că si Maica Tereza dacă si-ar fi făcut firmă de distributie de gaze în România ar fi avut tarife mari.

3. Înregistrări video în Substack

Substack tocmai a lansat un studio video în aplicatia de desktop. Nojoke, il găsiti aici:

Functioneaza cam cum functiona live-ul inainte, doar ca acum nu mai e live.

Porniti inregistrarea, invitati 2 prieteni vorbăreti, discutati ceva interesant douăj’ de minute, Substack îi adaugă automat thumbnails — et voilà — aveți un podcast la cheie, numa’ bun de publicat pe Substack.

M-am gândit că poate vreti să stiti.

4. Autori în limba română activi pe Substack

Cineva care ține o geană pe modestul meu proiect de monitorizare a substackurilor românesti (mulțumesc, chiar mă ajută feedbackul) mi-a reprosat că lista de autori întinsă pe ultimele trei luni este semi-inutilă, plină de autori morți.

O figură de stil, desigur, dar unii chiar au murit pe bune. (RIP 😒, unul din cei mai faini substackeri pe care il stiam eu, dealtfel motivul pentru care am si ajuns pe Substack.)

Obiectia comentatorului e solidă (ca și formularea, dar pe aceea nu mai reproduc, că Vexler BigBrother veghează), de ce ai da click pe autori care au avut ultimul post acum trei luni? Si care în general postează odată pe an?

Așa că, după ce am făcut un brainstorming cu doamna Miorița Moldovan-Ungureanu, colaboratoarea mea fidelă în acest proiect, am decis că reducem perioada pentru care agregăm lista la 30 de zile. Dacă un autor a publicat ceva în limba română în ultimele treij’ de zile apare în listă, altfel nu. În felul ăsta eliminăm morții, răniții, depresivii, puturoșii și pe cei al căror ciclu normal de publicare este de odată la trei luni.

Happy now? 🙃

Eu atâta am avut să vă spun astăzi, ne mai vedem pe aici, pe Substack. Iar dacă aveți comentarii care respectă legea (Vexler, remember?) pentru limba română apăsati butorul de mai jos.

Leave a comment

1. Unde sunt toți puii de porumbei?

Unul din lucrurile pe care îmi place să îl fac când merg în vacanțe este ca atunci când ies la plimbare să dau porumbeilor câteva felii de pâine. Știu, obicei prost, porumbeii fac mizerie în orașe, excrementele lor sunt acide și distrug statuile și clădirile, porumbeii sunt un fel de șobolani cu aripi, în unele locuri e si ilegal să îi hrănesti. Dar mie tot îmi place. Încă n-am luat nicio amendă. Dar mă străduiesc peste tot pe unde mă duc.

De mai multe ori mi-am pus întrebarea “unde sunt toți puii de porumbei?”. “De ce nu vin și ei la cerșit împreună cu părinții lor, așa cum fac țiganii de exemplu?”

Probabil că aceaia dintre voi care vă pricepeți la porumbei o să zâmbiți condescendent de naivitatea mea, îmi asum asta.

Până la urmă, că mușca curiozitatea din mine m-am apucat să fac research, să aflu unde sunt toți puii de porumbei. Băbăete, niciunul nu-i pe străzi.

Porumbeii apartin unei categorii de păsări numite altriciale (opuse celor precociale) iar păsările acestea nu îsi lasă puii să umble de aiurea pe străzi. Au bune motive, porumbeii nu par prea inteligenti nici ca adulti după câte picioare rupte si degete lipsă au, ca pui nici atât. Spre deosebire de păsările precociale (de exemplu rațele), unde puii îsi urmează mama din primele zile.

Puii de porumbei rămân in cuib cca 35 de zile timp în care ajung la aproximativ aceeasi dimensiune ca un porumbel adult. Iar când ies la “produs” arată ca adulții. Adică cel puțin pentru ochiul meu de nespecialist așa arată. Și uite așa sar de etapa de “bebeluș” simpatic și pleacă din cuib complet dezvoltați.

Asta era explicația cu puii de porumbei lipsă. De-acuma știți.

2. O pasăre inteligentă știe să ceară ajutorul

Tot despre păsări care se descurcă cum pot, o poveste mai puțin obisnuită din orașul german Bremen, unde la ușa spitalului a apărut acum câteva zile cerând ajutor un cormoran rănit, cu un ac de pescuit în cioc.

Personalul spitalului Klinikum Links der Weser l-a primit, i-a extras acul cum s-au priceput (bănuiesc că n-au multi pacienți cu ace de pescuit), i-au tratat rana și apoi l-au externat în parcul spitalului. Din declarațiile spitalului nu reieșea clar cum va plăti cormoranul factura pentru serviciile medicale, probabil în natură.

Ce mi s-a părut mie interesant nu este neapărat că a cerut ajutorul, ci UNDE l-a cerut. Nu s-a dus la McDonalds, nu s-a dus la politie, nu s-a dus într-un parc aglomerat. S-a dus la un spital, la intrare, acolo unde probabil că a văzut că se duc toți ăia cu picioare rupte, degete tăiate etc. Bine, nu s-a dus nici la un cabinet veterinar, că acolo probabil îi cereau banii înainte.

Asta înseamnă sa fii inteligent, să știi când și mai ales unde să ceri ajutorul.

3. Papagalul die hard

Ultimul comentariu de astăzi este, da, ați ghicit, tot despre păsări. Despre singurul papagal din lume care nu poate să zboare, Kakapo.

Până în 1974 s-a crezut că Kakapo e o specie dispărută, dar la sfârșitul anilor 70 au mai fost găsite câteva exemplare.

Kakapo, singurul papagal din lume care nu zboară mai are si alte ciudățenii, care l-au adus în pragul dispariției. E mare (poate depăsi 3kg), e lent, are un miros puternic, usor de găsit și urmărit. Deci pradă sigură pentru pisicile și câinii aduși de omu’ alb în Noua Zeelandă.

În plus, sezonul lor de reproducere este între 2 si 4 ani (!). E ca și cum doamna Kakapo ar spune în fiecare zi că o doare capul. Noroc că trăiesc mult, până la 80 de ani, deci au totuși timp să facă niste pui.

Neozeelandezii îi iubesc, așa că au făcut eforturi considerabile pentru a le asigura supravietuirea. Pare că lucrurile merg bine, populația de kakapo ajungând de la 50 câti mai erau, la peste 200 în prezent. Neozeelandezii i-au dus pe trei insulițe nelocuite, fără prădători (să sperăm că nu se va strecura acolo nicio pisică) și îi îndeamnă să ‘socializeze’ cât mai des, poate fac și ei mai mulți pui.

Dacă ajung la un număr confortabil de exemplare poate că ar trebui să îi schimbe numele din “papagalul Kakapo” în “papagalul Die Hard”.

Trei povești diferite de supravietuire. Vă urez și vouă o primăvară plină de supraviețuire.

Leave a comment

1. “Așa ne ducem noi, președinții…“

Se spune că doi președinți de bloc de la două blocuri vecine și prietene dintr-un cartier oarecare stăteau de vorbă. Smalltalk, au și președinții micile lor slăbiciuni, atunci când nu citesc apometre.

Unul dintre ei, pasionat de istorie, tocmai citise pe feisbuc un articol despre președintele Kennedy. Și îl întreabă pe celălalt: “ai auzit, mă, de Kennedy?”

“Da” îi răspunde încet celălalt.

“Așa ne ducem noi, președinții…“

2. Un președinte condamnat pe viață

Fostul presedinte sudcorean Yoon Suk-yeol a fost condamnat la închisoare pe viață pentru declararea un pic abuzivă a legii marțiale. Adică declararea ar fi fost în prerogativele lui, dar intenția a fost abuzivă, în scopul păstrării puterii.

Ce noroc are unii. În România, poate cu excepția lui Constantinescu, toți presedintii meritau un pic de pușcărie. Pe rând. Pentru diverse chestii.

Mai ciomăgeala locuitorilor capitalei administrată cu ajutorul minerilor, mai furt de vapoare & case, de toate. Președinții Băsescu și Iohannis au si încălcat câte puțin constitutia. Nu adânc, doar pe la buze, să se amuze, cum zice cântecul popular.

Și cu toate acestea niciun președinte român nu a făcut și nu va face o zi de pușcărie. Deveniseră legendare vizitele lui Iliescu la parchet, când saluta mulțimea când iesea, parcă era în campanie electorală, nu acuzat de crime.

Deci la alții se poate. Vreau o țară ca afară. Ca în Coreea. Aia de sud, ca să n-avem vorbe. 😁

Subscribe now

3. Un președinte care apreciază frumusețea

Că tot a venit vorba de Coreea, președintele coreean de la nord se pregătește de cel de-al Nouălea Congres al Partidului Unic.

Și nu doar cu cartoane colorate pe care scrie “Kim te iubim” ci cu lansatoare de rachete. Cartoanele nu impresionează pe nimeni. Rachetele, daca sunt multe si pot penetra sistemele defensive, da, pot influența vecinii neprietenosi.

Președintele Kim Jong Un a descris cele 50 de lansatoare capabile să poarte ogive nucleare drept “atractive” si “minunate”.

Sigur, frumusețea este în ochii președintelui privitor.

Share

4. Un președinte lipsit de sensibilitate

Ministrul Sănătații ales de președintele Trump începe o campanie de sensibilizare a publicului larg pentru mâncare naturală (spre spaima industriei ursuliste de greieri și lăcuste) și pentru mișcare. Împreună cu Kid Rock.

Și cei doi au și nerușinarea să se pozeze topless. Oameni bătrâni și fără sensibilitate față de toate grasele cu păr albastru care o ard cu “body acceptance”.

Vi-l mai aduceti aminte pe fostul ministru al sănătații al președintelui Joe Biden? Hăndrălăul ăla gras îmbrăcat în femeie? Care parcă fusese pus acolo ca să sublinieze importanța bolilor mintale?

Administratia Trump dă un semnal foarte greșit bărbaților americani, cum că în loc să se deghizeze în femei grase ar trebui să se lase de mâncat gunoi instituționalizat (McShit, CNN etc) și să facă un pic de sport.

Sleepy Joe și Trump, președinți diferiti, viziuni diferite despre sănătate.

Ne place sau nu, trăim într-o lume modelată după toanele președinților. Inclusiv ale celor care citesc apometrele. ar putea să confirme. 🙃

Leave a comment

N-am o problemă cu asta, există si dependente mult mai rele. De exemplu heroina. Sau donatiile pentru ca oficialii din Ucraina să îsi poată face WC-uri din aur. Tarotul e chiar ok. Aproape că a început să îmi placă și mie. Mă gândesc chiar să îmi fac un set de Tarot cu autori români de pe Substack. Numa’ simboluri bune pe acolo. Justitia, Moartea, Prostul si restul.

Asa că luna asta am tot vizitat din magazinele cu cărti de si despre Tarot din insulița unde am venit pentru soare si bere. Tarotul este ca extensia de browser, îi dai “add” și în final îți înlocuieste tot browserul.

Sunt pe aici mai multe magazine de Tarot decât as fi crezut, dovadă că în perioade de criză gândirea magică care e în ADN-ul nostru îsi scoate cornițele. Rafturi nesfârsite cu deckuri de Tarot, oracole si alte modalităti traditionale de prognoză si planificare.

Ce întelege multă lume gresit (including yours truly, am căzut si eu grav în capcana asta) este că Tarotul nu a fost făcut pentru divinație, ci a fost initial un simplu joc de cărti. Cam ca Decembrie 1989 din România, care a fost initial o banală răscoală populară, înainte să devină o sofisticată lovitură de stat.

Trecem peste legendele naive cu țiganii din România, păstrătorii secretelor Tarotului pe care l-au adus in viața noastră direct din Cretacic, că sunt jenante, serios. Le ignorăm cu desăvârșire.

Tarotul a apărut ca un joc de cărti renascentist, in nordul Italiei pe la începutul secolului 15, într-o perioadă în care oamenilor nu le era jenă să îsi piardă timpul jucând cărti.

Familiile bogate care plăteau artisti ca să le facă reclama, să picteze biserici, să le facă statui etc. au descoperit că e o idee bună să plătească artisti ca să creeze seturi de cărti care să contină simboluri ale familiei. La biserică nu merge chiar toata lumea ca să vadă frescele, dar cărti joacă toti prăjitii.

Cam cum face acum Kaufland când sponsorizeaza festivalul adolescentilor homo-confuzi de prin satele României. Adică dacă tot se joacă, măcar să se joace cu însemnele Famigliei. Kaufland România devine astfel un fel de “Insula Iubirii” a lui Epstein, varianta homoerotică si gratuită.

Kaufland România vine cu minorii, Acceptstein vine cu consumatorii si cu know-how-ul. De undeva trebuie să învețe și ăia micii mișcările, nu?

Dar iar divaghez, boală profesională, revenim ferm la jocul de cărti renascentist sponsorizat de familiile nobiliare nord-italiene. Cu jucători adulti si cu hainele pe ei, ca să nu fie vorbe.

1. Italia

Jocul se numea initial “tarocchi” si desi regulile nu au supravietuit, se pare că jocul era o combinatie de memorie, noroc si experientă, în genul jocului de Bridge.

Primul patron cunoscut al jocului de cărti renascentist de Tarot a fost Filippo Maria Visconti1 (1392-1447), ducele de Milano. Au supravietuit până în zilele noastre 15 seturi de cărti ale familiei Visconti. Obiecte de lux, decorate cu foiță de aur, făcute să impresioneze jucătorii si privitorii. Cam ca taberele organizate de Kaufland, făcute să impresioneze tinerii homoexploratori.

Imaginile originale ale cărtilor de Tarot nu aveau nicio treabă cu divinația, nu aveau nicio tematică ocultă. Tematica lor era una generală a timpului gen ierarhia de la curțile nobiliare, virtuți crestine, să nu tânjesti la nevasta aproapelui.

Si nelipsitul “memento mori”. Că na, când ai o viață bună tinzi sa uiti că la un moment dat se termină.

Personajele din cărtile de Tarot erau împărati, papi, reprezentări ale justitiei, morții, teme generale întâlnite în predici, în poezie si artă. Împreună cu referinte la victorii militare, căsătorii si membri blonzi ai familiei Visconti. Pentru că vremea lor nu era obligatoriu să bagi în reclame si un negru, toate personajele din Tarot sunt asa, mai pe alb.

Deckurile de Tarot din vremea respectivă erau atât de scumpe încât erau parte importantă din moșteniri, le prindeau doar nepoțeii favoriți.

2. Franța

Jocul de Tarot sponsorizat de Visconti s-a răspandit în toată Europa mai rău ca viciul promovat de Kaufland, ajungând si în Franța în secolul 16 unde numele initial “Tarocchi” s-a franțuzit în “Tarot”. Poate si pentru faptul că francezii nu reusesc să pronunte nimic cum trebuie.

Temele initiale ale imaginilor, putere militară, ierarhie etc au devenit simbolice iar în Franța cuprinsă de fascinatia Egiptului adusă de campaniile lui Napoleon a aparut rapid ideea cum că setul de cărti provine din Egipt si oferă acces la o intrare secretă pe usa din dos la ceva înțelepciune universală. (Nicio aluzie aici la campania de homoeducație făcută de Kaufland)

În această atmosferă intră în scenă Antoine Court de Gébelin2 (1725-1784), un fel de Radu Tudor al momentului, handicapati analisti independenti au existat în toate epocile, care declară pur si simplu că Tarotul nu este un joc de cărti ci întelepciune egipteană veche deghizată sub formă de cărti pentru a supravietui. O idee fabricată de la zero dar care părea prea bună ca să nu fie adoptată pe larg.

Court de Gébelin a fost urmat de o serie de ocultisti pasionati de Tarot, Jean-Baptiste Alliette, Éliphas Lévi, Gérard Encausse etc care au asociat jocul de Tarot cu tot ce se putea asocia, numerologie, astrologie, kabala, oricare sistem de gândire ocultă a momentului.

Tot atunci au apărut si primele încercări a proteja sistemul de convingeri de criticile răuvoitorilor, cam cum e legea Vexler în zilele noastre. Au răspândit stirile cum că Tarotul nu este un simplu joc, ci un instrument periculos, care dacă e utilizat superficial sau cu curul greșit îi poate sărăci pe utilizatorii neatenti. Cam ca numirea domnului Ilie Sărăcie în fruntea guvernului României.

3. Anglia

De la jocul de societate Tarocchi la jocul de Tarot prin care francezii se simteau (total nefondat) mai inteligenti următoarea transformare serioasă a venit în Anglia, sub influenta Ordinului Apusul de Aur3, o societate secretă care avea câteva sute de membri.

Doi dintre acestia, Aleister Crowley si Arthur Edward Waite au organizat 22 din cărtile de Tarot ca fiind “Arborele Vieții” si le-au asociat diferite interpretări spirituale. Apoi Waite a tocmit o artistă, la fel ca si familia Visconti, să redeseneze putin cărtile, ca să facă povestea mai fluidă.

Colaborarea dintre ocultisti si desenatoare a dat lumii avidă de divinație și interpretări oculte ceea ce azi numim “setul Rider-Waite-Smith” sau mai simplu, “Rider-Waite Tarot4”.

Care rămâne până astăzi cel mai utilizat deck de Tarot din lume.

4. New Age, arhetipuri & restul

În secolul 20 jocul de Tarot a îmbătrânit în continuare frumos, ajutat de subcultura New Age în căutare de justificări identitare, apoi de ideile lui Carl Jung despre arhetipuri si în final de noua nevoie a noastră de instrumente proiective cu care să ne explorăm anxietățile.

Klecksografii5, Rorschach și câte și mai câte.

Seturile de cărti de Tarot au devenit mai diverse ca lista de genuri posibile de pe Netflix: despre păgânism, astrologie, în stilul pictorului X, Y, Z, esoterice etc.

Dacă ne gândim putin, Tarotul este o istorie de mega-succes. Începută ca un banal joc de cărti pentru a glorifica o familie nobiliară locală, apoi scremută într-un sistem ezoteric de niste ocultisti francezi minori si în final transformat într-un test proiectiv foarte democratic.

Atât de democratic că acum e plin de magazine de Tarot peste tot. Mai multe decât cele de Kaufland. 🙃

Poate că semnul că nevoia noastră cea mai mare nu este atât pentru un instrument de divinație, cât pentru unul care să ne ajute să ne cunoastem mai bine.

Și cu asta v-am lăsat, că trebuie să mai vizitez vreo două magazine de Tarot și astăzi. Din fericire aici nu există Kaufland.

Subscribe now

Share

Am deschis de dimineată editorul din Substack ca să vă salut si să-mi sară inima, dispăruse optiunea de a scrie un text. Pentru o mili-secundă m-am gândit că overlorzii Substackului vor să ne facă pe toti podcasteri.

Dar optiunea nu a dispărut, ci doar au rebotezat-o din “create new text” în “create new article”. Deci de azi încolo nu mai scriem “texte”, scriem direct “articole”.

Minionii Substackului mesteresc tot timpul la masinăria si interfata Substackului, schimbă tot timpul tot felul de setări fără să ne mai anunte si pe noi, umilii utilizatori, transformând experienta zilnică de pe Substack adeseori într-un joc de explorare si descoperire. Adică eu, dupa trei ani de utilizare zilnică încă asa mă simt.

Un vechi prieten pe care am reusit să il conving să vină si să scrie pe Substack (pentru că scrie despre lucruri folositoare, nu ca mine 😅) m-a rugat să il ajut să îsi modifice partea vizuală a substackului lui.

Easy-peasy, doua clickuri m-am gândit eu. Adică la ale mele atât durează. Atâta doar că la el mi-a luat douăj’ de minute ca să aflu că de când m-am abonat eu, Substack a introdus un checkmark nedocumentat si adânc ascuns in prăpastia paginii cu setări, pe care dacă nu îl debifezi nu mai poti să îti personalizezi publicatia. Arată de ca si cum ai posta vesnic direct în contul tău, ca propagandistii ucraineni. Că astia scriu pe Substack ca pe feisbuc, zici că n-au publicatii, au doar conturi. Pun intended.

Asta e setarea nenorocită.

Dacă ati deschis televizorul pe Substack mai târziu si v-ati luptat, ca mine, cu Hidra tuturor setărilor de pe Substack, care nu vă lasă să vă personalizati publicatia trebuie să debifati “match profile”, că acum e default. Altfel o să arate Substackul vostru ca si cum ati fi banderist1, pardon my French. 🙃 Slava!

Altfel overlorzii Substackului evită/amână să introducă modificările care chiar ar conta, pe care le asteptăm cu totii cu sufletul de gură, unii de ani de zile.

1. o optiune de a seta feed-ul din Notes strict cronologic. Adică una în care să vedem în timp real toate prostiile pe care le postează cei la care suntem abonati. Optiunea pe care o urăsc toate platformele si nu a introdus-o până acum după stiinta mea decât una singură, Upscrolled2. Până si Substack, asa “liberal” si proconsumator cum se prezintă ezită grav să introducă ordonarea cronologică. Nu, “following” nu le ordonează în ordinea numerelor de pe tricou, ci după ce crede algoritmul că te-ar putea interesa.

   

2. O optiune de a plăti ca să citesti un singur articol, fără să te abonezi.

Voi ce v-ati dori să facă Substackul vostru dacă v-ar întreba Pestisorul de Aur? Folositi-vă imaginatia, vizualizati un caras auriu având capul lui Christ Best, CEO-ul Substackului.

Hai, trei dorinte, să le auzim. Eu v-am zis două de-ale mele. Pe a treia nu pot să v-o spun că e posibil să intre sub incidenta legii Vexler.

Hai, să curgă dorintele. Cine stie, poate mă citeste in secret Chris Best, si le vede. 😅

Leave a comment

Share

1.

De parcă nu ne ajungeau anxietătile momentului, războiul din Ucraina care pare să nu răspundă la antibioticele lui Trump, zoonoze noi, astronomii au venit cu una nouă, numa’ bună să ne tină treji noaptea.

Vă aduceti probabil aminte cât buzz s-a făcut anul trecut cu un asteroid din afara sistemului nostru solar pe care l-a traversat netulburat de gravitatia planetelor mari si de îngrijorările noastre.

Cam cum traversează curtea mea ticăloasa de pisică a vecinilor în căutare de vrăbiute neatente. Netulburată de obstacolele si capcanele pe care i le-am întins eu. O nenorocită însetată de sânge nevinovat.

Asteroidul se deplasa cu 68 de km/s, cam dublul vitezei cu care Pamântul se deplasează în jurul Soarelui. Din fericire a plecat mai departe, fără să atingă nimic si noi am rămas doar cu sperietura, îngrijorările si rana narcisică, cum că sistemul nostru solar e cam sat fără câini. Trece cine are chef prin el.

Dar acum astronomii par să lucreze mână-în-mână cu psihoterapeutii cu clienti putini si vin cu o nouă stire. Cică nu există doar asteroizi vagabonzi, ci si găuri negre vagaboande, care circulă de capul lor.

Mult mai mari si mult mai rapide, 3000km/secundă, nu le-am vedea (blackholes, remember?) până când aproprierea excesivă de sistemul nostru solar ar începe să deranjeze orbitele planetelor mai îndepărtate. Nu că dacă am afla mai repede că vor să ne viziteze am avea ceva special de făcut. Poate doar să nu ne mai plătim taxele către Ucraina, că oricum nu mai contează.

Până de curând existenta găurilor negre rătăcitoare prin Univers era pur teoretică, o idee de prin anii ‘50. Însă de curând e mai putin teoretică ci foarte practică pentru că astronomii consideră că au dibuit vreo două foarte reale. Dacă există două, înseamnă că mai există si altele.

Asa că dacă n-aveati niciun motiv serios să vă îngrijorati astăzi puteti încerca cu gările negre care circulă de-a-n-pulea la întâmplare prin univers. Si pot veni si prin apropierea noastra. #amentothat.

Subscribe now

2.

Dacă sunteti ca mine si în fiecare zi vă enervati că nu găsiti ceva anume pe Windows, mailuri vechi, cărti piratate cu trudă pe care nu vă mai aminti unde le-ati pus nici sub tortură si apoi îl înjurati pe dl. Gates pentru mizeria de sistem de căutare de pe Windows, well, chinurile voastre au luat sfârsit. Există o solutie pentru asta. Mică, suplă, rapidă, cu pielea elastică (hello, Buhnici!) si gratuită.

Se numeste “Everything” (adică găseste orice) si poate fi descărcată aici. În oricare variantă vi se potriveste mai bine, installer, aplicatie portabilă etc.

Thank me later.

3.

În timp ce făceam “revista presei substackurilor românesti” de astăzi si mă ajutam si de niste cafea (cafeaua e un ingredient esential la “revista presei” 🙃) mă gândeam că acest simplu gest pe care cei mai multi îl facem zilnic, de a întinde mâna după cana de cafea, nu a fost întotdeauna asa de usor.

Există cel putin patru momente documentate în istorie când consumul de cafea a fost ilegal. Ilegal like in “îti tăiem gâtul dacă bei cafea”.

Share

(Partea de mai jos cu cafeaua este rezervată cititorilor care contribuie la cafeinizarea acestui newsletter. Restul rămânem pe Earl Gray.)

Read more

1. Nume

Unul din lucrurile care îmi plac la “revista presei substackurilor românesti” pe care o (între)țin la Paradigma este că pot să văd lucruri care în mod normal, la lectura obisnuită a unui articol sunt invizibile. De exemplu ce nume apar în articole. “Nicușor”, “Ilie Sărăcie” sau “Star Trek”.

Unele nume apar mai des, semn că sunt o preocupare constantă a autorului/autorilor respectivi. De aici până la o listă a tuturor numelor care apar intr-un interval mai mare (cum ar fi o lună), ordonate dupa frecvență n-a fost decât un pas. Pe care m-am și grăbit să îl fac.

Aici fac o mică pauză și îi asigur pe colegii mei care vor să îmi recomande să îmi explorez putin această latură voyeuristică că o fac în mod constant. 😅

Apoi m-am gândit că lista cu nume e prea bună ca să o păstrez doar pentru mine, așa că, without further ado, de acum public la sfârsitul fiecarei luni o listă cu cele mai frecvente nume din articolele de pe substackurile românesti. Prin “nume” întelegând orice cuvânt scris cu majusculă.

Am scos numele de platforme media, Facebook, Netflix sau sisteme de operare, Android, iOS, total neinteresante, apar tot timpul, nu spun nimic.

Frecventa numelor e calculată per articol, nu total. Deci dacă cineva e obsedat de doamna Mirabela, întâia concubină a românilor (săru-mâna, doamnă!) iar numele “Mirabela” apare de 20 de ori într-un articol va fi contorizat în lista o singură dată.

Intr-un viitor apropiat variantele similare (“România”, “României”) vor apărea consolidate într-una singură, deocamdata apar separat.

După câteva luni vreau să fac un mic grafic cu primele 20 sau 50 de obsesii preocupări ale românilor, vedem cum se mai schimbă ce ne interesează pe Substack. 😊

De exemplu, în cele 1632 de articole publicate până acum în luna ianuarie pe substackurile românesti, “România” apare în 267 de articole, apoi “SUA” in 147 (câinele bătut nu pleacă de la măcelarie).

“Dumnezeu” apare abia pe locul 6, după “Trump” si “Europa”.

Românii au priorităti clare. Râdem, glumim, dar pentru aliatul strategic nu ne pierdem interesul. Chapeau!

În afară de nume, noua rubrică de pe Paradigma mai contine și numărul total de articole publicate în luna respectivă si câti autori au muncit să le scrie.

Ce statistici lunare vi s-ar mai părea interesante? Hai, că de mâine merg la plajă, si am timp liber să adaug chestii noi și sunt receptiv la propuneri.

Subscribe now

2. Obeliscuri

Așa cum mie îmi place să scormonesc prin pe ce mai publică românii pe Substack (prost obicei, știu) altora le place să scormonească prin corpul uman. Și o fac mult mai metodic decât mine, au toată invidia mea.

Un britanic pe numele lui de fată Ivan Zheludev, tot scormoning prin genomul uman a găsit mii de fragmente de ARN care nu se potriveau nici cu gazda, nici cu “musafirii” cunoscuti din flora intestinală.

Le-a botezat “obeliscuri” pentru că sunt mici, se multiplică singure, sunt structural distincte si, creme de la creme, nu pot fi incluse in niciuna din categoriile existente de forme de viată. Nu sunt bacterii si nu sunt virusuri. Sunt ceva intermediar sau ceva total diferit.

“Obeliscurile” sunt molecule circulare de ARN, care nu au un învelis de protectie cum au virusurile si trăiesc în bacteriile care trăiesc în interiorul nostru. Cam ca în povestea de la mine de la țară din Irlanda, care este o insulă pe care se află un lac, lac care are la rândul lui o altă insulă. Sort of.

Cele mai apropiate rude ale obeliscurilor par să fie viroizii (agenti patogeni făcuți doar din ARN) si replicatorii pre-celulari. Obeliscurile par sa fie un fel de “fosile moleculare” provenind din perioadele timpurii ale aparitiei vieții.

Cel mai interesant detaliu legat de “obeliscuri” este acela că nu trăiesc direct in celulele noastre, ci doar în bacteriile care trăiesc în noi. Un fel de “paraziti ai parazitilor”. Dar parcă am mai spus asta deja.

Un fel de păpuși Matroshka biologice. Păpușă-în-păpușă-în-păpușă. Ce șanse erau ca un rus să descopere niște Matroshka biologice? Așa apare nevroza de destin.

Până acum nu e nimic clar dacă obeliscurile ne fac rău, ne fac bine sau nu ne influentează în vreun fel.

Câteva posibile presupuneri rezonabile ar fi că obeliscurile influentează comportamentul bacteriilor, sunt în competitie cu virusurile care infectează bacteriile, că nu fac nimic util pentru noi însine și există doar din cauza faptului că evoluția a uitat de ele si nu le-a eliminat. Cam ca multi politicieni din România, dar asta e o altă idee pentru altă dată.

“Obeliscurile” ne provoaca să revizuim un pic definitia vieții, sugerează că s-ar putea să fi ratat o categorie întreagă a ceea ce se califică de a fi viață. Sau si mai dubios, că viața ar putea fi un spectru, un continuum si nu neapărat o listă.

Eu trebuie să vă mărturisesc că după ce am citit povestea obeliscurilor am început să mă simt așa, ca un fel de șantier arheologic biologic, cu multe zone încă neexplorate.

Și mulți migranți ilegali. 🙃

Leave a comment

1. Postul intermitent

Pe motiv de câteva kilograme în plus și chef să încerc chestii noi am început să experimentez diferite forme de post intermitent. Am început simplu, ca toti începătorii cu restrângerea perioadei de zi în care mâncam, la 16, apoi 8, 4, 2 ore. Iar apoi pentru un an am experimentat si infamul OMAD (“One Meal A Day“ = o singură masă pe zi).

În final, după tot felul de experimente personale si citit tone de articole si cărti despre postul intermitent (cele mai multe plictisitoare de moarte, literatura despre fasting este boring as fuck) am ajuns acum vreun an la varianta ADF (“Alternate Day Fasting“) si de atunci eu si varianta am rămas buni prieteni.

Cam în orice ce fac oamenii tind să complice inutil lucrurile.

Unii practică ADF prin tot felul de variante savante, în care zilele de post sunt doar zile de restrictie calorică, alții au diferite cicluri. Alții cântăresc în continuare mâncarea, calculează caloriile sau elimină complet anumite grupe alimentare, mai rău ca veganii.

Eu sunt un om simplu, am ales varianta cea mai simplă posibil: în zilele de post nu mănânc nimic, apă și cafea iar în zilele de mâncat mănânc ce vreau, cum vreau, cât vreau, unde vreau, cu cine vreau. Mă rog, la partea “cu cine vreau” si “unde vreau” mai mă consult ocazional si cu jumătatea mea mai bună, dar să rămânem în zona fastingului.

2. Reacții din sală

În anul de când am început să mănânc o zi da, una nu, am trecut cu bine de miștourile prietenilor (la ce altceva sunt buni prietenii, dacă nu pentru miștouri când vrei să încerci chestii noi?), și am răspuns la întrebările lor absolut firesti cum ar fi:

• “te antrenezi pentru o vacanta in Somalia?”,

• “o știi pe aia, pe Greta?”

• “ai probleme cu banii de mananci mai rar?”,

• “ce nume monahal ti-ai luat?”,

• “mă lași să te ating?”

si altele pe care care nu le pot scrie aici, că poate mai citesc și copiii.

Dar am reușit să rezist presiunii sociale a grupului, să îmi păstrez rutina în călătorii, vacanțe, sărbători și să îmi obisnuiesc prietenii că sunt zile în care ies la shaorma și zile în care ies doar la o cafea.

3. Postul nu este despre mâncare

Unul din lucrurile pe care publicul larg (pun intended), gras sau nu, îl întelege greșit este că postul nu e dietă. Sigur, postul e o metodă simplă șî eficientă de a reduce din calorii și a nu mai mânca like a fucking hippo, dar postul nu este în mod primar despre calorii. Unii ar putea fi tentați să îl vada ca pe un stil de viață și asta deja e o abordare mult mai bună.

De exemplu, Richard Watson, un filosof simpatic, a propus lumii ceva ce el a numit “dieta filosofului”, un fel de stoicism-cartezian al mâncatului, condimentat copios cu epicurianism. Cu ceva accente moralizatoare pe alocuri, un fel de “băbăeți, atunci când vă îndopati, mai gânditi-vă și la copilașii africani, ăia care au părinți neperformanți financiar și ca atare n-au ce mânca”.

La mine n-a funcționat, am citit acum mai mulți ani cartea lui Watson alături de niste aripioare picante la KFC și nu m-au impresionat deloc cântecele lui bizantine de sirenă filosofică grasă.

Dar poate așa sunt eu, mai insensibil și Africa nu îmi apasă pe butoane. Nu mi-a apăsat niciodată. Fiecare cu caloriile și butoanele lui.

Dar e o carte faină, bine scrisă, a fost tradusă și în România și o găsiti si pe torentele patriei dacă guvernul pro-ieuropeean v-a destabilizat bugetul pentru lecturi. Nu vreau să încurajez pirateria, just-sayin’. E o carte mică, de citit la o shaorma, maxim două. Și vă garantez că o să vă simtiți mai inteligenți după ce o citiți, măcar câteva ore după.

De aici încolo părerea mea și a domnului Watson pleacă pe drumuri diferite, pentru că pentru mine postul intermitent nu doar că nu este o dietă, dar nu este nici măcar despre stilul de viață.

4. Postul ca autoapărare

Pentru mine postul intermitent este în primul rând un mindset, un model cognitiv. Si este despre autocontrol si autoapărare. Postul este despre puterea refuzului.

Postul nu e despre mâncare. E despre capacitatea de a introduce pauze într-o lume care nu se mai oprește.

Una din abilitățile pe care noi pare că le-am pierdut pe parcurs este abilitatea de a spune NU, aceea de a opri consumul.

Cel mai vizibil exces este cel alimentar, dacă nu mai încapi bine în scaunul avionului, been there, done that, e clar că nu ai un stil de viață tocmai ascetic. Dar excesul nu este doar alimentar. Arareori este doar alimentar.

Excesul poate fi de alcool, de băuturi energizante sau de dopamină ieftină. Sau exces de relații ieftine. Excesul de social media nu se vede. De la TikTok sau Instagram nu faci burtă. De la excesul de relații ieftine mai faci uneori cearcăne, dar dispar cu un pic de fond de ten.

Comparația dintre mâncare si social media e mai potrivită decât ați crede, superficialilor! Ambele vin pe nevoi fundamentale ale noastre (de a ne alimenta și de a fi informați) si ambele sunt pervertite si exploatate fără milă de lumea modernă.

Junk-food-ul nu este despre alimentație, ci despre o industrie care exploatează nevoia noastră de a ne alimenta. La fel si social media, care a încetat demult să fie (doar) o sursă de informare ci doar ne îndoapă cu lături de realitate. Fake-news, propagandă, reclame, ideologie. Un fel de Peștera lui Platon1 transformată în Groapa de Gunoi a lui Platon.

Chiar dacă nu ne place să ne gândim la asta, suntem zilnic luați de proști de industria alimentară și de BigTech care toarnă în noi toate gunoaiele acestei lumi. Contra-cost, desigur. Alimente de proastă calitate pe care orice pisică le refuză (câinele le mai acceptă uneori) si pseudo-știri.

Aici intră în scenă ideea de post. Postul care limiteaza excesele, care le controlează introducând perioade de pauză. Postul care ne reînvață să spunem NU. Postul care ne ajută să ne apărăm.

Postul nu este despre a renunța complet la ceva (na, e mai greu să trăim prin fotosinteză, că am fost construiți altfel) ci de a regla acel ceva. Nu renunțăm complet la mâncare, ci o luăm sub control. Nu renunțăm complet la social media, ci o luăm sub control.

Cele două mari industrii, Big Food și Big Tech sunt gata să ne alimenteze anxietățile spunând ca am muri dacă am renunța la produsele lor.

Fals de două ori. În primul rând că n-am muri, se poate trăi bine fără amândouă. Si în al doilea rând că nu e nevoie să renuntăm la ele, ci doar să le controlăm prin crearea a noi obiceiuri de consum.

5. Soluții?

Soluțiile sunt arareori universale, cel mai adesea sunt individuale. Habar n-am care ar putea fi soluțiile unisex. Soluțiile mele sunt simple.

• Am renunțat complet la o mare parte din junk-food-ul informational. Facebook, Twitter etc. Imi satisfac nevoia de social media pe Substack si mesaje directe cu prietenii si colaboratorii. Mai igienic, mai puțină heităreală. Nu sunați, ies eu din când în când.

• Am înlocuit telefonul cu o tabletă care stă în geantă, că nu are loc în buzunar. O scot doar când este absolut necesar să verific un email sau să vorbesc la telefon. De atunci sunt mai atent la ce se întâmplă în jurul meu, cum sunt îmbrăcati oamenii și ce culoare au frunzele.

• Port tot timpul o carte și un carnețel cu mine. Nici cartea, nici carnețelul nu au reclame, nu îmi cer donații pentru Ucraina, nu îmi trimit notificări și nu rămân niciodată fără baterie. Postul de astăzi l-am scris dintr-o idee din carnețel. Trăiască carnețelul!

Am luat sub control dopamina ieftină și junk-food-ul din viața mea, ceea ce vă urez și vouă. Le-am înlocuit parțial cu alternative mai sănătoase. Citit, scris, gătit. Mănânc doar ceea ce vânez singur. 😅

Doar parțial, că nu vreau să sfârșesc ca Budda rezemat de un smochin, obez și venerat de followeri. Prefer un Budda care mai și refuză din când în când.

Namaste! 🙏

Cei care ma stiti de mai multa vreme stiti ca imi place sa numar ouale altora si tin un ochi pe substackurile romanesti.

Acum cateva luni cand pe lista cu care le urmaresc cu atentie si ingrijorare erau doar vreo 600 numarul articolelor zilnice ajungea uneori la 70. Incepusem chiar sa fiu un pic ingrijorat ca modestul meu proiect cu “revista presei” va deveni prea mare si prea greu de gestionat.

Intre timp lista a ajuns la 863 de publicatii in limba romana iar numarul articolelor publicate zilnic scade constant, de la 70 a scazut la 50, astazi au fost doar 33. Plus inca 4 cu paywall. Plus inca vreo 3 pline de ura, propaganda pura, le-am sters din lista ca sa nu va strice buna dispozitie si cafeaua de dimineata. Autorii nu i-am sters, ma gandesc ca poate doar au avut o zi mai proasta si le aduce Mos Craciun ceva frumos si le trece supararea pe lume. Vedem.

Dar tot sunt putine articole. E ca si cum asteptarea lui Mos Craciun ne face mai lenesi si mai putin comunicativi.

Inteleg asta pe pielea mea. Am de luni vreo trei povesti pe care doream sa vi le spun si n-am avut stare sa ma asez la laptop sa le scriu. Din categoria “nu lasa pe maine ce poti face azi. Lasa pe poimaine, ca poate nu mai e nevoie sa mai faci.

Intre timp Mos Craciun a decis sa ma ajute in procrastinarea mea si mi-a adus niste microfoane simpatice. Probabil o aluzie fina ca o alternativa solida la scrisul pe Substack este vorbitul pe Substack. Asa ca poate ca din ianuarie o sa ne mai si vorbim din cand in cand, nu doar citim. 😊

2. Autorii

Am gasit pe Substack o pagina care a facut o lista cu autorii de pe Substack din Africa de Sud. N-am nicio atractie speciala pentru Africa de Sud, dar mi-a placut ideea unei asemea liste. Completeaza o lipsa inexplicabila din partea overlorzilor platformei de a oferi ei insisi o asemenea lista oficiala.

Da, exista un fel de “top” oficial al publicatiilor romanesti pe Substack, cu primele zece. Doar zece. Iar din primelor zece substackuri romanesti doua sunt in limba engleza, unul in maghiara si unul reprezinta industria cersitului. Nimic sexy acolo.

Asa ca dupa indemnul terapeutic “construieste ceea ce cauti” am facut o lista cu toti autorii romani pe care ii stiu eu, pe modelul sudafrican de care va spuneam mai sus. Poate chiar un pic mai bun decat al africanilor, scuzati lipsa de modestie, ca lista facuta de mine e dinamica, ii cuprinde doar pe autorii care au publicat ceva in ultimele 90 de zile. Ca sa ii eliminam pe morti, ciclotimici si pe cei care intra pe Substack doar de doua ori pe an ca sa anunte ca organizeaza nevasta un workshop nou. Aia zic. 🙃

Lista este despre autori, nu publicatii. Click pe numele unui autor si pe pagina lui de profil lui vedeti pe unde si ce scrie. Daca va apare numele acolo si din anumite motive nu doriti sa apara (who am I to judge?) dati-mi un DM si il scot imediat. Nici macar nu e nevoie de injuraturi, cum au inteles gresit vreo doi substackeri. Chiar se poate fara efort. Say the word. 😅

Si ca tot vorbim de autori, ma bucur ca am reusit sa il conving pe sa vina pe Substack (nu ma intrebati de ce in numele lui se afla un punct, ca habar n-am, dar asa se scrie, cu punct la sfarsit).

Sergiu vine cu o idee terapeutica foarte ofertanta, veche si buna, aceea de terapie prin filosofie. Ne readuce aminte ca la inceputuri filosofia era o chestie foarte practica, care incerca sa ne ajute sa gasim solutii la problemele de viata. Ceva mai tarziu a ajuns o chestie incalcita si dubioasa de care lumea se fereste. In fine, daca aveti curiozitati, intrebati-l direct pe el, ca va raspunde, e un tip vorbaret.

Poate il conving sa stam de vorba live, ca tot trebuie sa probez microfoanele acelea care va ziceam mai devreme ca mi le-a adus Mos Craciun, stau degeaba sub brad.

3. Frecventa

Viermii cei neadormiti ai industriei au facut statistici pentru 2025 despre frecventa newsletterelor.

Cele mai multe sunt saptamanale, adica 54%. Apoi zilnice, 19%. Intre ele ar fi cele care publica de doua ori pe saptamana, 11%. Cele mai rare sunt cele lunare. Dar de ce ai publica lunar, ca te uita lumea de la o luna la alta.

Cat despre platforme lucrurile sunt foarte clare. Substack conduce detasat in preferintele autorilor de newslettere, cu 41%. Iar dupa al doilea competitor, Beehiv, cu 29% restul nu conteaza.

Deci daca ati ales Substack pentru a va canaliza anxietatile si obsesionalitatea sub forma unui newsletter, da, ati ales corect.

Eu doar atat am vrut sa va spun astazi:

1. ca sunt un pic trist ca scrie lumea mai putin pe substackurile romanesti,

2. ca am facut o lista cu cei care scriu,

3. ca puteti sa ii intrebati de ce scriu mai putin 😁

4. si ca puteti sa cititi povestile lui Sergiu despre Marcus Aurelius, imparatul filosof.

Leave a comment

La un moment dat circula pe internet un banc, sub forma unui fals anunt:

“Sunteti alcoolic? Va putem ajuta. Sunati la numarul xxx si puteti alege din oferta noastra generoasa de bauturi alcoolice de calitate la preturi accesibile. Livrare prompta la domiciliu.”

Sigur, bancul circula cu mult timp inainte de aparitia “fact-checkerilor”. Daca ar fi redistribuit acum ar fi considerat fakenews, putinism etc.

Sau mai grav, ar putea fi luat in serios. De exemplu ca acest domn din UK, care da vina pe o reclama pentru aparitia unui episod psihotic la sora lui.

Pentru cei de la grupa de rusa, aveti mai jos traducerea facuta de Google Translate:

Intrebarea omului cu sora, mai mult sau mai putin retorica, este daca e normal sa folosesti nume proprii in reclame. Sau in expresii generale.

De exemplu “vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazma”. Nu de alta, dar se poate ca vreun Grigore sa simta presiunea sociala a grupului si sa faca supradoza de la aghiazma.

O reclamă înfiorătoare. Intr-o lume si mai infioratoare, plina de snowflakeism (sper ca exista acest cuvant si ca nu l-am inventat eu), de autovictimizare si anunturi cretine cu “atentie, cafea fierbinte”.

Am mai pomenit de asta si aici:

2. “Sindromul Persoanei Ciudate“ sau contra-ofensiva autismului

Ca tot vorbim de fact-checking si snowflakeism, stim cu totii abuzurile la care a fost supus cuvantul “autism”. In ultimii ani a devenit o obisnuinta sa vorbim despre “autistul ala de Iohannis” sau “autismul digital” dat de excesul de consum de small-screens. Adica un fel de “stai toata ziua ca autistul cu telefonul in mana si nu mai interactionezi cu oameni reali”. Sort of.

Intre timp persoanele care chiar au o legatura cu tulburarile din spectrul autist s-au hotarat sa clarifice un pic lucrurile (bravo lor!) si sa explice ca ceea ce doreste sa spuna publicul general prin termenul de “autist”, folosit un pic prea generos, este un grup de comportamente ce s-ar putea numi altfel, de exemplu “Sindromul Persoanei Ciudate” (“weird person disease“) . O expresie greoaie, care nu va rezolva nimic, publicul larg va folosi in continuare “autist” in alternanta cu “handicapat” ori de cate ori va dori sa refere la politicieni fara empatie si carisma sau soferi de BMW fara entuziasm pentru semnalizare.

Eu cred ca “Sindromul Persoanei Ciudate” e mai mult o declaratie autist-politica. Nu isi va face loc cu coatele in DSM in niciun univers paralel. Iar DSM are deja destule coduri de diagnostic pentru comportamente bizare, pentru schizotipali, pentru obsesionali si alti ciudati.

Dar macar au incercat.

Subscribe now

3. Legea cererii si a ofertei

Pe vremuri Yahoo avea o divizie de “editori”. Un fel de maimutici dresate in ale jurnalismului low-grade, “creatori de continut” cum le-am zice noi in zilele noastre, care aveau o misiune foarte precisa si foarte utila.

O maimutica-sefa urmarea in timp real pe un ecran datele agregate a ce cautau oamenii pe Yahoo. De exemplu “retete de slabit pentru negrese batrane”. Sau “barbatul foarte batran, cum il stimulam“. Nu va mai dau exemple, folositi-va imaginatia.

Iar cand o tema de cautare atingea masa critica a interesului public maimutica-sefa dadea tema unei maimutici-editor care scria atunci, pe loc, un mini-articol pe tema respectiva.

Nu conta calitatea, nu conta nici marimea textului, ideea era sa il livreze chiar atunci, ca cei care cautau tema respectiva sa gaseasca un material scris la Yahoo. Iar daca tema era persistenta, sigur, articolul era revazut, actualizat, rescris cu informatie de calitate.

Un fel de lege a cererii si a ofertei draga capitalismului, adaptata la motoarele de cautare. De ce sa lasi omul sa caute ceva ce nu exista? Nu mai bine ii livrezi ceva?

Mi-am adus aminte de povestea maimutelor de la Yahoo cand am citit astazi ca dupa esecul acordarii Nobelului pentru pace lui Trump (rusine Norvegia!) niste americani intreprinzatori FIFA s-a gandit sa vina in intampinarea dorintelor lui Trump si a creat Premiul FIFA Pentru Pace. Care i-a fost acordat, firesc, fara emotii beneficiarului, care l-a primit gratios si s-a prefacut surprins. Cam ca atunci cand te prefaci surprins de cadourile de Craciun perfect previzibile.

Iar acum, daca l-au dat, pot sa il si desfiinteze, ca de la anul nu mai intereseaza pe nimeni.

Cui sa il mai dea? Lui Zelenski? Ursulei? Ce alti mari iubitori de pace mai stiti?

Leave a comment

In timp ce noi luptam cu demonii mioritici, cu dovezile ca Georgescu nu era ce ne-ar fi trebuit noua (inca nu le-am aflat) iar lovitura de stat data de CCR a fost una blanda si buna (tehnic vorbind blanda a fost, ca n-a murit nimeni, partea cu buna inca se joaca), cu Mosteanu care a scris din greseala pe CV ca ar fi facut o facultate pe care de fapt n-a facut-o (haidi, bre, toti politicienii mint, de ce sa n-aiba voie si useristii sa minta un pic?) umanitatea tocmai va atinge un prag psihologic important: sonda Voyager ajunge la o departare de o zi-lumina de noi.

Adica lumina sau semnalul radio plecate de pe Pamant au acum nevoie de 24 de ore pentru a ajunge la sonda.

Voyager 1 se afla de 50 de ani in spatiu. E cel mai vechi obiect construit de noi aflat in spatiu si cel mai indepartat.

Sigur, o zi-lumina nu inseamna mare lucru daca o privim in contextul unui an-lumina, adica 9,46 trilioane de kilometri. O zi-lumina e doar o mica fractie dintr-un an. Dar…e ceva ce am construit noi

Voyager a fost lansat in 1977 pentru a explora planetele Jupiter si Saturn, dar pentru ca a fost construit suficient de solid si-a continuat calatoria cu aproximativ 17km/s, adica vreo 62.000 km/h si a adaugat pentru o vreme in fiecare an cca 3,5 unitati astronomice, adica distanta Pamant-Soare. Inca mai adauga 0,3 UA pe an.

Voyager a parasit acum cativa ani sistemul nostru solar, singurul obiect facut de om care a intrat in spatiul interstelar.

Probabil ca unii dintre noi suntem tentati sa spunem “ce mare smecherie ca dureaza o zi sa ajunga un semnal radio trimis de pe Pamant pana la sonda?”

Acelasi semnal radio ca sa ajunga pe luna are nevoie doar de 1,3 secunde. Pana pe Marte de 4 minute. Iar pana la Pluto, considerata candva cea mai indepartata planeta a sistemului nostru solar cam 7 ore. Calitatea de planeta a lui Pluto e ca facultatea lui Mosteanu, propusa, dar nedovedita. Acum Pluto e considerat un “obiect” trans-neptunian. Iar facultatea lui Mosteanu mai mult o dorinta din viata lui decat o realitate.

Iar ca sa ajunga la cea mai apropiata stea de noi, Proxima Centauri semnalul radio ar avea nevoie de peste 4 ani.

Dupa ce a trecut de Saturn sonda Voyager a facut faimoasa fotografie “Pale Blue Dot”, in care Pamantul are dimensiunea unui pixel albastru. O fotografie facuta la propunerea lui Carl Sagan, cu zero valoare stiintifica, dar care ne readuce cu picioarele pe Pamant (pun intended!) despre unde suntem si cat de mult contam in the Greater Scheme of Things. Toate dramoletele noastre, toata aroganta si “unicitatea” noastra sunt inghesuite pe punctul palid de langa sageata.

O fotografie mai mult politica, ca sa zic asa. Care ar trebui sa ne indemne sa uitam de useristi mincinosi, de georgesti, de coruptia din Ucraina si sa ne (re)gandim locul nostru.

Suntem cu totii doar un pixel albastru.

Share

1. Un pic de politica nebiasata

Discutam recent cu un amic un pic de politica. Stiu, prost obicei, dar nu ma pot abtine. E ca fumatul. Iti juri in barba ca n-o mai faci, ingropi tigarile si cand stai la masa cu un fumator si vezi tigarile pe masa fara sa iti dai seama ti-ai si aprins o tigara. Si e deja prea tarziu, daca tot ai aprins-o macar o termini.

Si in timp ce discutam noi politica amicul imi spune ca el a evoluat, ca el e greu manipulabil si ca acum isi ia stirile de la AI, nebiasate.

M-a zgariat pe timpan “nebiasate”. Nu barbarismul, forma cuvantului, ci conceptul.

Nu exista stire “ne-biasata”. Orice stire este o selectie a cuiva.

Un proverb japonez spune ca atunci cand esti pe malul lacului poti sa vezi atat florile de nufar care plutesc pe apa cat si noroiul de fundul lacului. Sau broastele as adauga eu. Sau poate cocalarii care asculta manele pe malul lacului.

Pe vremea cand ne luam stirile de la chioscul de ziare sub forma de teanc de stiri, fiecare ziar era un “echo-chamber”, era o bula in sine. Cumparai ziarul corect ca sa iti confirme ceea ce stiai deja, ca partidul X e corupt, ca e un dezastru pentru tara, ca doar partidul Y ne mai poate salva. Si poate americanii daca isi aleg presedintele care ne trebuie noua. Lucrurile erau mai simple atunci. Te iritau opiniile din tabara adversa, le ocoleai ziarele cu grija.

Apoi ziarele au devenit istorie (cand ati mai vazut vreun om citind un ziar pe strada? nici eu) iar sursa adevarului nostru de fiecare zi a devenit social media.

Viata a devenit un pic mai complicata, ca echo-chamber-ul nostru de fiecare zi nu mai il cumparam cu cinci lei de la chiosc, trebuia sa ni-l construim singuri. Adica da-i block in fiecare zi la toate focile care aplauda ideologiile gresite, da-i follow in fiecare zi la influencerii cu limba catifelata care iti spun ceea ce doresti sa auzi.

Ca sa obtii aceleasi stiri placute ochiului/urechii/inimii/ trebuia sa muncesti un pic, sa le asamblezi, contruiesti si sa le aperi. Si sa infierezi ca fiind “fake-news” stirile cu care nu erai de acord. Munca, nene, munca.

2. Sunt stirile AI nebiasate?

Apoi a venit revolutia AI. Care ne promite munca mai putina, productivitate mai mare. Inclusiv in efortul de a ne construi bula noastra de stiri.

Sunt stirile colectate/livrate de AI ne-biasate?

In mod evident NU. Cat de naiv sa fii sa crezi asta?

AI isi ia portia copioasa de bias din materialul pe care este antrenat (ideologic, politic, social) din ghidurile de “bune practici” sau omisiuni. Dealtfel AI-u la inventat un nou tip de bias, unul subtil, care pare obiectiv. AI-ul nu este jurnalist platit, nu injura politicienii care nu ii convin. Pur si simplu ii ignora. Cam cum face Google. In campania electorala daca dadeai un search dupa Trump ti-o arata pe Kamala.

AI-ul invata suplimentar din gunoiul informational generat tot de AI. Se inchide bucla de feedback. Devine un fel de Uroboros informational, in care AI-ul este doar un amplificator, nu un filtru, al mizeriei acestei lumi.

• Ziarele si-au bazat reputatia pe faptul ca informatiile erau greu de obtinut si de verificat. Erau un produs de lux, livrat ca atare.

• Social media a fost Vestul Salbatic al informatiilor, in care toata lumea informa pe toata lumea, in care oricare opinie conta sau putea deveni virala. Insasi ideea de viralitate era o sfidare fata de vechile reguli ale jocului facute de ziare.

• Apoi intra in scena AI-ul, care promite sa elimine “democratia de cartier” a stirilor bazate pe feisbuc.

O face? Da. Creste calitatea stirilor? Nu chiar, se schimba doar biasul si noii manipulari.

Fermele de boti sunt o realitate. “Fact-checkerii” platiti de actori statali si non-statali nu sunt altceva decat curve traditionale care pretind a fi noile Preotese Virgine ale Adevarului. Nu, nu sunt, sunt aceleasi centuriste care pretind a fi altceva.

Ideea de fact checking pare generoasa la prima vedere, dar e perversa in sine. E o alta forma de cenzura. O incercare de a “repara” stirile. Un alt fel de a-ti spune “tu esti prea prost sa intelegi singur stirile, las’ ca iti spunem noi ce sa crezi si ce nu. Pune-ti coiful de staniol si sa incepem.”

3. Care este viitorul stirilor?

Habar n-am, globul meu de cristal n-are semnal.

• Probabil ca AI-ul ne va permite foarte curand sa ne construim un “consilier de stiri” personal, unul care ne informeze conform dorintelor noastre. Sa ne ajute sa ne construim un fel de echo-chamber de lux. Unul care sa ne maseze dorintele si sa ne confirme viziunea noastra asupra lumii. Masinaria suprema de confirmare.

• Am auzit apoi ideea ca ceea ce consideram acum ‘elemente de realitate’ (fotografii, videoclipuri, declaratii) ar putea sa poarte un watermark criptografic. Adica sa stim ferm daca un clip in care presedintele Dan circula confuz prin lume ca Joe Biden e real sau fake. Usor de facut, usor inutil. Daca nu poti sa iti dai seama singur ca un videoclip e fake sau nu probabil ca nu ar trebui sa citesti stiri. N-ai nevoie de ele. Ai nevoie de neuroni, nu de stiri cu certificat de origine.

• Am putea apoi sa asistam la o punere in practica in domeniul stirilor a vechii idei de “intelepciune a multimilor”. Adica AI-ul (tot AI-ul, saracu’) sa faca un fel de insumare a opiniilor populare la un moment dat si sa iti livreze tie direct scorul. “Babaete, toata lumea zice ca asa stau lucrurile“. Sort of.

Iar in final, pentru ca stirile se bazeaza in mod fundamental pe incredere, probabil ca vom redescoperi ca cel mai simplu este sa ne luam ora exacta de la unul, doua, trei personaje in care avem incredere. Ii ascultam pe aia si le uram sex oral celorlalti.

Si uite asa, incet-incet s-ar putea sa revenim la jurnalismul clasic. Ala cu chioscul de ziare. Universul are un mod ironic de a lovi ciclic cu copita.

</rant off> 🙃

Voi de unde va luati stirile?

Leave a comment

Traim intr-o lume in care oricine vrea de la tine sa iti instalezi o aplicatie. De regula una care sa aiba acces la camera, microfon, locatie si folderul cu poze.

• Acum vreo doi ani mi-am cumparat un cantar de baie nou, arata bine, pretul corect. Atata doar ca nu puteam sa il folosesc fara sa imi instalez un app care sa imi monitorizeze greutatea, procentul de grasime etc. No joke, pur si simplu nu functiona simplu, ca orice cantar in absenta aplicatiei. L-am dat inapoi, nu ca ar fi ceva in neregula cu aplicatiile, ci e ceva total in neregula cu aplicatiile obligatorii.

• Dupa vreun an mi-am cumparat un smartwatch. Dintre toate functiile pe care pretindea ca le are pe mine ma interesa una singura, aceea de pedometru. Am instalat o aplicatie (cum altfel?) pe un telefon vechi, mi-am setat cu ajutorul ei ceasul, am abandonat apoi telefonul intr-un sertar, ca nu imi trebuia. Dupa cateva zile ceasul a incetat sa functioneze pentru ca nu putea comunica cu mothership-ul, trebuia sa incarc telefonul si sa il tin in viata. Preferabil in buzunar, ca sa stie chinezii pe unde umblu si cat stau acolo.

• Acum cateva zile mi-am facut buletin din asta nou, am intrat si eu in randul cipatilor, 666, 🤟. Mi-a zis femeia de la ghiseu cand mi l-a dat cu blandete: “sa va instalati aplicatia”. Asa am aflat ca daca vreodata am nevoie sa ii arat vreunuia adresa imi trebuie o aplicatie, nu mai e suficient sa am doar buletin. In Irlanda e un pic mai simplu, arat doar factura de gunoi si am facut dovada adresei.

• La fiecare alimentara din Romania prin care am trecut m-a intrebat casierita daca am aplicatie. Fiecare alimentara cu aplicatia ei. Pentru puncte de loialitate, oferte personalizate, urari de lamultean, din astea. Multe, multe aplicatii. Vrei sa mananci, iti trebuie o aplicatie.

• Tocmai cand incepusem sa ma bucur ca plec din tara tuturor aplicatiilor si ma duc la mine la tara in Irlanda imi trimite Ryanair un email prin care ma anunta ca incepand de ieri nu mai ma pot sui in avioanele lor daca nu am o aplicatie. Nu mai merge faza aia cu tiparit boarding pass-ul pe o hartie, nu merge nici sa ii faci poza la QR, iti trebuie neaparat instalata aplicatia Ryanair.

Subscribe now

M-am consultat cu cumatrul Geppetto despre ce optiuni am. Le-am analizat pe rand, temeinic, cu pros & cons, incepand cu instalat aplicatia pe un telefon vechi, fara SIM, ca sa n-aiba ce date sa colecteze. Sau izolat aplicatia intr-un sandbox.

Parerea lui Geppetto este ca motivele declarate de Ryanair, cum ca salveaza planeta de deseuri si calatorii de timp pierdut sunt gargara de PR.

Si Ryanair confirma cu naivitate asta, spunand ca deja 90% dintre pasagerii lor oricum foloseau aplicatia. Asta inseamna ca regula e facuta doar sa ii oblige doar pe cei inca 10% care nu s-au hotarat inca? 😊

Ce-i de facut?

Doar n-am sa renunt la Ryanair doar pentru o amarata de aplicatie. As putea sa o instalez de fiecare data inainte de a pleca spre aeroport si sa o dezinstalez cand am ajuns in avion.

Intre timp Geppetto ma incurajeaza ca intr-o lume a robotilor, aplicatiilor si AI-ului nu e chiar totul pierdut. Dupa parerea lui de artificial inteligent e suficient sa ma imbrac bine, sa par intarziat, iritat si important, sa arat un screetshot si astfel pot sa trec pe langa agentii de la poarta ca presedintele Dan pe langa istoria Romaniei.

Explicatia lui e brutala: haina face pe om. In traducere “humans respect fabric”.

Incetul cu incetul doar un sacou bun si o moaca aroganta ne mai salveaza de tirania aplicatiilor.

Gata, va las, ma duc sa imi exersez in oglinda expresia plictisita si importanta. Sacou n-am, ies maine sa imi caut unul.

Leave a comment

Ti se strica o haina, o reparai, ca era complicat sa o inlocuiesti. Ti se rupea o carte, o reparai, ca n-aveai de unde sa gasesti alta noua. Nu mai vorbesc de electrocasnicele mari, frigider, masina de spalat. Daca li se ardea motorul, il rebobinai, ca alternativa era neatractiva.

Oamenii erau formati solid cu ideea aceasta de a repara tot timpul chestii, de a nu abandona, era parte din normalitate. Iar aceasta normalitate cuprindea, firesc, si relatiile. Orice fel de relatii, cu partenerul de cuplu, cu parintii, cu copiii, cu vecinii, cu prietenii. Mai ales cu prietenii.

Subscribe now

Cand eram foarte tanar imi placea sa joc Go. Mai existau doar doi jucatori de Go in tot orasul (oras mic si trist de provincie). Nu ne sufeream niciunul intre noi, o incompatibilitate pe toata linia, ne-am tiganit de mai multe ori, dar toti trei am facut eforturi ca sa pastram relatia functionala. Cel putin pana apar si alti jucatori de Go. N-au mai aparut altii noi asa ca am fost nevoiti sa invatam sa fim toleranti unii cu ceilalti, sa ne acceptam asa cum eram si astfel am putut juca Go in continuare.

Nu doar jucatorii de Go adoptasera ideea generala ca totul se repara, nimic nu se arunca (pentru ca e mai ieftin sa repari decat sa inlocuiesti). Multe familii care aveau cate un membru disfunctional (sau “toxic”, cum i s-ar zice progresist astazi) mergeau pe aceeasi idee.

Se imbata Grigore de 2x pe saptamana, mai isi fugarea uneori familia prin fata blocului, dar nu il abandonau doar pentru atata lucru. Ca altfel, in afara de alcool era baiat bun, muncea si aducea salariul acasa. Si nici la curve nu mergea, alcoolul era singura lui pasiune extracuriculara.

Grigore nu era perfect, dar nici nu trebuia, ca inca nu se inventase conceptul de “red flag”, ci doar de barbat obosit dupa schimbul doi. Care atunci cand nu era beat juca fotbal cu copiii, ii ducea la inghetata, le repara bicicletele, din astea. Pana si la sedintele cu parintii mergea Grigore, ce-i drept, beat.

De altfel si copiii mai faceau prostii, mai spargeau un geam, mai furau din casa, dar Grigore nu dorea sa ii dea spre adoptie doar pentru atata lucru. Mai ales ca ai lui ar fi fost si greu adoptabili.

De nevasta lui Grigore nu mai zicem nimic, nu o judecam, ca nu stim prin ce-a trecut. 😅

Share

Mentalitatea reparatului a ceea ce era stricat venea in mod evident dintr-o epoca in care bunurile de orice fel erau putine si scumpe.

Vremurile s-au schimbat, bunurile au devenit acum mult mai accesibile. Este ilogic sa iti mai repari tricoul descusut acum cand oricum ai prea multe tricouri si nu ai cand le porti pe toate. Mai rational e sa il arunci, ca si asa te cam plictisisesi de el.

Aceasta mentalitate a abundentei, de a nu mai repara nimic a pervertit si sfera relatiilor. Ti se pare ca un prieten nu se ridica la inaltimea asteptarilor tale? Mai ai vreo douazeci de invitatii la cafea neonorate, poate ca a venit timpul sa abandonezi prietenul neperformant, sa se duca in bezna relatiilor nesatisfacatoare si sa il inlocuiesti cu unul mai bun.

Ti se pare ca iubita e cam conflictuala? Ca o imita pe proasta aia de ma-sa care n-a avut nicio relatie stabila toata viata ei? Nu e ca si cum ati trai pe o insula pustie doar voi doi. Suntem opt miliarde, asa ca ai de unde alege. Poate ca a venit timpul pentru un upgrade relational.

La ideile postmoderniste de performanta relationala s-au mai adaugat apoi si cele ale progresismului, cel care vede relatiile din unghiul teoriei critice al opresiunii si puterii. Adica fii constient ca esti victima jocurilor de putere si ale opresiunii din relatiile tale, cu parintii si cu prietenii. Toti cei apropiati te oprima, te manipuleaza, te folosesc, te trateaza cu jet si bolta. Iti dau cu seen si gaslighting.

Parintii au fost (si raman toata viata) niste opresori iar copiii, indiferent de varsta sunt adevarati luptatori de gherila, eliberatori din ghearele parintilor toxici.

Social media s-a umplut de povestile de succes ale oamenilor care au reusit sa se elibereze de familiile lor de origine sau de cele pe care si le-au creat singuri, de “mamele narciste” sau “parintii toxici”.

Amazon ofera biblioteci intregi pe tema “Copii adulti care s-au eliberat de parinti imaturi emotional” sau despre cum sa vindeci cu stil de “familiile toxice”.

Traim intr-o lume a productiei de masa, inclusiv a relatiilor. Nu mai reparam nimic. Aruncam totul la gunoi si inlocuim de pe Amazon sau Temu. Dupa buget.

Brave New World. Nimic nu se mai repara. Totul se inlocuieste sau primeste un upgrade. Inclusiv relatiile. Mai ales relatiile.

Leave a comment

Azi e unul din acele momente in care ma felicit ca nu sterg din lista cu care urmaresc substackurile romanesti pe cele care par moarte. Pentru ca doar par. Niciodata nu se stie cum isi revine vreunul spectaculos din somnul cel de moarte, cum zice imnul romanilor. Stie el ceva.

Astazi “Being Everything”, dupa doar 1151 de zile pauza revine in forta. Bine ai revenit,.

Sau unul din substackerii mei favoriti, , doar 49 de zile de pauza intre articole. Welcome back, Crina. Again.

O zi a revenirilor spectaculoase. 😊

De cand am setat lista articolelor de pe substackurile romanesti de la Paradigma sa fie ordonata dupa cea mai mare pauza de la ultimul articol publicat, truditorii care posteaza zilnic sunt inghesuiti la sfarsitul listei iar cei care dau cate un “hit & run” odata la 3 ani se lafaie in aerul rarefiat al inaltimilor. Nu e bug, e feature. 😅

Subscribe now

2. Loteria pentru multi-miliardari

Apropos de aerul rarefiat al inaltimilor, poate ca ati auzit ca Elon Musk tocmai si-a negociat cel mai mare salariu din istorie. Un trilion de dolari. Am scris cu litere, ca era prea complicat sa mai numar zerouri. Sigur, o sa il incaseze doar peste zece ani si doar daca indeplineste niste indicatori de performanta. Si sigur, ca pana atunci banii aceia trebuie creati, ca inca nu exista.

Nu stiu despre voi, eu m-am gandit de mai multe ori ca unul din dezavantajele de a fi multi-miliardar este acela ca nu poti castiga la loto. Adica tehnic vorbind poti castiga la loto, dar nu ai senzatia, ca este maruntis. Sa fii miliardar si sa castigi 20 de milioane e ca si cum ai avea leafa doua mii pe luna si ai gasi pe jos un leu. Nici nu stii daca sa te apleci sa il iei sau nu. Face cat doua doze goale de bere pe care le arunci pentru ca nu merita sa mergi cu ele la automatul de reciclare.

Dar Elon Musk e un tip creativ si s-a gandit sa isi recreeze fiorul loteriei. Are si el dreptul sa viseze. Ce suma l-ar mai putea entuziasma pe unu’ care are deja cca. 500 miliarde (+/-, in functie de toanele pietelor)? Un trilion de exemplu. Asa ca Elon tocmai a construit prima loterie pentru miliardari din istorie.

Intre timp isi duce viata cum stie el mai bine, adica posteaza meme pe Twitter, pardon, X.

3. Ceva e putred in Danemarca

Danemarca vrea sa interzica accesul copiilor de pana la 15 ani la social media. Nu sunt locuitor al Danemarcei si nu mai am copii sub 15 ani, asa ca nu sunt in grupa de risc. Dar mi se pare o idee mizerabila si cu aroma de BigBrother.

Sigur, social media este o mlastina, asta o stim cu totii iar copiii si tinerii sunt vulnerabili. Nu au experienta de viata, nu au discernamant, nu stiu sa se apere. Dar ne place sau nu social media e parte din viata noastra publica. Este ca iesitul pe strada sau in parc.

Sa interzici unui intreg grup social sa participe la viata publica doar pentru ca exista printre ei si indivizi vulnerabili este o prostie. Si o mare nedreptate.

E ca si cum le-ai interzice copiilor sa mearga pe strada neinsotiti doar pentru ca exista pe lumea asta pedofili. Si teroristi musulmani care injunghie copii la intamplare.

Da, lumea e un loc periculos, mai ales pentru copii. Dar nu pedepsesti copiii pentru asta, dimpotriva, pedepsesti raufacatorii. Ii vanezi. Ii ascunzi intr-un beci pentru tot restul vietii lor. Ii trimiti inapoi in tara de unde au venit.

Si cand credeam ca doar in Danemarca este ceva putred1 dupa ce am postat stirea de mai sus pe Notes am fost neplacut surprins sa vad ca si altora li se pare normal sa interzica accesul copiilor/tinerilor la social media in loc sa “repare” ce poate fi reparat. La social media. Sau in chiar in educatia tinerilor, de ce nu? Si acolo putem repara chestii, putem investi in educatia lor si sa ii facem mai rezistenti la bullshitul de pe social media.

Asta cu interzisul e un reflex totalitar care mie imi da fiori. Atunci cand nu putem rezolva ceva interzicem acel ceva. Nu putem controla ca unii prajiti sa isi joace tot salariul la pacanele, hai sa interzicem jocurile de noroc cu totul. Ce conteaza ca 80% dintre jucatori joaca din placere si nu au nicio adictie, hai sa ii pedepsim pe toti pentru niste papagali care isi lasa familiile flamande pentru ca sunt prosti si nu se pot abtine sa nu joace tot ce au.

In Irlanda explicatia oficiala pentru faptul ca nu exista mobilier stradal si toalete publice este ca pe banci stau betivii iar in WC-uri stau drogatii. In loc sa rezolvam problema betivilor si a drogatilor (eventual sa le facem un oras doar pentru ei) pedepsim intreaga populatie care sta in parcuri in picioare si cu vezica plina. Si ii pedepsim suplimentar obligandu-i sa traiasca impreuna cu betivii si cu drogatii.

Poate ca adevarata noastra problema sunt cei care gandesc totalitar, “hai sa interzicem asta si asta si asta” si nu neaparat social media. Social media e doar locul unde se aduna.

Share

Si am observat un trend interesant: multi autori, in special dintre cei nou-veniti pe taramul Substackului tind sa scrie mai mult si mai des. Ca si cum volumul mai mare de text ar forta usa audientei si i-ar impinge mai in fata.

Atata doar ca lucrurile nu stau deloc asa. Publicul nu are nevoie de mai multa informatie sau de un volum mai mare de text. Nu cred ca exista cineva care sa se trezeasca speriat intr-o dimineata si sa spuna “vai, ce putin a scris autorul meu favorit astazi. Si eu acum ce mai citesc?”

Ne sufocam cu totii intr-o abundenta de informatie, care navaleste spre noi imediat ce deschidem primul ecran dis de dimineata. Telefon. Tableta. Laptop.

Cine are nevoie reala de (o) informatie o gaseste la doar un click distanta: Google, \reddit, Quora, chatGPT. Adevarata resursa nu mai este informatia (prezenta in exces in viata noastra) ci capacitatea noastra de a o prelucra.

Natura-mama are un umor pervers, de tip Murphy.

Pentru stramosii nostri de acum un milion de ani orice informatie, cat de marunta, contribuia la supravietuire. Erai atent si curios la ce se intampla in jurul tau, supravietuiai si iti transmiteai genele mai departe.

Suntem cu totii urmasii curiosilor care faceau doomscrolling la intrarea in pestera.

Am evoluat avand atentia orientata in mod natural inspre exterior, acolo de unde ne vin toate primejdiile si toate oportunitatile. Avem o foame naturala spre informatie. La fel si hrana, suntem construiti ca sa cautam incontinuu hrana. Atata doar ca aceasta achizitie evolutiva a inceput sa mearga impotriva noastra. Excesul de hrana duce la obezitate si boli cronice. Excesul de informatie duce la oboseala, confuzie, disonanta cognitiva, erodarea identitatii si alte boli ale mintii.

Intr-o lume plina de streetfood si restaurante problema nu mai este absenta hranei ci selectia ei. Oamenii nu mai cauta hrana ci experienta. Restaurantele nu mai sunt demult facute doar sa hraneasca (pentru asta exista magazine alimentare si streetfood) ci ofera trairi si experiente.

Si atunci daca nu informatie, atunci ce cauta cititorii in articolele de pe Substack? La fel ca si in cazul restaurantelor, nu mai cauta informatie (google is your friend) ci calitatea experientei.

Si apoi opinie, apartenenta tribala (aka “echo chamber”), confirmare, amuzament, motivatie, indemn spre actiune.

Dar cu siguranta nu mai multa informatie.

Leave a comment

1. Pensionarii spun lucruri traznite

Dupa prabusirea Uniunii Sovietice si incheierea razboiului rece (care astazi stim ca nu a fost chiar o incheiere, ci mai degraba un “armistitiu” care a durat mai putin de treizeci de ani) intr-un anumit context social s-au intalnit doi fosti adversari din razboiul rece, doi fosti ofiteri ai agentiilor cu nume de trei litere din tarile lor, US si URSS.

Cei doi pensionari se stiau de zeci de ani dupa responsabilitati si nume, se contrasera pe teren de zeci de ori dar nu se intalnisera niciodata fata-in-fata pana atunci. S-au salutat politicos, si-au dat mana ca niste gentlemen-i si apoi au povestit la o bere (atat cat puteau povesti) despre cum a fost viata lor in CIA si KGB. Intre altele s-au intrebat unul pe altul ce a fost cel mai greu pentru fiecare profesional vorbind.

Fostul ofiter american a spus ca el toata viata a avut doua mari dificultati: sa gaseasca recruti potriviti si finantare suficienta pentru proiectele agentiei. Tinerii inteligenti nu doreau sa intre in CIA, ca se platea mai bine in sectorul privat iar congressmen-ii care trebuiau sa aprobe bugete erau obtuzi, tampiti si nici nu le putea explica in detaliu de ce sunt importante operatiunile respective.

Fostul ofiter rus asculta cu uimire si scepticism si spunea ca nu si-ar fi imaginat vreodata ca astea ar putea fi probleme reale pentru un serviciu secret, oamenii si banii. El la KGB trimitea undeva o hartie cu ce fonduri avea nevoie, fara alte explicatii, iar fondurile erau virate prompt iar cu recrutii singura problema era selectarea lor. Dintotdeauna KGB avusese o serie nesfarsita de tineri care isi doreau sa se angajeze acolo, cele trei litere erau ca un magnet pentru toti tinerii din tara, asa ca agentia doar isi alegea cati avea nevoie din cei care pareau cei mai potriviti pentru job.

Doua tari, doua servicii, doua realitati diferite.

Fostul ofiter american a zambit si a spus “erati mult mai buni. Si cu toate acestea am castigat noi.”

2. Partajul

Trei decenii mai tarziu urmasii celor doi pensionari se confrunta din nou si nu mai pare asa de sigur cine a castigat Razboiul Rece. Acesta pare ca si-a revenit in forta si s-a transformat intr-un razboi cat se poate de fierbinte intre cele doua mari mostenitoare a defunctei URSS, Rusia si Ucraina.

Amandoua au mostenit industrializarea fortata facuta cu pretul spolierii celorlalte foste republici sovietice, apoi Rusia i-a mostenit arsenalul nuclear iar Ucraina a mai mostenit si teritoriile furate de URSS de la Polonia, Slovacia, Ungaria si Romania.

Procesul de partaj intre cei doi frati de la Rasarit n-a avut loc la momentul ingroparii URSS, 1991, ci a tot fost amanat. Rusia l-a amanat pentru ca si-a dorit mai intai recuperarea arsenalului nuclear de la Ucraina. Iar Ucraina l-a amanat pentru ca mai intai avea o problema de identitate (obraznicii din Crimeea se declarasera republica, cei cca 30% rusofoni din tara se considerau rusi, nu ucrainieni si multe altele, numai probleme).

“Partajul” era deja considerat de toata lumea ca nemaifiind de actualitate pana cand Victoria “Fuck EU” Neuland1 a organizat lovitura de stat cunoscuta cu numele de scena “Euromaidan”.

Bine, poate n-a organizat-o ea personal, sunt doar zvonuri, gura lumii sloboda, poate ca saraca femeie doar a venit cu sandvisurile, cafeaua, know-how-ul si lunetistii.

Presedintele Ucrainei, ales in alegeri libere a fost dat jos iar amiralii US probabil ca incepusera sa isi aleaga ce perdele sa isi puna in viitoarele lor birouri din baza NATO din Sevastopol. N-a fost sa fie, ca au venit infamii omuleti verzi cu referendumul lor surpriza din Crimea iar planurile amiralilor americani au ramas cam pe acelasi palier de realitate cu planurile altui american celebru, ala cu “I have a dream2”.

Armistitiul Razboiului Rece se terminase iar lumea isi ascutea din nou cutitele.

3. Nimic nou pe frontul de Est

In anul de gratie 2025, sau anul 3 de cand Razboiul Rece s-a reincalzit destul de bine, Rusia si Ucraina de astazi seamana cu pensionarii americani din CIA si KGB de care vorbeam mai devreme.

Rusia nici macar n-a declarat mobilizarea, ca n-a avut nevoie. A marit semnificativ salariile recrutilor iar din zonele sarace ale Rusiei se inscriu in armata mii de oameni in fiecare zi. Cred ca nici pe reclama nu prea a dat Rusia bani, ca cine are nevoie gaseste centrul de recrutare si singur, n-are nevoie de Waze. Cat despre buget, e tot ca in povestea de mai sus. Cat cere armata atata i se da. Trecerea la o economie de razboi a fost un no-brainer pentru rusi si viata de zi cu zi a rusului de rand nu s-a deteriorat vizibil din cauza sanctiunilor occidentale. Poate doar pentru rusii care si-au vazut yachturile confiscate prin Europa, sau cei care nu mai primesc viza sa isi petreaca iernile in Spania, dar majoritatea rusilor nu intrau oricum in categoriile respective.

In schimb, pentru celalalt mostenitor URSS, Ucraina, lucrurile sunt un pic mai complicate. Banii nu exista, asa ca trebuie cersiti constant de la prietenii occidentali. Si cu recrutii avem o mare problema, ca nu prea mai sunt ucrainieni dispusi sa moara intr-un razboi in care au fost bagati fara voia lor, pe care nu-l pot castiga si care pare sa se fi transformat intr-o competitie internationala de “cine are capacitatea cea mai mare de suportare a durerii”. Un fel de Eurovizion, dar nu cu LGBT, ci cu durere. Cine suporta durerea mai bine castiga.

Statisticile spun ca de ceva vreme incoace principalele pierderi ale armatei ucrainene nu mai sunt mortii ci dezertarile.

• Doar in acest an procurorii din Ucraina au deschis peste 160.000 de dosare noi pentru dezertare, mai multe cu o treime decat anul trecut.

• Ce este si mai ingrijorator este ca nu vorbim de dezertori “obisnuiti”, din aia care fug acasa pentru ca li s-a facut dor de iubita, ci de abandonari in masa ale pozitiilor.

• Cei mai multi se duc acasa si raman ascunsi cu ajutorul familiilor, eventual cu o “atentie” data politistului local, care n-are niciun motiv sa isi antagonizeze comunitatea locala, pentru ca cu ei va trai in continuare si dupa terminarea razboiului.

Deci 160.000 de dezertori noi in Ucraina doar anul acesta. Cei oficiali, cercetati penal, nu vorbim de cei suficient de inteligenti care sa zboare pe sub radar si sa se dea disparuti.

4. Busificarea

Situatiile dramatice cer solutii dramatice. In Ucraina a crescut constant agresivitatea “recrutorilor” care au ajuns sa rapeasca (la propriu) barbati din locuri publice, de pe strada, din cluburi sau de la iesirea din magazin. Oameni care au iesit sa isi plimbe copilul sau cainele si nu s-au mai intors acasa. Oameni rapiti din fata casei lor.

Din toate aceste situatii lumea s-a ales cu un cuvant nou, “busificare3”. бусифіка́ція pe limba lor.

Care se refera la simplul fapt de a fi luat pe sus si bagat cu forta intr-un autobuz care te duce in cel negru cosmar pe care ti l-ai imaginat vreodata. Viata ti se poate schimba intr-un minut de ghinion sau neatentie, fara sa meriti asta si fara sa o poti preveni.

Autoritatile de recrutare din Ucraina au cerut insistent populatiei sa nu mai consume si mai ales sa nu mai distribuie videoclipuri cu busificare, cu oameni luati cu forta de pe strada, care se lupta pentru viata si libertatea lor. Parerea autoritatilor ucraniene este ca aceste clipuri nu fac bine la moralul populatiei, grav afectat de razboi.

In plus, din multe clipuri reiese clar ca daca victima rapirii se apara serios, e mai mare, mai puternic sau pur si simplu mai gras, e mult mai greu de rapit si uneori poate scapa. Si asta transmite populatiei semnalul gresit ca merita sa se opuna recrutorilor.

Cum spune vorba din batrani “grasii sunt mai greu de rapit”.

Ideea e simpla, daca filmezi abuzurile autoritatilor si apoi le distribui pe internet doar rusii profita de asta.

Si cine ar putea sa ii contrazica? Logica autoritatilor ucrainiene este impecabila: doar rusii sunt de vina ca in Ucraina sunt oameni rapiti pe strada. Daca rusii ar fi acceptat cu seninatate budista serviciile de catering ale doamnei Nuland (sandvisuri, cafea, baza navala US din Sevastopol) si nu ar fi atacat Ucraina probabil ca astazi cuvantul busificare nu ar fi existat.

Fiecare ucrainean rapit pe strada trebuie sa fie constient ca rusii sunt de vina pentru acea rapire si sa nu mai injure in mod gresit autoritatile de recrutare din Ucraina, care isi fac doar datoria.

Eu unul sunt constient de asta asa ii injur pe rusi la fiecare factura de curent si de incalzire centralizata.

Stiu ca platesc cel mai scump curent din Europa doar din cauza rusilor, dar in acelasi timp stiu ca fiecare kilowatt scump pe care il consum si platesc e ca o andrea infipta in inima masinariei de razboi rusesti, ca o parte din banii aia se duc in Ucraina, asa ca il consum cu placere. Mai un resou, mai o lumina lasata aprinsa cand plec de acasa. Deja mi-am schimbat toate becurile economice putiniste cu din acelea vechi, cu filament, care consuma mult. Slava!

Si m-am apucat sa lucrez si la dieta, vreau sa devin ne-busificabil, ca nu se stie niciodata ce-ti aduce viata. Sau autobuzul.

Leave a comment

Pana acum eu stiam de oameni care muncesc pe bani, oameni care muncesc gratuit (=fac voluntariat) si oameni care nu muncesc. Insa viata e plina de neprevazut. Iata ca a aparut si o categorie noua de oameni, aceia care se prefac a fi angajati. Si au aparut si firme care le ofera serviciul acesta.

In China au aparut firme care contra unei chirii mici, 30-50 yuan/zi (cca 5 eur) le ofera acces intr-o cladire de birouri reale, au un badge pe care il folosesc la intrare, chiar si acces la o masa unde sa isi poata planta laptopul. In jurul lor sunt angajati reali ai altor firme, care au treaba. “Falsii” nu au nimic de facut, nu este voluntariat, nu sunt la curent cu activitatile firmei in care isi pierd timpul, o ard neproductiv pe acolo si apoi cand se termina programul pleaca acasa.

Probabil ca va intrebati de ce ar recurge cineva la o activitate absurda, care nu are nicio utilitate. Motivele sunt mai multe. Multi dintre falsii angajati sunt someri de mai multa vreme si nu vor sa isi dezamageasca famiile, sotiile, parintii. Asa ca pretind ca muncesc, se imbraca frumos, pleaca dimineata “la munca”, se intorc seara obositi.

Probabil ca e mai ok sa stai intr-un birou unde nu ai treaba decat intr-un parc sau biblioteca publica. Unora nu li se potriveste sa isi inchirieze un loc intr-un spatiu public de lucru, unde oamenii chiar muncesc. Si care se stie ca nu este o firma, deci daca cineva l-ar urmari ar afla usor ca nu este angajat. Dar asa poate sa il urmareasca si James Bond, falsul angajat isi petrece toata ziua intr-o cladire de birouri reale.

Unii psihologi, sociologi vorbesc de cauze si mai profunde. Nu ar fi o simpla “prefacatorie” la adresa altora, ci o nevoie personala a persoanei respective sa joace un rol pentru el insusi, sa se simta ca facand parte din activitatea unei firme. Intre timp, unii din participantii la sarada aceasta gasesc modalitati de a folosi o parte din timpul petrecut acolo si a face bani reali, din livestreaming sau activitati ocazionale platite, pe alte platforme. Ceea ce in final sterge granita dintre “a pretinde ca muncesti” si munca reala.

Poate ca angajatii sunt “falsi” dar vietile si grijile lor sunt cat se poate de reale, vieti chinuite de teama de a nu fi judecati, evaluati negativ ca nu au un job.

2. Rage against the machine

Una din teorii ar fi ca maidanezii au simtit in masina mirosul unui animal transportat anterior si asta i-a facut sa devina violenti.

Se pare ca vechiul conflict social din Romania dintre cutofili si cetatenii care nu vor fiare salbatice pe strazi se complica, odata cu intrarea in scena si a automobilistilor care si-ar dori ca masinile lor sa fie in siguranta.

3. Knowledge is power

Una din cele mai poetice stiri recente din Romania. Un domn aflat in puscarie pentru ceva infractiuni informatice a reusit sa obtina acces la softul puscariei care administra diferite drepturi ale detinutilor si a inceput sa isi dea zile libere lui si prietenilor.

Sunt mai multe teorii despre cum a reusit sa faca asta, mai putin important care e reala. Ce e interesant insa este cum a incercat administratia inchisorilor sa puna batista pe tambal, intr-o prima faza sa ignore iar apoi sa minimalizeze intamplarea.

O intamplare foarte motivationala pentru copiii si adolescentii din zilele noastre. Daca nu i-ati convins pana acum sa puna mana si sa invete chestii, asta e cel mai bun exemplu. Cunoasterea chiar elibereaza. Uneori la propriu.

4. “Muschii“ pasapoartelor

Pasaportul american a ajuns cam pe acelasi loc cu cel romanesc in clasamentul Henley. Adica fix cate tari poate vizita fara vize un roman cu bani si fara servici, tot atatea poate vizita si un american.

Sigur “puterea” pasapoartelor evaluata de Henley Index e foarte relativa, ca multe sunt tari care intra in categoria numita de dl. Trump “shithole countries”, tari in care n-ai ce sa cauti, cu sau fara viza.

Apropierea intre cele doua pasapoarte s-a produs pe de o parte din indiferenta diplomatiei americane care nu a dat doi bani, pardon, centi, pe faptul ca Papua Noua Guinee, Myanmar, Somalia, Vietnam, Brazilia le-au bagat vize (ar fi putut sa le evite cu gratie daca i-ar fi interesat subiectul) si apoi din cauza contextului international de care a beneficiat pasaportul romanesc.

De exemplu, pasaportul romanesc a fost bagat recent de catre China pe o lunga lista de tari care nu mai au nevoie de viza. Nu e meritul uratei aleia cu nasul mare si dantura de vampir, ci doar al contextului. Sa traiasca domnu’ Xi!

Pasaportul romanesc a urcat frumos in indexul Henley, de la pozitia 34 in 2006 pana la 13, de anul trecut. Si daca nu ne transforma CCR-ul intr-o republica bananiera am fi pastrat si Visa Waiver-ul american si am fost probabil pe locul 12.

Cel american a plecat de pe pozitia 1 din aceeasi perioada cu 34-le romanesc si a ajuns astazi pe 12. Sic transit!

Si daca tot suntem pe o publicatie care se numeste “Irlanda”, am putea sa pomenim un pic de Irlanda. Doar un pic, ca “puterea” pasaportului irlandez a avut o evolutie mai degraba plicticoasa. Foarte stabila, s-a invartit cam intre 3 si 5. Tot pe acolo e si acum. Cu “varfuri” rare de 2 si 7. Slainte!

Daca pasaportul romanesc isi incordeaza muschii in continuare mai am un pic si deja devine mai avantajos sa calatoresc cu cel romanesc. 🙃

5. Veveritele activiste

De parca n-ar fi avut destule probleme si cu pasapoartele, mai nou americanii au probleme si cu veveritele. Intr-o lume tot mai crizata, tot mai entitled, in care fiecare credinta, culoare de piele, modalitate de a face sex, dieta sau boala psihica e subiect de a te simti special si a cere privilegii fata de restul populatiei generale, mai nou si veveritele au inceput sa se simta speciale si sa atace oameni.

Rezidentii din San Francisco sunt sfatuiti de afise puse peste tot sa evite veveritele care ataca localnicii. Bine ca e maro cu alb, ca in poza, ca daca erau veverite negre se complicau si mai mult lucrurile.

6. Pe ce lume traim?

Intr-una in care unii muncesc fara sa fie platiti, altii sunt platiti fara sa munceasca si unii se prefac ca muncesc.

Una in care cainii ne mananca masinile, veveritele ne ataca in parcuri, pasaportul romanesc isi arata muschii la cel american iar puscariasii romani isi acorda singuri zile libere.

Ne revedem saptamana viitoare. Si atentie la veverite.

1. Schengen à la roumaine

Discutam zilele trecute cu un prieten despre calatoreli si imi povestea cat de mult s-au simplificat lucrurile in Romania de cand cu Schengenul. I-am marturisit ca mie nu mi s-a intamplat niciodata asta, sa merg dintr-o tara in alta fara sa scot un act de identitate din buzunar. Locuiesc intr-o tara care nu e in Schengen si nu va fi niciodata din bune motive, asa ca orice plecat/intors din Irlanda inseamna sa arat cuiva intr-un anumit moment un act de identitate. Pana si in mult laudatul Common Travel Area dintre UK si Irlanda (un fel de mini-Schengen vechi de o suta de ani) daca mergi cu avionul tot trebuie sa arati un act ca sa te lase sa te sui in avion.

Ca sa vad cat de mult s-au simplificat lucrurile cu Schengenul vietii am facut o plimbare ca sa mancam o shaorma in Ruse. Drumul drept, vremea frumoasa, shaorma buna, nicio plangere, Schengenul ruleaza fin.

Atata doar ca la intoarcerea in Romania niste baieti in uniforma ne-au tras pe dreapta si ne-au cerut actele. Cam asta a fost pentru mine toata magia Schengenului, probabil ca e doar pentru tiruri si pentru negri. Romanii mai trebuie legitimati din cand in cand, sa nu uite fiorul de a cauta prin buzunare actul de identitate.

Deci n-a fost nici data asta sa trec dintr-o tara in alta fara sa arat actele. Poate data viitoare.

2. Cabina lui Big Brother

Nu doar romanii se lupta cu frontierele. Uniunea Europeana a inceput de alaltaieri un nou proces de screening la granitele externe.

Protocolul modificat presupune ca vizitatorii non-UE sa fie fotografiati si amprentati la sosire, in locul stampilarii manuale a pasapoartelor de pana acum.

Noul sistem a fost adoptat de 29 de tari, toate tarile Schengen, plus Islanda, Liechtenstein, Norvegia si Elvetia. Vizitatorii non-UE trebuie sa isi inregistreze datele biometrice intr-o cabina (foto si amprente) iar datele vor fi pastrate timp de trei ani, timp in care pot fi date si altor tari, agentii si organizatii, ca sa se bucure si altii de ele.

Mai putin Irlanda si Cipru, care nu vor aplica sistemul cu poze & amprente. Sunt insule, unde sa fugi din Irlanda sau Cipru fara sa iti ceara cineva actele?

Va functiona in paralel cu cel cu stampile pentru urmatoarele 6 luni, cu cozi fioroase si timp pierdut pentru vizitatorii non-UE. Sistemul nu se aplica pentru cei care vin cu barcutele gonflabile, ei n-au nevoie.

Sigur ca vizitatorii straini pot refuza sa li se faca poze si lua amprentele, caz in care nu li se permite intrarea in UE. Simplu. Se intorc de unde au venit si scapa neinregistrati.

Asta inseamna ca de acum incolo fiecare bunicuta britanica sau texana va fi indelung fotografiata si amprentata cand va dori sa stea cateva zile la soare in Spania sau sa dea o tura cu gondola in Venetia.

Iar noi astia care vrem doar sa mancam o shaorma la bulgari scapam mai ieftin cu Schengenul à la roumaine, adica aratam doar pasaportul.

3. Alte sisteme

Schengen nu e nici primul, nici singurul sistem de simplificare a calatoriilor in Europa. Probabil cel mai vechi inca functional este CTA, varianta geniala in simplitatea ei pe care Churchill a gasit-o la o problema spinoasa: ce sa faca cu irlandezii care tocmai isi declarasera independenta fata de Imperiul Britanic? Sa ii mai considere britanici sau nu? Sa le ceara vize la intrarea in UK?

Churchill a ales acum 100 cea mai simpla solutie: cand irlandezii circula prin lume sunt pe cont propriu, nu sunt britanici, au pasaportul lor, sa se descurce. Dar cand vin in UK sunt tratati ca si cetatenii britanici, pot intra, pot munci, pot avea proprietati. Au inclusiv drept de vot. La intelegerea initiala dintre UK si Irlanda s-au mai adaugat apoi si Insula Man, Jersey, Guernsey.

• Apoi din 1952-1954 a aparut “Pasaportul Nordic”, o intelegere intre Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia si Insulele Faroe care permitea cetatenilor lor sa calatoreasca fara acte de identitate, sa se stabileasca si munceasca in oricare dintre tarile participante.

Din 2001 toate cele cinci tari sunt si in Schengen, asa ca “Pasaportul Nordic” nu mai are nicio functie. Sau poate ramane un backup inteligent pentru situatia in care UE se gripeaza.

• Cateva microstate din Europa au intelegeri speciale cu vecinii mai mari si mai generosi. Monaco are granita deschisa cu Franta, San Marino si Vatican cu Italia, Andorra cu Franta si Spania.

Niciunul dintre aceste microstate nu este in Schengen si nici nu are nevoie, cu asa vecini de treaba, open-house.

• Open Balkan Initiative, intre Serbia, Albania si Macedonia de Nord, lansata in 2019 permite cetatenilor tarilor participante sa calatoreasca si munceasca in oricare din tari doar cu cartile de identitate.

Intre timp Schengenul ramane un proiect generos pentru camioane si migrantii ilegali, care circula liber prin Europa.

Cetatenii UE au nevoie in continuare de un pasaport valabil pentru shaorma transfrontaliera iar vizitatorii non-UE e bine sa incerce sa fie fotogenici la intrare.

Say cheese!

Leave a comment