1. Reparații de brichete

În timp ce scriam la celălalt newsletter despre o temă de mare angajament, și anume despre cei care promit că înșeală și apoi se răzgândesc, niște nenorociți, mi-am adus aminte de o întâmplare de acum mulți ani, când am vizitat un prieten pe care nu îl mai văzusem de multă vreme. Iar pentru că prietenul era pasionat de brichete i-am adus cadou o brichetă de peste mări și țări.

În timp ce stăteam de vorbă și se juca entuziasmat cu bricheta a devenit curios ce fel de arc are. Eu nu mă pricep la brichete așa că singura mea curiozitate este una binară și practică, adică “funcționează sau nu funcționează?”

I-a scos capacul ca să vadă cum arată arcul, ocazie cu care arcul a sărit si a dispărut undeva printre teancurile de cărți din cameră. Prea multe cărți, prea multe cotloane unde ar fi putut fi arcul. Șanse zero de a fi găsit pe loc.

Dezamăgit de bricheta care îl entuziasma, pe care o primise cadou de zece minute și care tocmai nu mai funcționa a scos repede un arc de la un pix, l-a adaptat, tăiat, îndoit, tuns, frezat, ocazie cu care a trebuit să adapteze și o altă piesă de la brichetă. În timpul adaptării piesa respectivă nu s-a lăsat adaptată și s-a rupt.

Am mai stat un pic de povești iar eu m-am dus la culcare, că eram obosit de la drum. Dimineața când m-am trezit prietenul încă meșterea la brichetă, îi reconstruise piesa pe care o rupsese, îi adăugase un alt arc mai potrivit și o încărcase din nou, că de la sutele de teste se terminase gazul. Sigur, ca s-o încarce a trebuit să-i schimbe și supapa, că cea originală nuș’ ce standard avea, dar nu se potrivea la gazul lui.

Masa din sufragerie era plină de scule, o mică menghină, o torță și mai multe prototipuri pentru piesa ruptă.

Îmi arată bricheta și îmi spune victorios “uite, merge perfect, e ca nouă”.

Am vrut să îi spun că și atunci când i-am adus-o eu mergea perfect si chiar ERA nouă. Dar n-am vrut să îi stric entuziasmul.

L-am lăsat să se bucure de brichetă, că la cât muncise ca să o facă funcțională, merita măcar atât.

Subscribe now

2. Reparații de strâmtori

Președintele Trump ne-a anunțat cu mult entuziasm că în curând Strâmtoarea Ormuz va fi din nou deschisă, că petrolul va circula din nou liber iar țările din Golf vor putea să se aprovizioneze din nou cu tot ce au nevoie, fără restricții. Posibil ca navele să plătească Iranului o mică taxă pe care înainte nu o plăteau, dar va fi redeschisă, asta e tot ce contează.

O veste bună, fără doar și poate. Bursele au început să zâmbească la soare, SP500 s-a întărit ca de la Viagra iar turiștii au început să își facă bagajele pentru vacanțele din Dubai.

Zona Golfului merge din nou perfect, e ca nouă. Fix la fel ca înainte ca SUA să verifice ce fel de arc are Iranul iar apoi să muncească câteva luni ca să îl monteze la loc.

Sigur arcul cel nou e chiar mai bun, Iranul tocmai și-a negociat eliminarea sancțiunilor pe care le avea înainte, deci va putea să își vândă de acum încolo liber petrolul. Apoi a obținut și promisiunea că atacurile împotriva Libanului vor înceta conform întelegerii și a mai obținut și promisiunea a vreo 300 de miliarde pentru reconstrucție. Asta ultima e o promisiune cam vagă și incertă, la fel de vagă și incertă ca și propria lui promisiune de a nu construi sau cumpăra arme nucleare.

Dacă mă întrebați pe mine partea cu cumpăratul de arme nucleare e cea mai poetică parte din întelegerea dintre Trump și Iran, nu e ca și cum armele nucleare se vând și se cumpără la piață. Dacă era așa de simplu, Coreea de Nord era acum o țară bogată iar Iranul ar fi fost în siguranță.

Răutăcioșii l-ar putea întreba pe Trump de ce a fost nevoie să moară atâția nevinovati doar ca să ridice sancțiunile împotriva Iranului, nu putea să le ridice direct înainte de război?

Dar pentru că nu sunt răutăcios eu nu l-aș întreba asta, las omu’ în pace să se bucure de Strâmtoarea lui cea proaspăt reparată, care merge ca nouă.

Cum ar fi zis votanții lui înainte de reparație: “If it ain't broke, don't fix it”. Și cum zic aceiași votanți după reparație: “Oy, vey!”

⛵

Leave a comment

Astăzi, 8 iunie este “Leave a Review Day”, una dintre acele mici sărbători moderne care pare ciudată până când te gândești cât de mult ne influențează viața.

Fiecare alegere importantă sau neimportantă trece astăzi prin filtrul review-urilor. Un hotel, un restaurant, un medic, un aspirator, o carte, un instalator sau chiar un loc de muncă. Chiar și relațiile. Mai ales relațiile. Înainte întrebai vecinii, rudele, colegii nebunei și eventual popa. Astăzi întrebi internetul.

Review-ul este probabil una dintre cele mai democratice invenții sociale ale erei digitale. Un om obișnuit își lasă experiența public, gratuit și fără să fie întrebat, iar alt om obișnuit poate astfel evita o țeapă, o pierdere de timp sau o experiență mizerabilă.

Este o formă de memorie colectivă construită din milioane de experiențe mici. Un review sincer de trei rânduri valorează mai mult decât o campanie întreagă de marketing atent și îndelung lustruit.

Review-ul a devenit simbolul universal, de necontestat al încrederii.

Vedem steluțele ⭐⭐⭐⭐⭐ și simțim automat un fel de siguranță psihologică.

Dacă mii de oameni spun că un produs este bun, tindem să credem asta. Dacă sute avertizează că un serviciu este dezastruos, evităm cu grație. Economia modernă funcționează tot mai mult pe această infrastructură invizibilă de reputație publică.

Sigur, nu lipsesc abuzurile. Unde e vorba de încredere apare și tentativa de manipulare. Există review-uri false, review-uri cumpărate, ferme de steluțe pozitive și campanii organizate de distrugere a concurenței. Există apoi și șantajul clasic, clientul care amenință cu un review negativ pentru reduceri sau favoruri. Internetul poate deveni cu ușurință un război psihologic în miniatură.

În ciuda abuzurilor și limitărilor review-ul rămâne una dintre cele mai utile contribuții sociale online. Un necunoscut le face cadou altor necunoscuți cinci minute din viața lui. Cu speranța ca ei să piardă mai puțini bani, nervi și iluzii. Într-un internet infestat de reclame, algoritmi și manipulare, review-ul onest, nesolicitat devine un act de solidaritate socială.

Și să nu ignorăm cum te simți atunci când lasi un review solid. Ca un Dumnezeu în miniatură, care recompensează sau pedepsește.

Hai, fii social și lasă tu astăzi un review. Poți să începi cu Irlanda.ie, că nu mă supăr. 😊

Lasă un review

1. Alcoolul este viață și viața e alcool

Astăzi în America se sărbătorește National Moonshine Day. Pentru cei de la grupa de franceză “moonshine” este alcoolul făcut improvizat din/cu ce ai prin bătătură. O prună, un măr, o coajă de cartof, o pufoaică, un electrod. Îi zice “moonshine” (=”lumina lunii”) pentru că, în mod evident, nu este o activitate pe care să o faci relaxat, ziua în amiaza mare.

In majoritatea țărilor a distila alcool artizanal este o activitate ilegală, inclusiv la noi la țară în Irlanda. Nu însă și în România, unde legea permite producția de tărie artizanală până la o anumită cantitate per gospodărie. Nu mai știu exact cantitatea, nu că ar fi importantă, că dacă produci prea multă poți să bei diferența și reintri rapid în legalitate.

Americanii au însă o asemenea zi națională și o sărbătoresc cât se poate de serios. În țara în care este perfect legal să ai arme de foc și să discuți critic despre holocaust, alcoolul artizanal e în continuare interzis. Dar există o zi dedicată sărbătoririi lui, ca un fel de remember că libertatea e relativă și are multe aspecte.

În România o asemenea zi ar fi ilogică: orice zi este o sărbătoare a alambicului din bătătură.

Îmi aduc aminte când acum mulți ani îmi cumpărasem o căsuță la țară în România și discutam cu un vecin ce ar trebui să fac mai întâi cu construcția de paiantă.

“Lasă, bre, casa, da-o încolo, că nu cade acum, vezi ce faci mai întâi cu prunele alea de pe jos, că se strică și e păcat de ele.” Prioritatea era țuica nenăscută încă.

Am aflat atunci că în afară de mine, noul venit în sat și încă vreo doi loseri, absolut toți locuitorii, inclusiv popa, aveau propriul cazan de țuică, mai mic sau mai mare, după posibilități. Mai ales popa. Care avea o instalație de distilat sofisticată, mare, din inox, aflată într-o cameră dedicată, doar a lui. Lead by example.

Înduioșați de inocența mea noii vecini mi-au oferit un curs rapit de făcut țuică. S-au combătut între ei în rețete și ponturi, au venit cu eșantioane ca argumente practice. Câteva seri de dezbateri intense, cu degustări și scheme. Eu am venit cu micii, ei cu know-how-ul și spir(i)tul. Până la urmă am cedat presiunii sociale a grupului și am făcut și eu un butoi de alcool artizanal. Abia atunci m-au declarat oficial om bun și m-au lăsat în lumea mea de lecturi și alte aiureli.

2. Heităreala împotriva artizanilor

Majoritatea țărilor în care este interzis alcoolul artizanal își justifică heităreala prin argumente de sănătate publică, cum că ar fi periculos din cauza posibilului conținut de alcool metilic.

În practică însă motivul e unul mult mai prozaic. Big Brother urăște viciul nefiscalizat. Statului îi provoacă o anxietate profundă ideea că doi oameni ar putea degusta un păhărel fără să plătească TVA.

Statul își dorește ca atunci când deguști ceva să contribui un pic și la buget, că na, visele Ursulei sau ale monștrilor Pentagonului nu se realizează doar cu lozinci. Și nu ai parte de o pandemie în fiecare an ca să vinzi vaccinuri. E nevoie și de taxele tale. Bei și susții complexul militaro-industrial. Daca mănânci doar doar ce vânezi și bei doar ce distilezi cine mai susține financiar războaiele lumii?

Ura lui Big Brother împotriva spir(i)tului liber (în românește nu iese bine gluma asta, decât cu paranteze, of) a mers până acolo încât într-o anumită perioada în SUA alcoolul industrial era otrăvit intenționat cu diferite chimicale, ca să nu poată fi băut. Și era băut în continuare, cu mii de morți ca rezultat. O perioada neagră din istoria americană în care guvernul și-a otrăvit cetățenii cu bună știință.

E poate cel mai bun exemplu că argumentul cu sănătatea publică e o gargară la fel de publică.

Așa că data viitoare când îl mai auziți pe vreunu’ că vrea o țară ca afară, aduceți-i aminte că România e una din puținele oaze de pe Pământ unde poți să îți distilezi pufoaica și cojile de cartofi cu demnitate, la lumina zilei și să împarți distilatul doar cu familia și prietenii, nu și cu ANAF.

Alcoolul artizanal nu este doar viciu sau doar obiectul urii șoimilor războiului ci este un element cultural și social care merită dacă nu protejat atunci măcar tolerat. Poate că Muzeul Țăranului Român ar trebui să aibă o aripă specială dedicată alambicurilor improvizate.

Trăiască cazanul liber din bătătură! Hai noroc! 🍷

Subscribe now

Din fericire, în zilele noastre e destul de ușor de făcut asta, băieții de la Google ne pun la dispoziție gratuit un loc în care putem vedea ce mai caută românii. Ce caută pe bune, nu ce zic în sondaje că ar căuta.

Subscribe now

Haideți să luăm primele zece căutări în creștere în ultimele 3 luni.

Locul 1, deloc surprinzător, Mircea Lucescu. Încă suntem cu toții în perioada de doliu, e ok. La fel și locul 2.

Cu locul 3 intrăm deja un pic în problemele de zi cu zi ale poporului român. Amenda este acea realitate nesuferită, care spre deosebire de ce zicea Nietzsche, nu te omoară, dar nici nu ți-o întărește. Mai mult te enervează.

Următoarele 4 locuri sunt un instantaneu al crispărilor românilor din acest moment: Chuck Norris, Bolojan și Iran. Am terminat cu anxietățile cu Ucrainica și încălzirica, Ursula oricum e un coșmar semi-permanent, nici nu ne mai gândim la ea, triunghiul dramatic din mintea românului este acum Chuck Norris-Bolojan-Iran. Fiecare din bune motive. Ce-ar fi mers Chuck Norris premier… Numa’ zic.

În rest, marginal ne mai interesează Claude, că chatGPT e prea mainstream și un pic despre pensie, că nu prea avem contribuții. Adică nu știu despre voi, eu nu am contribuții deloc, așa că rămân concentrat mai mult pe Iran.

Mai verific în următoarele zile și vă țin la curent dacă s-a schimbat ceva serios în preocupările noastre ca popor, dar nu cred.

Ăștia suntem, asta căutăm. 😊

Leave a comment

1. Să treceți pe la casierie

Se spune că într-o zi emisiunea radio dintr-un orășel de provincie este întreruptă de un anunț urgent al grădinii zoologice locale.

Oldie but goodie, un banc care spune câte ceva despre spiritul muzeelor din orașele mici.

Da, muzeelor, pentru că o grădină zoologică tot un fel de muzeu e, atâta doar că exponatele respiră, se reproduc și vor de mâncare. În rest, nicio diferență.

Subscribe now

2. “Noaptea Muzeelor”

“Noaptea Muzeelor” este una dintre acele idei simple și generoase care ar trebui să faciliteze accesul la un trecut nu întotdeauna ușor accesibil. Pe motive de timp și bani. Mai ales bani, că accesul în muzee nu e gratis și tocmai plătim cu toții factura la o pandemie prost gestionată și două războaie pe care nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să le sponsorizăm.

Adică în “Noaptea muzeelor“ în principiu ar trebui să avem muzee deschise până târziu, intrare gratuită, atmosferă specială, ocazia de a vedea altfel clădiri și obiecte pe lângă care trecem des fără să le vedem bine. În teorie, conceptul este excelent, o viață plină de testosteron îi urăm celui care l-a lansat.

În practică însă, experiența reală dă cu copita și poate deveni exact opusul a ceea ce promite.

M-am consultat cu doi prieteni. Unul a decis că de “Noaptea Muzeelor” îsi sună două iubite mai vechi, muzeale a zis el, care țin porțile deschise pentru vizitatori până seara târziu iar celălalt m-a încurajat cu un prompt “ce muzee, băi tati, ce-ai?”

În final eu am decis că merg la un castel medieval din România, într-un oraș mic care trăiește în mare parte din turismul creat în jurul acelui monument. Și mă așteptam, în naivitatea mea, la tururi ghidate, povești despre istoria locului, poate chiar acces în zone mai puțin vizitate, o atmosferă medieval-misterioasă, numa’ bună pentru un castel văzut noaptea.

Iar o fantomă îmbrăcată ca o prințesică ar fi fost deja bonus. Vise, taică, vise.

3. Noaptea rezultatelor

În schimb, castelul a fost un fundal pentru lasere, proiecții fără nicio legătură cu istoria locului și un concert de muzică folk jerpelit-nostalgic organizat lângă ziduri.

La cele 77 de primăveri ale cantautorului l-am putea considera chiar pe el însuși un pic de exponat muzeal, așa. Don’t get me wrong, mi-e tare drag cantautorul, mi-a încântat copilăria cu folkul lui. Atâta doar că nimic din ce s-a străduit el acolo nu avea vreo legătură cu castelul.

Curtea castelului era plină de copii de toate vârstele care alergau și țipau, cu zero interes pentru muzeele din jur (în afară de castel mai sunt vreo două muzee conexe) sau chiar pentru concert. Părinții îi lăsau să transforme locul într-un fel de parc iluminat festiv iar monumentul medieval devenea doar decor pentru fugăreală și țipete. Mai bine i-ar fi dus în parc. Eventual să facă și “Noaptea Parcurilor” sau “Noaptea Țipetelor și Fugărelilor”.

Și uite așa ajungem la ideea neplăcută cum că instituțiile nu mai au încredere că trecutul în sine poate capta atenția oamenilor. Și nici în capacitatea lor de a “vinde” acest trecut fără să îl spoiască cu lasere.

Într-o lume a economiei atenției trecutului i se adaugă lumini, ecrane, muzică tare, efecte vizuale, fum, concerte și artificii. Aparent zidurile unui castel vechi de cinci sute de ani nu mai sunt suficiente pentru a capta atenția publicului contemporan. Cam ca un bucătar începător care nu are încredere în capacitatea lui de a crea arome, așa că toarnă în fiecare ciorbă un borcan de “Vegeta”. Să fie.

E ca și cum organizatorii și-ar cere scuze pentru existența muzeului:
”Știm că istoria e plictisitoare, hai, luați de aici un folkist octogenar celebru, că oricum mult nu-l mai prindeți în viață și luați și niște lasere.”

Ideea unei vizite nocturne într-un castel medieval ar putea fi extraordinară fără niciun alt artificiu. Grupuri mici, lumină discretă, ghizi care povestesc despre asedii, trădări, domnitori și amanții, pardon, amantele lor, prizonieri, camere ascunse și legende locale. Liniștea poate valora mai mult decât orice spectacol.

4. Turist în propriul tău oraș

În același timp însă, trebuie spus și adevărul incomod: castelul a salvat economic orașul.

Zona din jurul lui este curată și îngrijită. Au apărut în ultimii ani pensiuni, restaurante, cafenele, Airbnb-uri, parcuri. Fațade renovate, străzi refăcute, turiști străini care vin constant, mai ceva ca știrile rele de la Bruxelles. Fără castel, probabil că orașul ar fi arătat astăzi ca multe alte orașe românești foste industriale, cu magazine goale, tineri plecați și un centru abandonat.

Autoritățile locale au făcut, din acest punct de vedere, o treabă bună. Au transformat castelul într-un motor economic real, vizibil. Doar că succesul turistic vine cu un paradox iritant.

La un moment dat, localnicii încep să se simtă turiști în propriul lor oraș. Mai ales când vine vorba de prețul biletelor.

Castelul este gândit economic pentru vizitatori străini. Vara, parcarea este plină-ochi de autocare străine. Pentru oamenii veniți de la mii de kilometri ca să vadă bijuteria medievală biletul de intrare nu pare exagerat, face parte din costul vacanței. 11 eur plus încă 6 dacă vrei să și filmezi (cine nu vrea?)

Pentru localnici însă, lucrurile stau un pic diferit. Orașul nu a devenit brusc bogat doar pentru că trec prin el turiști. Mulți locuitori trăiesc în continuare la nivelul economic al unui mic oraș post-comunist care și-a pierdut industria și din care generații întregi au plecat la muncă în străinătate.

Când biletul la acces la castel ajunge să coste cât o masă în oraș, localnicul începe să privească monumentul altfel. Localnicul nu îl compară cu prețurile din Viena sau Praga ci cu un coș de cumpăraturi (ce-i drept, unul mai mic) sau eventual cu factura la utilități.

Și uite așa apare inevitabil întrebarea “cum am ajuns să plătim ca niște turiști străini ca să vizităm castelul lângă care am crescut?”

Share

5. Localnicul nu e turist

Spre deosebire de România în multe alte locuri din lume, problema aceasta a fost înțeleasă și tratată pragmatic.

De exemplu în Insulele Canare, localnicii beneficiază de reduceri uriașe pentru transport, acces la muzee sau o banală parcare. În Grecia există facilități pentru rezidenți pe anumite rute maritime. În Italia, multe muzee au abonamente speciale pentru locuitorii orașului. În multe regiuni turistice există sisteme de acces diferențiat între turiști și rezidenți.

Pentru că autoritățile au înțeles un lucru simplu și anume că localnicul nu este turist.

Turistul vine o dată, face poze (de obicei cu orizontul înclinat) și pleacă, în schimb localnicul construiește o relație de o viață cu acel loc.

El își aduce copiii acolo. Revine periodic. Dezvoltă atașament. Devine un protector al patrimoniului. Votează pentru conservarea lui. Participă la acțiuni de voluntariat. Îl apără atunci când apare riscul degradării.

Dacă localnicii sunt excluși economic din relația cu monumentul, atunci castelul începe să aparțină emoțional doar turiștilor. Orașul rămâne fizic în jurul castelului, dar oamenii nu mai simt că acel castel este “al lor”. Ar putea fi orice castel din Europa, devine invizibil fără o conexiune emoțională.

Monumentul devine doar o mașinărie de turism, un fundal pentru autocare și selfie-uri, un obiect administrat pentru exterior, cu care ne mândrim prin ghidurile turistice.

În alte părți soluția a fost una echilibrata, cu un preț “întreg” (a se citi “maxim am zis!”) pentru turiști, o reducere consistentă pentru localnici, abonamente anuale simbolice, seri speciale pentru rezidenți, acces gratuit în anumite zile pentru oamenii din zonă.

Patrimoniul nu ar trebui doar să producă bani, ar trebui să producă și apartenență și să contribuie la identitatea localnicilor.

Altfel vom evolua construind orașe impecabil renovate, pline de pensiuni și turiști râgâind fericiți după o cină copioasă, orașe în care locuitorii se plimbă prin centru cu sentimentul că trăiesc într-un decor care nu le mai aparține.

Un castel medieval poate supraviețui fără lasere. A făcut-o deja cinci sute de ani. Mai greu supraviețuiește fără oamenii care nu mai simt că face parte din viața lor. Unii n-au simțit asta niciodată.

Leave a comment

Unul dintre comentatorii de la Psihoterapie Net mi-a adus aminte că am pomenit mai demult despre un portret psihologic al domnului Băsescu.

De asta îmi iubesc eu comentatorii, că funcționează ca un fel de conștiință externă, și nu mă lasă să îmi uit promisiunile. Nu era vorba chiar de un “portret psihologic”, dar ceva pe aproape.

1. A fost odată ca niciodată

Acum mulți ani, pe vremea când făcea plopul pere și răchita micșunele, pe vremea celei de-a doua suspendări a lui Basescu, dupa ce am vizitat viluța pe care si-o pregatise președintele suspendat pentru o pensie tihnită (să traiasca domnu’ Ponta că a permis accesul publicului larg ca sa viziteze viluța băsesciană vreo trei zile din timpul suspendării), am scris un articolaș in care argumentam de ce credeam eu atunci că Băsescu ar fi psihopat ca la carte. Adica mie mi se parea din comportamentul lui public ca bifa lejer multe din cele 22 de puncte inventarul de psihopatie Hare. Prea multe. Cam toate. Nu era o insultă, nu e nimic insultător în a fi neurodivergent, ci era doar o opinie personală cu ceva aromă clinică.

Mi-am luat atunci și hate-ul de rigoare pentru modestele mele observații legate de neurodivergența domnului președinte, că pe vremea aia avea mulți simpatizanți. Mult prea mulți. Poate că și acum are, dar acum nu mai stau eu mult pe social media, așa că nu mai sunt la curent cu simpatizanții lui, arză-i-ar focu’, că iar au votat prost și anul trecut. Însă divagăm, rămânem acum la Băsescu, mucofagia e altă distracție diagnostică pentru altă dată.

Nu mai am articolul respectiv, că mi-au șters între timp indienii serverul pe care îmi țineam blogul, seca-le-ar Gangele, dar ideea era destul de simplă, relativ usor de argumentat și ușor de repovestit.

2. Psychopathy Check List

Instrumentul la care făceam atunci referire era PCL-22 (“Psychopathy Check List“) care constă în 22 de itemi evaluați pe o scală Likert cu trei grade, ca fiind “sigur prezent”, “posibil prezent” si “sigur absent”. Instrumentul a fost făcut de psihologul canadian Robert Hare în 1970 și încă mai este folosit și astăzi.

Fără să mă mai lungesc prea mult, vă arăt itemii și vă propun celor care vi-l mai aminți pe cel care ne-a fost timp de zece ani președinte — hă-hă-hă — să vă gândiți la fiecare item dacă i se potriveste sau nu.

Dacă e “sigur prezent🟢”, “posibil prezent🟡” sau “sigur absent🔴”. Le punem si puncte colorate ca să le vedem mai ușor. Eu vă spun părerea mea și voi puteți să o înlocuiți lejer cu a voastră, nu vă condamn.

Hai, că o să fie amuzant. Pop psychology cu aromă electorală avem astăzi. Puneți-vă centurile! 😁

🟢 1. Farmec superficial

Farmecul superficial era marca lui Băsescu. Reușea să spună cele mai revoltătoare lucruri și în același timp să își vrăjească audiența. “Muie, ți-am zis!“ Deci aici primește un verde clar.

🟡 2. Diagnosticat anterior ca psihopat sau similar

Aici nu știm nimic, așa că primește o bilă neutră. Fair is fair.

🟢 3. Egocentricitate/ sentiment grandios al valorii personale

Convingeți-mă de contrariu! 😊

🟢 4. Tendință spre plictiseală

Plăcerea personală a lui Băsescu era să clatine din când în când barca. Oricare barcă în care se afla. De partid, de afaceri, coaliție guvernamentală, nu conta, barcă să fie.

Comportamente care păreau de neînțeles pentru public sau colaboratori, riscante fără o miză clară, devin mai ușor de înteles prin această cheie a tendinței personajului de a-și alunga plictiseala.

🟢 5. Minciună patologică si înșelătorie

“O fi făcut copilul ceva.“ “Dragă Stolo.“ “Să-ți fie rușine, Dinu Patriciu.“

🟢 6. Lipsa de sinceritate

Pixelul albastru a făcut istorie.

🟢 7. Lipsa de remușcare sau vinovăție

Mă repet cu “o fi făcut copilul ceva”, că e prea bună.

🟢 8. Lipsa afectului și a profunzimii emoționale

Băsescu și-a abandonat, trădat, și uneori chiar persecutat toți foștii colaboratori.

🟢 9. Lipsa de empatie

🟢 10. Stil de viață parazitar

Sigur, aici ați putea argumenta că aproape orice politician ar intra lejer în această categorie, dar la Băsescu comportamentul parazitar era mai profund, depășea contextul de ‘simplu’ numit/ales ca ministru, primar, președinte. Băsescu parazita viețile celor care aveau imprudența să colaboreze cu el, până în punctul în care le anula cariere și destine. Politicieni, jurnaliști sau membri ai familiei.

Este vreun naiv care să creadă că fratele lui, care a făcut pușcărie pentru trafic de arme făcea trafic de capul lui?

🟢 11. Control comportamental scăzut

De la înjuratul în direct la televiziune, băutul la volan în timp ce era președinte, fumatul într-un spital în care era interzis fumatul (amenda a plătit-o șeful de secție, long story) totul descrie un personaj cu mari probleme de auto-control.

🟡 12. Relații sexuale promiscue

Aici să-i dăm Cezarului, ce-i al Cezarului, că în afară de doamna Udrea nu știm mare lucru despre viața romantică a fostului președinte. Doar dacă îl cităm pe Vadim, dar atunci o dăm în diverse.

🟡 13. Probleme comportamentale timpurii

Presa vremii vorbea de episoade de indisciplină lăsate cu pedepse în timpul școlii de marinărie. Habar n-am dacă tortura pisici când era copil. Așa că îi dăm aici o bilă neutră.

🟢 14. Lipsa unor planuri realiste, pe termen lung

Pentru mine episodul Tăriceanu, când a consumat patru ani din viața României în încercarea președintelui de a scăpa de fostul lui prieten devenit prim ministru incomod e cea mai bună dovadă a lipsei planurilor pe termen lung. Băsescu trăia în prezentul lui conflictual al clătinatului bărcii. Bilă verde aici.

🟢 15. Impusivitate

Pumnul dat unui copil în timpul campaniei electorale nu mai are nevoie de alte exemple. Mai adăugați voi. De exemplu smulsul telefonului unei ziariste, celebrul episod cu “țiganca împuțită”.

🟡 16. Comportament iresponsabil ca părinte

Aici aș fi tentat să adaug câteva anecdote cu EBA și cu grăsunica de soră-sa, dar mă abțin, că ar fi doar anecdote, nu argumente. Deci bilă neutră. Nu știm cum a fost Băsescu ca părinte, poate că a fost un părinte grijuliu și iubitor.

🟡 17. Relații maritale frecvente

Nici aici nimic de comentat, rămânem pe doamna Maria si Udrea. Bine, asta poate și din cauză că nu-l ajuta fizicul să abordeze mai insistent partea feminină a politicii roânești. De curaj nu ducea lipsă, fizicul nu prea îl ajuta.😊

🟡 18. Delicvență juvenilă

Nope. În afară de fazele descrise de presă cu sărit gardul internatului, nu știm nimic serios. Deci bilă neutră.

🟡 19. Risc de încălcare a termenilor eliberării condiționate

Dacă e să îl credem pe Vadim Tudor, Băsescu ar fi părăsit pe furiș de mai multe ori palatul Cotroceni, ca să scape de SPP-iști. N-o să știm niciodată dacă a fost adevărat sau nu, că Vadim dădea des cu fakenews-ul de faianță, dar dacă ar fi fost adevărat ar fi fost o bună ocazie să îl punctăm aici cu verde. Dar așa rămânem pe bulina neutră.

🟢 20. Eșecul de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile acțiuni

Aș putea scrie un întreg articol doar despre punctul acesta. Însă probabil total neinteresant acum, despre un pensionar pe care lumea a început să îl uite deja. Dar Băsescu, în propriile lui cuvinte: “sunt perfect, doamnă”

🟢 21. Multiple încălcări ale normelor și legilor

Ce-ar mai fi de adăugat aici? O lungă listă cu dosarele penale ale lui Băsescu? Neregulile crase pe care le-a lăsat în urmă ca fost ministru al transporturilor, primar al Bucureștiului și apoi președinte? Faptul că a scăpat fără nicio zi de pușcărie e rezultatul competenței lui, nu al nevinovăției.

🟢 22. Abuzul de alcool nu este cauza directă a comportamentului antisocial

100% marca Băsescu. A condus beat mașina în timp ce era președinte (cine să-i pună fiola?) a mai vorbit electrizat pe la televizor, dar nu alcoolul a fost cauza comportamentului lui. Alcoolul i-a fost doar prieten de o viață, nu și sfătuitor.

Sigur, mă aștept ca unii dintre voi, oameni serioși, să îmi spuneți ca un checklist ca PCL-22 nu se aplică personajelor pe care le știm doar de la televizor, că ar trebui aplicat doar într-un cabinet, față-în-față, împreună cu un interviu serios și nu am să vă contrazic.

Scorul de 37 din 44 este enorm dar aici trebuie luat cu un gram de sare.

Evaluările psihologice nu se fac după scenele de la televizor, după antipatii (v-am spus că mie nu îmi place Băsescu? 🙃), după cumetrii. Punctele discutate mai sus sunt argumente serioase doar într-o discuție la cafea.

E problematic să evaluezi un personaj de la distanță, unde unele trăsături pot fi disimulate sau eventual mult amplificate de către media în căutare de subiecte. Dar anumite constante din comportamentul lui Băsescu de-a lungul anilor fac cele mai sus sa fie foarte plauzibile. Adică nu știu pentru voi, pentru mine sunt.

Psihopat sau nu (dacă mă întrebați pe mine știți deja răspunsul 🙃) rămâne un personaj colorat în istoria post-decembristă, care ne-a agitat vreo zece ani nervii și destinele și ne-a pus capacitatea de a bârfi pop-psychology la grea încercare.

Și am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea psihopatului așa!

O fi făcut copilul ceva!

Ia de la Băsescu!

Mai puțin cunoscută publicului larg decât alte sărbători irlandeze, cum ar fi Halloween sau Sfântul Patrick, “Leprechaun Day” se pare că a apărut mai întâi in SUA, din nevoia celor care se considerau (urmași de) irlandezi de a se conecta la trecutul/folclorul/simbolurile lor. În Irlanda, în orice caz, nu exista o asemenea sărbătoare până să o inventeze americanii.

Originea sărbătorii e neclară, de ce în mai și de ce pe 13. Poate că primăvara tot mai prezentă în luna mai sugera reconectarea la tradiții iar ziua 13 era o aluzie la superstiții, ritualuri și păgânism, combinația perfectă pentru un Leprechaun. O altă versiune care mai circulă din când în când este că autorul sărbătorii ar fi artistul irlandez Eoin O'Connor, a cărui zi de naștere este 13 mai. Dar probabil că e doar o legendă timidă.

Subscribe now

1. Leprechaunii, spiridușii misterului irlandez

Puține creaturi mitologice au reușit să devină atât de cunoscute în lume precum leprechaunii. De la poveștile spuse la foc în satele Irlandei până la paradele moderne de Sfântul Patrick din New York sau Chicago, acești spiriduși mici, încăpățânați și vicleni (mai ales vicleni 😅) au devenit aproape sinonimi cu ideea de “irlandez”.

Ce sunt, de fapt, leprechaunii? Au fost doar personaje de basm? Sau amintirea “recuperată”, distorsionată a unor oameni reali care au trăit cândva în pădurile Irlandei?

Leprechaunii provin din vechile tradiții celtice ale Irlandei. În folclorul irlandez, ei fac parte din lumea “Aos Sí”, un termen care desemna ființele supranaturale, spiritele și zânele care trăiau în movilele sacre, în păduri sau în locuri ascunse.

Primele referințe clare apar în povești medievale irlandeze, unde leprechaunii erau descriși drept mici spiriduși solitari, meșteșugari iscusiți, păzitori ai aurului (important) și creaturi extrem de viclene.

Spre deosebire de zânele elegante din multe basme europene, leprechaunii aveau ceva mult mai “pământesc”. Erau ironici, suspicioși și foarte practici. Nu ajutau oamenii din bunătate, iar dacă ofereau ceva, exista aproape întotdeauna un preț ascuns.

În satele irlandeze, poveștile despre leprechauni aveau mai multe roluri: divertisment în serile lungi, avertismente morale despre lăcomie, explicații pentru dispariția obiectelor și, uneori, simple povești pentru copii.

Mulți irlandezi nu “credeau” literal în leprechauni, dar îi tratau cu un respect superstițios, așa cum alte culturi respectau spiritele pădurii sau ale casei.

2. Cum au fost “adoptați” leprechaunii de restul lumii

Imaginea modernă a leprechaunului s-a răspândit în lume mai ales prin diaspora irlandeză.

În secolele XIX și XX, milioane de irlandezi au emigrat spre Statele Unite, Canada, Australia, începând, evident, cu o invazie masivă în Regatul Unit. Și odată cu irlandezii au migrat și poveștile.

În America, simbolurile irlandeze au început să fie simplificate și transformate în elemente festive, trifoiul, culoarea verde, berea și leprechaunul.

În America personajul sumbru și ambiguu din folclor s-a transformat într-o mascotă veselă și comercială. Publicitatea, filmele, desenele animate și paradele de Sfântul Patrick au creat imaginea cunoscută astăzi, de spiriduș mic, costum verde, pălărie, barbă roșcată și celebra oală cu aur la capătul curcubeului.

Leprechaunul a trecut prin aceeași transformare prin care au trecut multe personaje folclorice: din spirit misterios al naturii în brand cultural global.

3. Portretul-robot al unui leprechaun

Cum ar arăta un leprechaun “autentic”, dacă ar exista?

În tradiția clasică leprechaunul este mic de statură, are barbă roșcată sau albă, poartă haine verzi sau maro, pălărie și pantofi cu catarame, uneori fumează pipă.

Eu le bifez cam pe toate, mai puțin pasiunea pentru aur și cea pentru pipă, pe care am abandonat-o acum vreo douăzeci de ani. Adică doar am mai păstrat câteva pipe de amintire. 😊

Interesant este că în poveștile foarte vechi hainele nu erau întotdeauna verzi. Uneori purtau roșu.

• Ocupația

Leprechaunii sunt adesea descriși ca pantofari ai lumii zânelor. Sunetul ciocanului lor era considerat semnul că unul se află prin apropiere.

• Comportamentul

Extrem de inteligenți (v-am zis că semăn 😅), sarcastici, greu de păcălit (încercați), iubitori de aur (pe asta n-o bifez, eu sunt mai mult cu cripto), obsedați de ascunzători (nu vreți să știți).

• Unde ar putea fi găsit?

Folclorul spune că leprechaunii preferă pădurile dese, dealurile verzi, ruinele vechi, cercurile de ciuperci și movilele antice. Și, desigur, orice loc unde un om lacom ar putea spera că găsește aur.

4. Creaturi asemănătoare în alte mitologii

Aproape fiecare cultură are propriile sale spirite mici, misterioase sau păcălitoare.

Mitologia nordică are piticii, care erau meșteșugari legendari ai metalelor și ai armelor magice. Germania are Koboldul, un spirit capricios al casei sau al minelor, uneori protector, alteori răuvoitor. Slavii îl au pe Domovoi, spiritul casei, mic și ascuns, care putea ajuta familia sau crea haos dacă era supărat. Japonezii îl au pe Yokai, spirite glumețe, înșelătoare sau chiar periculoase, asemănătoare prin comportament cu leprechaunii.

Iar românii au spiriduși, pricolici, iele și variante locale ale pădurii și comorilor ascunse. Iar mai recent s-au pricopsit și cu duhurile useriste, dar despre asta poate în într-un alt material despre folclorul românesc contemporan.

Ce este cert e ca aproape toate culturile au simțit nevoia să populeze natura cu ființe ascunse, mici și imprevizibile.

5. O zi din viața unui leprechaun

Dacă cineva ar putea urmări un leprechaun timp de o zi, probabil că ar descoperi o existență ciudat de banală și totuși magică.

Dimineața devreme, înainte de răsărit, leprechaunul ar ieși din ascunzătoarea lui care poate fi o movilă veche, o scorbură sau poate ruinele unei case abandonate.

Și-ar verifica ascunzătorile de aur cu paranoia unui contabil medieval care trăiește într-o lume fără bănci. Apoi ar lucra ore întregi reparând pantofi minusculi, lustruind catarame și ascultând zgomotele pădurii.

Leprechaunii nu sunt creaturi sociabile. Evită oamenii și chiar alți leprechauni. În multe povești trăiesc complet singuri. Iar seara, când ceața începe să coboare peste dealurile Irlandei, ar putea ieși să observe oamenii: bețivii care se întorc de la cârciumă, copiii care caută trifoi cu patru foi sau aventurierii convinși că vor găsi aur.

Iar dacă vreun om îl vede atunci o dăm în diverse, pentru că un leprechaun prins nu oferă niciodată aurul fără să încerce mai întâi să își păcălească “vânătorul”.

6. Leprechaunii și ideea modernă de “irlandez”

Astăzi, leprechaunii au devenit unul dintre cele mai răspândite simboluri culturale ale Irlandei. Pentru mulți oameni din afara Irlandei, ei sunt aproape la fel de reprezentativi ca trifoiul, berea Guinness, muzica tradițională sau ziua Sfântului Patrick.

Desigur, mulți irlandezi privesc această imagine cu umor. Atunci când reușesc să își păstreze umorul și nu o privesc cu iritare. Folclorul autentic irlandez este mult mai bogat și mai complex decât versiunea turistică plină de pălării verzi și bere colorată artificial.

Totuși, în ciuda limitărilor și iritărilor leprechaunul irlandez a supraviețuit. Și poate tocmai asta este fascinant: un spirit obscur din poveștile unor sate celtice a devenit o figură recunoscută aproape oriunde pe planetă.

Puține mituri reușesc asemenea performanță.

7. Teorii antropologice și științifice despre originea leprechaunilor

De-a lungul timpului, cercetătorii au încercat să explice apariția leprechaunilor prin teorii istorice și antropologice.

Unii specialiști consideră că aceste creaturi reprezintă personificări ale fricii de necunoscut, lăcomiei, naturii imprevizibile sau anxietății legate de bogăție și noroc.

În comunitățile rurale, poveștile despre spiriduși puteau funcționa ca avertismente pentru copii, explicații pentru furturi, sau moduri simbolice de a vorbi despre sărăcie și noroc.

Însă una din cele mai fascinante teorii despre leprechauni este teoria “populației ascunse”, și anume că leprechaunii ar putea reprezenta o amintire foarte veche a populațiilor pre-celtice găsite în Irlanda. Joac-o p’asta!

Conform acestei teorii primii celți care au ajuns în insula Irlandei ar fi întâlnit oameni în grupuri mici și retrase, posibil mai scunzi, care trăiau ascunși prin păduri și dealuri, evitau contactul și furau uneori obiecte metalice sau unelte.

Cu timpul, memoria acestor oameni reali care au trăit în Irlanda pre-celtică s-ar fi putut transforma în legendă. “Oamenii mici din pădure” au devenit leprechauni, nici oameni, nici spirite, integrând în descrierea lor, comportamentul populației locale.

Nu există multe dovezi pentru această teorie, rămâne în mare măsura o teorie speculativă. Însă e o teorie care continuă să fascineze deoarece în multe culturi apare ideea că miturile conțin ecouri deformate ale unor populații reale dispărute.

Poate că, undeva în negura epocii bronzului, un copil celt a văzut pentru o clipă un om mic dispărând printre copaci cu o bucată de metal furată în brațe și a povestit apoi această întâmplare toata viața lui tuturor celor pe care i-a întâlnit. Iar nepoții lui au adăugat doar partea cu pipa și aurul.

Iar povestea lor nu s-a mai terminat niciodată.

Așa că eu vă urez tradiționalul “spiriduși fericiți” și să sărbătoriți ziua de astăzi cu un strop de whiskey irlandez neat, nu îi puneți gheață, că îl stricați. Nu vă luați după Băsescu, că trebuie să plutească gheața în whiskey, aia e vrăjeală de leprechaun ratat.

Leave a comment

1. Păienjenii

Se spune că la un moment dat, undeva într-o tara indepartata un om a fost condamnat la închisoare pe douazeci de ani si băgat singur într-o celula.

Ca sa nu moara de plictiseala s-a apucat sa studieze viata păienjenilor care trăiau prin colturile celulei lui. Cum se reproduc, care sunt ciclurile în care îsi fac pânzele, cum vânează. Incet-încet observatiile lui incepusera sa capete forma unui studiu coerent si cu certa valoare stiintifica. Adica era suficient de inteligent incat sa isi dea seama ca observatiile lui sunt valoroase.

Era convins ca ceea ce a scris este deja aproape publicabil si va folosi celor interesati de păienjeni.

Viata lui tihnita, de observatii zilnice si notite, planurile lui de viitor au fost insā date peste cap de o amnistie venita din senin. Era liber si trebuia sa parareasca celula. Asa ca a început sa se roage de conducatorii inchisorii sa ii permita sa mai stea macar câteva luni acolo ca sa reuseasca sa isi termine studiul despre viata păienjenilor.

Nu stiu daca i s-a permis sau nu, daca a reusit sa îl publice sau nu, dar eu am încălecat pe o șa si v-am spus povestea studiului păienjenilor așa.

2. Lucrurile mari vs. lucrurile mici

În vremuri liniștite oamenii observă lucruri mari. Economia, alegerile, bursele. Și isi fac planuri pe termen lung.

În vremuri nesigure, în schimb, oamenii încep să își îndrepte atenția către lucrurile mici, cum ar fi cafeaua de dimineață, plantele de pe geam sau plimbarea de seară.

Există ceva paradoxal în felul în care noi reacționăm la instabilitate. Cu cât lumea pare mai greu de controlat, cu atât începem să investim mai multă atenție în lucruri mărunte și repetitive.

Nu pentru că lucrurile mărunte ar rezolva problemele lumii, ci pentru că pentru o perioada scurtă lumea pare din nou previzibilă și în siguranță.

Fierbem apa, cafeaua curge, lingurița lovește marginea cănii cum a făcut și ieri. Afară poate exista haos, scandal, nesiguranță, tensiune și zgomot. Dar pentru patru minute universul încă respectă niște reguli simple. Hai, cinci.

Poate de aceea, în perioadele agitate, noi, oamenii, începem instinctiv să avem grijă de micile ritualuri, pe care altfel nici măcar nu le conștientizăm. Nu ideologie, nu planuri istorice, ci doar mici insule de ordine psihologică.

3. Ritualurile

O femeie udă plantele de pe balcon cu o seriozitate ceremonială. Plantele nu știu nimic despre crize, inflație, coaliții, piețe financiare sau discursuri alarmiste. Ele au nevoie doar de apă marțea și soare dimineața.

Un bărbat își spală mașina într-o liniște religioasă. Altul repară obsesiv câte ceva prin casă. Altcineva își pune ordine în bibliotecă. Da, încă există ciudați care mai au cărți.

La prima vedere toate aceste lucruri par banale, dar ele nu sunt deloc banale, ci doar forme de rezistență psihologică.

Există un motiv pentru care incertitudinea ne obosește mai mult decât problemele propriu-zise. Sistemul nervos suportă surprinzător de bine efortul, sacrificiul și chiar suferința, cu condiția să înțeleagă regulile jocului. Ce erodează echilibrul psihologic este senzația că nimic nu mai e stabil, că regulile se schimbă continuu, că viitorul nu mai poate fi intuit nici măcar aproximativ.

De aceea sunt mai ușor de suportat perioadele grele decât perioadele confuze. Confuzia consumă energie în permanență. Creierul rămâne într-o stare de alertă difuză, în care verifică, anticipează, face scenarii, evaluează zvonurile și caută semne.

Și uite așa apar ritualurile.

4. Micile insule de ordine

Ritualurile nu sunt excepția, ci regula. Ritualurile sunt ceva ce putem controla indiferent ce se întâmpla în jurul nostru. Civilizația însăși funcționează tot prin ritualuri invizibile. Autobuzul vine, magazinul se deschide, salariul intră în cont.

În mod normal nici nu observăm toate aceste lucruri pentru că le considerăm naturale.

Dar în momentele în care încrederea colectivă începe să scadă, oamenii devin brusc conștienți cât de fragil este totul. Și atunci, instinctiv, își mută atenția spre ceea ce încă pot controla direct. În perioadele tulburi, oamenii încep să gătească mai mult, să planteze flori și să reorganizeze dulapuri. Nu pentru că au devenit brusc gospodari, ci pentru că lumea mare devine prea haotică, iar omul încearcă instinctiv să reducă viața la dimensiuni suportabile.

A găti este una dintre cele mai liniștitoare invenții psihologice create vreodată. Ingrediente simple, transformare vizibilă, miros familiar, dovada că ceva încă funcționează. Știu asta pentru că gătesc în fiecare zi. Iar atunci când gătesc toate grijile sunt suspendate, toate lucrurile sunt în ordine. Civilizația se poate cutremura, anxietățile pot să mai aștepte.

Nu avem nevoie de explicații sofisticate pentru toate astea. Psihologia știe demult că repetiția calmează sistemul nervos. Ritualurile ne reduc anxietatea. Acțiunile previzibile reduc încărcarea mentală. De aceea sportivii au superstiții, chirurgii au rutine iar soldații își organizează obsesional echipamentul.

Noi toți ritualizăm instinctiv incertitudinea. E unul din puținele feluri în care putem să o controlăm. Dacă nu cumva singurul.

5. Lumea fără ritm

Realitatea are un mod ironic de a da cu copita, iar lumea modernă a devenit foarte bună la opusul ritualului. Telefonul nu mai are limite, știrile nu se termină niciodată, totul pare urgent, iar un om fără ritm devine foarte ușor de destabilizat.

Generațiile mai vechi păreau adeseori mai solide psihologic, chiar dacă au trăit vremuri infinit mai grele, pentru că aveau ritualuri, aveau ore fixe, gesturi repetitive, haine împăturite atent și ceaiul băut la aceeași oră.

Rutina nu era plictiseală, ci o reală centură de sigurantă psihologică. Astăzi trăim însă într-o lume în care am putea afla despre o catastrofă globală în timp ce stăm în pijamale pe balcon. Nu mai există delimitări clare între pericol și odihnă, între criză și liniște. Suntem în priză tot timpul și poate tocmai de aceea ritualurile mici au devenit atât de importante.

Istoria vorbește mereu despre lideri, războaie, prăbușiri, revoluții și discursuri. Sau de moțiuni de cenzură. 🙃

Însă viața reală supraviețuiește prin lucruri mult mai mici. Prin oameni care fac ciorbă, care hrănesc pisici și care își beau cafeaua în liniște înainte să deschidă știrile. Sau nu mai deschid deloc știrile.

Societățile nu rezistă doar prin instituții, economii, armate, ci și prin milioane de oameni care își păstrează, încăpățânat, micile ritualuri zilnice. Mici acte de ordine personală într-o lume care pare uneori că și-a pierdut ritmul.

Acestea fiind spuse eu vă las, că trebuie să îmi termin ciorba.

Aveți grijă de voi și de ritualurile voastre.

Leave a comment

1. Biciclistul

Se spune că un biciclist care avea anxietate socială în timp ce se plimba cu bicicleta departe de casă s-a trezit brusc cu o roată moale. Se mai întâmplă. Partea bună era că nu era chiar pană, ci doar dezumflată. Partea proastă era că nu avea o pompă la el.

Biciclistul nostru a început să își evalueze opțiunile:

1. să meargă pe jos spre casă. Cam neplăcut, că era cam departe și se însera.

2. să ceară unui biciclist trecător o pompă. O idee minunată, atâta doar că nu treceau alți bicicliști pe acolo.

3. să bată la o poartă și să ceară împrumut o pompă. Probabil singura realistă.

A ajuns la prima poartă din pustietățile acelea și s-a apucat să ruleze în minte dialoguri posibile cu persoana care îi va deschide ușa. Dacă va fi ostil. Dacă îl va înjura. Dacă îi va cere bani pentru acest serviciu. Dacă îi va spune să nu îl mai deranjeze.

Și pentru fiecare reacție ostilă biciclistul nostru avea pregătit un răspuns rezonabil, care să îl determine pe proprietarul casei să îl ajute. Cu apeluri la bunătate, la civilizație și solidaritate umană.

Și în timp ce rula în minte dialoguri posibile poarta se deschide pe neașteptate și proprietarul casei îl întreabă “pot să vă ajut cu ceva?”

Biciclistul nostru nervos și luat prin surprindere îi răspunde “du-te, bă, ostilule, că mă descurc și făra pompa ta”.

2. Ce este un “contract ascuns”?

Dacă ți se pare exagerată reacția biciclistului, află că e parte a unui mecanism foarte comun și că poartă și un nume, se numeste “contract ascuns”.

Contractul “ascuns” sau invizibil se referă la “înțelegeri” pe care nu le-ai făcut cu nimeni, dar te aștepți ca ceilalți să le respecte.

De exemplu te aștepți ca toți oamenii care îți calcă pragul să se descalțe la intrare. Atâta doar că ei nu știau de de aceasta “înțelegere” pe care o aveau cu tine.

Așa că ți se întâmplă să fii des dezamăgit de cineva fără să poți arăta exact unde a greșit. Genul acela de frustrare vagă: “după tot ce am făcut pentru el/ea…” Dar dacă ar fi să fii sincer până la capăt, îți dai seama că nu ai cerut nimic concret. Ai sperat doar ca ceva anume să se înțeleagă de la sine.

Acolo începe povestea contractului “ascuns”. Sau “invizibil”.

Prin anii ’60, Eric Berne vorbea despre „jocuri psihologice” ca tipare repetitive în care oamenii intră cu reguli nescrise și așteptări ascunse. Practic, două persoane participă la o interacțiune fără să spună explicit ce vor, dar fiecare crede că celălalt “ar trebui să știe” ce are de făcut.

Mai târziu, când intră în scenă terapia cognitivă, Aaron T. Beck vorbește despre mecanismul intern al “contractului ascuns” prin “citirea gândurilor” (mind reading) și ”ar trebui”-urile (should statements).

Adică exact acea logică internă de biciclist pasiv-agresiv: “dacă eu consider că așa e corect, și tu ar trebui să faci la fel”.

Conceptul a devenit și mai popular și mai ușor de digerat odată cu Robert Glover, care a folosit termenul “covert contract”, adică “contract ascuns”. Glover l-a împachetat într-un limbaj accesibil: “fac asta pentru tine, dar în secret mă aștept să primesc ceva anume la schimb”.

Doar că partea cu “ceva anume la schimb“ nu este niciodată negociată. De aici și frustrările de biciclist cu roata dezumflată în mijlocul pădurii.

Contractul ascuns a ajuns apoi în viața noastră de zi cu zi foarte simplu, pentru că este peste tot. Psihologii obsedați de inventat concepte și cuvinte noi doar i-a dat un nume. În realitate, oamenii folosesc astfel de “contracte” de când există relațiile.

Putem doar să ne imaginăm că și printre strămoșii nostri Neandertalii aveau loc des asemenea supărări, de exemplu la vânătoare: “dacă trag tare, toți ceilalți ar trebui să observe” sau eventual în tranșarea vânatului: “dacă eu i-am lăsat o bucată mare de carne data trecută și el ar trebui să îmi lase mie una acum”.

Problema e că nimeni nu semnează un asemenea contract. De fapt imensa majoritate a oamenilor (sau Neandertalilor), nici nu știau că au fost parte dintr-o înțelegere.

3. Ce NU este un contract ascuns

Ca să nu aruncăm eticheta de “contract ascuns” peste orice frustrare, merită să facem câteva delimitări:

• Nu este o înțelegere reală
  Dacă ai spus clar ce vrei și celălalt a fost de acord, atunci nu mai e nimic “ascuns”. E fix un contract normal, nu unul “ascuns”.

• Nu este empatie eșuată
  Faptul că cineva nu ți-a intuit nevoile nu înseamnă că te ignoră. Înseamnă doar că nu i le-ai spus.

  Am cunoscut în semi-obscuritatea cabinetului de psihoterapie nesfârștite doamne fleașcă de supărare că partenerii lor care altfel le iubeau și le respectau nu erau în stare să le citească gândurile. Niște animale nesimțitoare!

• Nu este manipulare intenționată.
  Majoritatea oamenilor nu construiesc aceste contracte ca să controleze. Le construiesc pentru că așa au învățat să funcționeze. Uneori, de cele mai multe ori nici măcar nu își dau seama de absurditatea supărărilor lor, că ceilalți nu știu ce anume îi deranjează.

Contractul ascuns apare atât de des în terapie pentru că multe plângeri clasice sunt, de fapt, variații ale aceleiași idei: “nu mă apreciază, nu face pentru mine cât fac eu pentru el/ea, nu se implică suficient”.

Scenariul nespus este: “Dacă eu fac asta, tu ar trebui să faci asta.” Iar când nu se întâmplă, apare frustrarea, dar fără un punct clar de negociere.

4. Ce putem face cu contractele ascunse?

Pentru început facem un test rapid:

Dacă bifezi 2 din 4, ai deja un contract nesemnat în buzunar. De la 3 încolo poți să ții workshopuri despre arta și știința contractelor ascunse.

În afară de workshopuri mai poți face câteva lucruri concrete:

• Înlocuiește “ar trebui” cu “aș vrea”

În loc de: “Ar trebui să mă sune” spune “Aș vrea să mă sune”. Pare minor, dar schimbă din regulă universală în preferință personală. E un bun început.

• Spune “contractul” cu voce tare

Dacă e important pentru tine, negociază-l cu ceilalți: “Mi-ar plăcea să faci asta pentru că pentru mine contează.” Fără dramă, fără teste secrete, pe care le știi doar tu, nu și ceilalți.

• Acceptă riscul refuzului

Asta e partea pe care mulți o evită. Contractele ascunse rămân ascunse tocmai pentru că nu vrei să riști un “nu” explicit și ca atare nu îl scoți la lumină. Iar în final plătești cu o frustrare difuză.

• Dacă faci ceva pentru cineva, întreabă-te sincer:

O fac pentru că vreau sau pentru că aștept ceva la schimb? Dacă aștept ceva la schimb celălalt știe? Dacă e a doua variantă, mai bine clarifici înainte.

• Când vezi contracte invizibile la alții

Nu le aborda ca biciclistul din poveste, agresiv și frontal, refuzând pompa. Încearcă mai întâi să clarifici ce a spus celălalt și dacă așteaptă ceva anume de la tine.

Pe scurt despre contractul invizibil: dacă nu l-ai spus cu voce tare, nu există.

5. În loc de concluzie

Contractul invizibil este, în esență o negociere care nu a avut loc, dar ale cărei rezultate sunt așteptate. Și, surprize, surprize, aproape niciodată nu ies(e) în favoarea ta.

Să curgă hate-ul!

1.

Poate vă întrebați de ce am fost așa de tăcut în ultima vreme. În orice caz, săptămâna asta nu ne-am auzit deloc.

În primul rând am ajuns în România, țara care știm cu toții de la Mircea Badea încoace, că dacă îi permiți, îți ocupă tot timpul. Adică mie așa îmi face, mi-l ocupă.

Am aterizat într-o dimineață zbârlită la Cluj, m-a pus repede la curent taximetristul cine a mai fornicat cu cine, de parcă ne știam de-o viață (nu l-am văzut în viața mea, sper să nici nu îl mai văd), am mâncat o ciorbă de burtă la birtul din autogară (bunicică), am stat apoi în autobuz trei ore între o doamnă tânără de etnie și un domn mai în vârstă de aceeași etnie cu doamna, pe care încerca să o agațe. Nu știu la ce i-ar fi folosit, că oricum nu puteam niciunul să ne mișcăm niciun membru. Adica eu nici mâna nu mi-o puteam apropia de buzunar, să îmi scot dopurile de urechi să nu-l mai aud pe Casanova din etnia cu probleme.

Dialogul intra-etnic depășea lejer toleranța mea la absurd:

La prima pauză de țigară a autobuzului mi-am propus sa ies din dialogul etniei și să fac schimb de locuri cu unl din ei, să îi ajut să se apropie. N-a mai fost cazul, că doamna s-a dus la toaletă și n-a mai venit, iar domnul a tăcut de supărare tot restul drumului.

2.

Cei care urmăriți modestul meu proiect cu “un minut de psihologie” probabil că ați văzut că încerc să îmi ilustrez caricaturile cu câte un “cuvânt al zilei”. De regulă un cuvânt drag psihologilor, sociologilor și alți “-ologi”, pe care publicul larg îl abuzează. Un fel de râdem noi, râdem, dar hai să vedem despre ce râdem.

Și pentru că o listă de cuvinte e plicticoasă, le-am organizat sub forma unui test, în care poate oricine să își dea cu părerea despre ce înseamnă perlaborare, alexitimie sau incest emoțional. Toate intrate deja în folclor, desigur.

Apoi testul își dă și el cu părerea, sub forma unei note, ca la școală, ca să ne enervăm împreună, tot ca la școală. I-am zis cu prudență “cuvântul zilei“, că “test de psihologie” nu prea mergea, că e mai mult de cultură generală.

Dacă vă place, folosiți-l fără milă. Nu doare, nu costă, nu e nevoie să fiți abonați la ceva.

Întrebările sunt diferite de fiecare dată, așa că puteți să vă supărați pe el de mai multe ori. La sfârșit vă dă și informații suplimentare despre cuvintele greșite, poate că vreți să le învățați ca lumea. Numa’ zic. 😁

3.

Prietenul de pe Substack, cel cu rețetele gustoase, m-a invitat să particip la o publicație care are ca scop combaterea obezității. O initiativă 100% free, fără reclame, fără vânzări, fără miracole la cutie.

Ca posesor al câtorva kilograme în plus aș putea spune că am ceva experiență în ce merge și ce nu merge pe tărâmul îmbrâncelilor cu kilogramele. Mai ales ce NU merge. 🙃

Așa că am acceptat invitația lui Elias ca să scriu acolo din când în când. Și să moderez o întâlnire pe chat, tot acolo, tot din când în când. Vă spun din timp celor care v-ar putea interesa subiectul.

Gata, eu v-am povestit ce am făcut în ultima vreme, de când nu ne-am mai auzit.

Voi ce scuze aveți?

Criza vârstei de mijloc vine în multe gusturi și arome. La unii vine în forma dramatică în care își schimbă mașina pe o motocicletă și fug în lume cu secretara.

La mine e mai problematic, ar fi inutil să încerc să vând mașina, că mare lucru nu iau pe ea, nici ITP-ul nu știu dacă îl mai trece, motocicletă nu vreau, că am oroare de frig și ploaie iar secretară n-am. Așa că am căutat o variantă mai puțin dramatică de midlife crisis.

Cei care mai intrati din când în când pe Psihoterapie Net probabil ați văzut că a început să fie ilustrat recent cu niște caricaturi mai mult sau mai puțin potrivite cu contextul.

Înainte de toate trebuie să vă mărturisesc că sunt un mare consumator de caricaturi, încă de pe vremea când “Urzica” făcea legea. Câteva zeci de ani n-am îndrăznit să pun mâna pe un creion, pentru că printre multele mele talente nu se numără și desenul. Sunt în general un fan al ideii de “încercarea moarte n-are”, dar desenatul a fost o linie roșie pe care m-am străduit în viață să n-o trec.

Dar lumea s-a schimbat iar acum AI-ul face parte din rutina noastră zilnică. Eu îl folosesc pe Geppetto la orice, de la discuții savante despre salata de boeuf până la a-mi bârfi vecinii.

Long story short m-am hotărât să îmi canalizez criza vârstei de mijloc înspre ceva ce n-am făcut niciodata și nici nu știu să fac și anume caricatură.

Sunt conștient că cele mai multe din caricaturile făcute de mine seamănă cu discursurile despre economie ale președintelui Dan, arată la fel de multă experiență. Dar la fel ca și lui, nici mie nu-mi pasă.

Heitării latră, discursul economic merge mai departe.

Subscribe now

2. Alternativa mai ieftină la motocicletă & secretară

Un apropiat care a aruncat un ochi peste caricaturile mele mi-a spus cu amabilitate că sunt boring, că totul e repetitiv și previzibil pentru că se întâmplă doar în spațiul cabinetului de psihoterapie.

Observație corectă. Doar acolo are loc acțiunea iar personajele mele nu se vor strecura niciodată afară din cabinetul de psihoterapie pentru că doar acolo e locul lor.

În spatele glumei, este însă ceva mai serios.

Caricaturile acestea sunt o încercare de a vorbi cu onestitate despre lucruri serioase, unde onestitatea poate fi ușor compromisă de excesul de cuvinte.

Prea multe cuvinte ne permit să ne ascundem în spatele lor. E mult mai greu să te ascunzi după un speech-balloon. Iar un desen prost poate spune mai multe decât un articol bun.

Cam asta e versiunea mea de criză a vârstei de mijloc.

Repetitivă. Previzibilă. Boring. Fără secretară.

Doar o banală fugă din cabinetul real în cel desenat dubios de un AI.

Și cu niște personaje hașurate care spun lucruri pe care personajele din viața reală nu le-ar spune.

Leave a comment

1. Hristos a înviat!

Iar celor pentru care Hristos a înviat deja de săptămâna trecută sau care au alte probleme vă urez doar sărbători fericite.

Indiferent ce sărbătoriți.

2. Ca un criminal la locul crimei

Discutam astăzi cu prietenul de pe Substack despre faptul ca mie îmi place să (re)vin în România de două ori pe an, în fiecare an. (Nu știu despre voi, dar eu folosesc Substackul ca să îmi fac prieteni. Că dacă voiam să îmi fac dujmani, foloseam în continuare FB, aia e rețeaua dujmănoasă.)

Elias mi-a spus că la fel face și el, ca grec care locuiește în România merge de două ori pe an acasă, în Grecia.

Vecinul meu moldovean de aici, din bogul Irlandei, deși și-a făcut un căsoi ca-n Dallas, și-a cumpărat și un mic apartament în Chișinău, să fie. Pe care îl vizitează anual ca pe sfintele moaște. Nu îi folosește la nimic, nu are nevoie de el, se întoarce de fiecare dată nervos de acolo, că sunt dânșii agitați și nepoliticoși, dar nu poate renunța la pelerinajul anual din Chișinău.

Subscribe now

Aceeași experiență o am și eu. Vin în România de două ori pe an și nu reușesc să stau prea mult, că nu mă țin nervii.

Funcționari cretini, trafic rutier pe viață și pe moarte, prețuri mai mari ca în Irlanda, Radu Tudor și amantul Gâdea când deschizi televizorul, manele când deschizi geamul de la bucătărie, bormașina de la 6 dimineața când n-ai deschis încă ochii, “fiaaare vechi cumpăăăărăăăm“, dispărea-le-ar ADN-ul în bezna istoriei să le dispară cu fiaareele lor, nu vi le mai înșir pe toate, că le știți voi mai bine ca mine, că doar stați acolo.

E o întrebare pe care mi-am pus-o nu o dată, ce îl face pe diasporez să revină periodic în locul de unde a plecat, ca un criminal la locul crimei?

N-am un răspuns simplu.

Am întrebat un irlandez de aci, de la noi de la țară din Irlanda de ce crede el că vin în fiecare an aici în Irlanda tot felul de americani care știu ei că bunelu’ a fost irlandez iar ei se consideră un fel de irlandezi, și ca atare vin anual aici, la streetfood scump și prost. Nu sunt irlandezi, sunt doar niște americani gălăgioși care poartă o șapcă penibilă cu trifoi pe ea, pe care irlandezii n-ar purta-o nici măcar de Sfântul Patrick.

Irlandezii din Irlanda au și un nume pentru americanii ăștia, “plastic Paddy” le zic ei. Interlocutorul meu mi-a răspuns senin că “we don’t do nostalgia, we let others do it for us”.

Irlandezii din Irlanda nu duc dorul perioadei când 70% din țară nu era electrificată, când vacile traversau centrul Dublinului pentru că pe acolo era drumul lor. Americanii au un fel de nostalgie cu o lume pe care nu au prins-o niciodată. O lume care există doar pentru ei, doar în mintea lor.

3. Anemoia

Daca irlandezii au “Plastic Paddy”, psihologii au “anemoia”. În spatele termenului cu sunet de plăcuțe suedeze se află încercarea psihologilor de a se referi la nostalgia după o lume care n-a existat niciodată.

Exemplul tipic sunt “Epocile de Aur” de tot felul. Prăjiții ăia care îți povestesc cât de mișto era Roma antică, unde te înjunghiau pe stradă just for fun of it.

Sau Evul Mediu, unde oamenii obișnuiți făceau foame în fiecare zi. Și mureau de o infecție la un deget. Sau Republica de la Weimar, perioada-cult pentru unii, când puteai să comanzi copii pentru servicii sexuale după prânz. Sau “Epoca de Aur” din România, când nu găseai nici sifon. Deci anemoia.

Anemoia e construită din cuvintele grecești “anemos” și “noia”. E asemănătoare și diferită în același timp de nostalgie, care e regretul după ceva ce ai trăit, diferită de solastalgie, care e sentimentul de dezolare față de o schimbare care ar putea avea loc. Anemoia e conectarea emoțională și regretul după ceva ce nu ai trăit niciodată. Și nici n-o să trăiești, c-așa-i în tenis.

Americanii de tip “plastic Paddy” vin într-o Irlandă care nu le aparține și care nici măcar nu le place, încercând să vadă în ea o Irlandă pe care n-au trăit-o niciodată, și care există doar în capul lor.

Cam ca domnii care sunt în intimitate cu soția și își imaginează că sunt cu prezentatoarea tv aia mișto. Nu mă risc să dau exemple, că sunt plecat de mult timp din România și nu mai știu care-i treaba cu prezentatoarele.

4. Nostalgia revopsită

Poate că pentru ăștia ca mine și ca vecinul Grișa nu sunt potrivite nici nostalgia, nici anemoia. Ar trebui inventat un alt cuvânt. Poate hagioproctalgia = sfâtul miserupism românesc, cel putin pentru cei care reușesc în ciuda lui “fiaaareee veeechi“ să revină ca niște criminali la locul faptei.

Sau poate nu e nevoie de niciun cuvânt nou. E doar o dependență prost înțeleasă. E ca aia de cafea, știi că nu îți face bine cafeaua, dar o bei și pe a doua.

Nu e nici nostalgie, nici anemoia. Ne întoarcem să vedem dacă mai doare. Și de fiecare dată doare suficient cât să ne întoarcem și data viitoare.

Se apropie momentul.

Mă întorc în România.

Ca un criminal la locul faptei.

Lăsați bormașinile să vină la mine.

Hristos a înviat!

Leave a comment

1. Cartea care nu se termină

Frunzăream prin inboxul plin de newslettere încă necitite (sunt abonat la toate prostiile inimaginabile, nu vreti să stiti) când m-a izbit afirmația din titlu: “un newsletter este o carte care nu se termină niciodată“.

Nu “ca o carte” ci chiar “o carte”. Este cea mai bună definiție a unui newsletter pe care am întâlnit-o până acum.

O carte care poate conține povești, poate fi fiction, poate fi de how-to sau poate fi umplutură făcută de AI, la modă acum. Poate fi interesantă sau plicticoasă. Ușor de citit, sau greoaie. Orice fel de carte.

Un newsletter este o carte deconstruită, o carte în care paginile îți sunt servite periodic, dar este o carte.

Un newsletter este o carte pe care o începi de pe la mijloc (cine citeste toate edițiile din urmă când se abonează?) și o continui atâta vreme cât îți oferă ceva.

Iar frumusețea poveștii este că, da, nu se termină niciodată. Sau în orice caz nu știm când se va termina. Dacă autorul este longeviv și perseverent poate că nu se va termina niciodată în timpul vieții noastre.

Subscribe now

2. Cartea care foșnește

Un newsletter poate fi însă foarte bine și o carte din aia care se termină.

Anul trecut am făcut un mic experiment practic pe tema asta. Am colectat din newsletter-ul jumătății mele mai bune câteva povestiri care mi-au plăcut mai mult, le-am editat un pic, le-am făcut și o copertă, am trimis pdf-ul la o tipografie print-on-demand și am comandat două exemplare care au venit prompt prin poștă.

O situație in care un newsletter se poate transforma în orice moment într-o carte cu început și sfârșit, o carte cu pagini care foșnesc prinse între două coperți.

Apoi am comandat mai multe exemplare, că ideea a fost bine primită de autor 😅, ca să mai dăm cadou și pe la prieteni și neamuri, să mai citească și ei.

3. Cartea pe care cititorul o asamblează singur

Sigur, ați putea obiecta că un newsletter nu e o “invenție” nouă, jurnalul personal și foiletonul sunt vechi de când lumea. De exemplu jurnalul personal al lui Marcus Aurelius, de acum 2000 de ani este un excelent newsletter în zilele noastre. Nu spun “ar fi putut fi” ci spun “este” pentru că sunt nesfârșite variante de newslettere care republică zi după zi pe Substack din “Meditațiile” lui Marcus.

Sau hoax-ul jurnalului Annei Frank. Dar divaghez și e o perioadă geopolitică mai complicată pentru divagații. Autorii falsului jurnal al Annei Frank tocmai anexează sudul Libanului și se uită cu drag și la Siria. Jurnalele personale au forță, chiar și cele false, anexează pământuri noi.

Foiletonul e ceva mai tinerel, doar vreo 200 de ani, copilul din flori al presei moderne, degustat de publicul care simțea nevoia să se mufeze cumva la viața celor care scriau.

Dacă jurnalul personal e scris pentru sine și ceilalți care își mai bagă nasul, foiletonul e scris pentru public în episoade, newsletterul e un jurnal public serializat, în care Marcus Aurelius vă îndeamnă să vă faceți un abonament cu plată.

Newsletterul este o carte mai vie, mai instabila și mai dependenta de relația cu cititorul. Nu neapărat financiar, ci în general. Fără like-uri si comentarii un newsletter se usucă pe o piatră și moare acolo. 😊

O carte e statică, un newsletter e ca o carte într-un dialog continuu cu cititorul. E ca și cum un autor și-ar publica doar primul capitol dintr-o carte și și-ar întreba cititorii dacă merită să îl mai scrie și pe al doilea.

4. Cartea care insistă

Statisticile spun că majoritatea newsletterelor mor înainte să se termine.

Cititorii pleacă înainte de final iar autorii abandonează. La fel ca toate manuscrisele neterminate care zac prin sertarele lumii până mor autorii și apoi le aruncă la gunoi moștenitorii sertarelor.

Atâta doar că în cazul newsletterelor manuscrisele abandonate sunt vizibile. Ne place sau nu Substack este și un cimitir de manuscrise.

Substack mă anunță în fiecare săptămână că stau mai bine decât 99,42% din restul autorilor pentru că nu am abandonat acest newsletter. Doar 159 de săptămâni de publicat una după cealalta fără pauze mă așează, statistic vorbind, între cele mai consecvente 0,58% newslettere.

Pentru mine newsletterul nu este neapărat o carte care nu se termină (deși îmi place definiția) ci este mai degrabă cartea care insistă.

Nu pentru că nu poate să aibă un final (sub forma unei coperți de exemplu) ci pentru că refuză să aibă unul.

Leave a comment

Citatul îi este atribuit lui Deng Xiaoping.

Pentru cei care ati deschis mai târziu televizorul Deng este tipul care a stat oficial la butoanele Chinei vreo 14 ani, între 1978 si 1992. Neoficial, a mai influentat politica Chinei si câțiva ani după ce n-a mai fost la butoane, până la moartea lui in 1997.

Dacă Mao a creat China modernă, Deng a făcut-o să funcționeze. Cu accent pe “să funcționeze bine”. A preluat de la Mao o Chină răvășită de marxism, cu o economie de ev mediu, înfometată, abuzată și a transformat-o cu răbdare în superputerea de astăzi. Nu abandonând marxismul, nu confruntându-se cu el ca ca prostu’, pardon, ca Gorbaciov, ci trecând cu eleganță pe lângă el. Care marxism, nene? Aa, ăla?

Filosofia lui Deng despre comunism vs. capitalism era una simplă: “nu contează dacă o pisică este albă sau neagră câtă vreme prinde șoareci”. Importantă e realitatea, nu ideologia, care e doar o schiță rudimentară și distorsionată a realității.

Iar pe tovarășii lui de la butoanele Chinei i-a îndemnat să nu se grăbească prea tare: “ascunde-ți puterea, asteaptă-ți timpul”. A devenit în timp un fel de slogan neoficial al Chinei, până în zilele noastre. Când nu mai are de ascuns nimic, că se vede cu ochiul liber.

2. Americanii gândesc în cicluri electorale. Iranienii gândesc în generații.

Mi-am adus aminte de acest îndemn filosofic al lui Deng frunzărind în această după-amiază liniștită de duminică câteva articole despre frustrarea lui Trump că desi a obliterat (chiar de mai multe ori 😅) capacitățile militare ale Iranului, adică le-a distrus 100%, cele 0% care au mai rămas îi crează încă mari probleme.

Pentru Donald Trump distrugerea Iranului ar fi trebuit să fie așa, un job de un weekend. Hai, maxim două.

Omorât Ayatollahul ✅, omorât o sută-două de copii ✅ așa, ca să băgăm frica în populație, să le fie clar la toți că we mean business, mai distrus câteva rafinării și gata, totul s-a terminat.

Atâta doar că Iranul merge de mulți ani pe varianta lui Deng. “Ascunde-ți puterea, asteaptă-ți timpul“.

Pe lângă centrifugele alea de îmbogățit uraniul care îi obsedează pe vecinii deținători ilegal de arme nucleare, Iranul a mai făcut si multe hale de asamblat drone ieftine, de acum celebrele Shahed, și-a descentralizat cât a putut armata si paramilitarii din “Gărzile Revoluționare” și altele. Iranul s-a pregătit pentru oaspeții nepoftiți care știa că vor veni într-o zi.

“Micul Satan” si “Marele Satan” cum le zic atât de poetic iranienii. 😅

Iranul nu a încercat să devină mai puternic decât US, că nici n-avea cum, n-a încercat să aibă o tehnologie militară mai bună, că iar n-avea cum. Însă s-a pregătit 20 de ani pentru un război de uzură pentru care Unchiul Sam nu este echipat și nici pregătit.

Doctrina militară iraniană dedusă din practica este descentralizare a apărării, drone ieftine care să consume muniția scumpă a adversarului, surse multiple de navigație prin satelit. Totul gândit pentru a duce un război asimetric de uzură o perioadă lungă.

Surse din Pentagon sunt îngrijorate că în prima lună de război cu Iranul armata americană a consumat o treime din stocurile de Tomahawk. Producția n-are cum să țină pasul cu consumul. Dronele Shahed sunt ieftine, ușor de construit iar producția le poate livra lejer în timp real, ca brutăriile pâinea caldă dimineața.

O dronă Shahed costă mai puțin decât o locuință de-a lui George Simion, din aia pentru săraci, de 20k. Un interceptor folosit de “Micul Satan” sau de “Marele Satan” costă cam cât o vilă de-a lui Zelenski.

Sesizați problema? În fiecare zi Iranul cheltuie câteva sute de garsoniere Simion-grade pe câteva sute de vile Zelenski-grade. Cât timp vor reusi cei doi parteneri de crime, cel Mic si cel Mare să țină pasul cu cheltuielile?

Ideologia și politica sunt una, economia e alta și are un prost obicei să dea cu copita.

Iranul și-a ascuns puterea și și-a așteptat timpul. N-a avut niciun motiv să facă altfel.

3. Vremea revoluțiilor portocalii a cam trecut

Văd pe social media mulți români necăjiți despre cât de asupriți sunt iranienii de rând de către conducătorii lor cei bărboși și că oamenii obisnuiți din Iran nu înțeleg că a venit vremea pentru o schimbare. Ca femeile din Iran să nu mai fie asuprite să poarte broboadă.

Probabil că sunt cam aceiași români care erau îngrijorați acum câtiva ani de cât de asupriti erau libienii sub Gaddafi, sirienii sub Al Assad sau irakienii sub Saddam.

Între timp au devenit cu toții liberi. În diferite feluri.

Libienii au scăpat de Gaddafi și sunt fericiti, acum sunt liberi, și-au reinființat târgurile de sclavi. Cred că Libia e singura țară din lume care are acum târguri de sclavi.

Și Siria după ce a scăpat de dictatorul Assad și-a redescoperit tradițiile: decapitări in public, lapidări, obiceiuri faine de libertate.

Irakienii stau și mai bine, că de la ei, după ce au venit și i-au eliberat, petrolistii americani n-au mai plecat din Irak deloc.

Poate că iranienii au învățat totusi câte ceva din lecțiile Libiei, Siriei si Irakului și de aia nu se grăbesc. Poate că femeile din Iran știu că dacă vor învinge petrolistii americani care au venit să le elibereze, purtatul broboadei va fi ultima lor grijă. Schimbările impuse din exterior pleacă greu, spre deloc.

După ce Marele Petrolist va pleca acasă iranienii vor decide singuri când îsi vor înlocui barbocrația cu un guvern ceva mai palatabil. Deocamdată n-au timp de asta, că trebuie să asambleze Shahed-uri. First things first!

Leave a comment

1.

Se zice că doi ardeleni trebuiau să meargă undeva. Unul mai bătrân si unul mai tânăr. Cel mai bătrân nu era prea încântat de drum, ca distanța era cam mare. Cel tânăr l-a asigurat că totul e în regulă, că vor merge cu trenul.

Au plecat spre gară, dar spre ghinionul lor au ajuns exact când trenul se punea în mișcare. Au alergat cu valizele după tren, încurajați și de faptul că trenul nu părea să se miște încă prea repede. Au alergat, au alergat, s-au împiedicat de traverse, au căzut, s-au ridicat, au alergat din nou (ardeleni, remember?) și în final au acceptat faptul că au pierdut, s-au așezat pe o piatră, fără valize, plini de sânge și de praf.

Niciunul nu zicea nimic. Cel tânăr se simțea vinovat, că el fusese cu ideea cu trenul.

Cel bătrân în final spune cu înțelepciune: “apoi vezi, mă, Ghio ce înseamnă să nu ai lucru’ tău?”

2.

Acum fix trei ani am fost la parada de St. Patrick din Dublin și am făcut câteva poze. Nimic fancy, cu telefonul. Pozele făcute se cer puse pe undeva, na, că trebuie să le vadă și alții, nu le ții asa, în sertar, ca Epstein.

Pe Instagram nu mai puteam posta că îmi blocaseră contul de aiurea, pe Facebook îmi jurasem eu în barbă că nu mai postez nimic, pe 500px nu-i frumos să pui poze din astea de săraci, făcute cu telefonul. O senzatie neplăcută cu pozele în mână, așa, de inadecvare, ca atunci când te strânge tricoul pe burtă. Adică ar trebui să te simți comod în tricou, dar nu te simți.

În perioada aceea urmăream doi substackeri, doar doi. Venisem pe Substack pentru știrile despre tehnologie ale lui Victor Kapra și rămăsesem pentru glumițele cu femei ale lui . Două chestii importante pentru omenire, tehnologia și femeile.

Și m-am gândit atunci ca ardeleanul din balada de mai sus “bă, ce înseamnă să n-ai lucru’ tău, n-am și eu un loc unde să pun niște poze, ca să îmi zică lumea ba că sunt mișcate, ba că nu sunt în focus, ba că nu e orizontul orizontal”. Ca, na, lumea te ajută întotdeauna cu critică constructivă când postezi poze.

Așa că mi-am făcut și eu cont pe Substack, ce era să fac? Și am avut primul post pe 17 martie 2023, ca să am și eu unde să îmi pun pozele de la paradă.

3.

Trei ani si vreo mie de posturi mai târziu, împrăstiate pe vreo patru newslettere…acum am lucru’ meu. 🙃

Acum când fac o poză cu telefonul, mișcată și out-of-focus am unde să o postez.

Iar dacă vreodată o să cad din trenul Substackului (că mă dă jos controlorul, că plec eu de bună voie) îmi iau newsletterele cu mine, că de aia le-am dat numele mele și le continui din alt tren.

Dacă schimb trenul mă găsiți tot pe irlanda.ie, paradigma.ro, psihoterapie.net, brunch.news. Parcă mai era unul, nu-mi vine acum, îmi aduc aminte și vă spun.

1096 de zile de Substack. Nu mă plâng. Acum am lucru’ meu. 🚂

Aa, și sláinte la cei care stati azi cu Guinnessul în mână.

Leave a comment

Am avut mereu un viciu: ascult vuvuzelele acestei lumi.

De când mă știu cititul știrilor mi-a consumat timpul și energia. Citesc zilnic știri pe apucate, fără o miză clară și fără să caut un unghi anume.

Sigur că am și eu preferințe (din păcate multe nepopulare, care mi-au adus multe block-uri și înjurături pe social media…), dar întotdeauna am avut un fel de masochism de a citi știrile “echipei adverse”.

În vremurile predecembriste ascultam “Europa Liberă” și “Vocea Americii” împreună cu răsfoitul “Scânteii”. Sigur, nu era mare lucru de citit acolo, dar în mareea de propagandă, printre rânduri se mai putea citi câte ceva interesant. Cel mai interesant lucru era, desigur, mesajul regimului “cam asta am vrea să știți voi, cititorilor, despre lume”.

Au trecut vreo patruj’ de ani de atunci, dar lumea nu s-a schimbat prea mult. Majoritatea surselor de știri de astăzi au cam același mesaj principal ca și “Scânteia” de pe vremuri: “cam asta am vrea să știți voi, cititorilor, despre lume”.

Cu riscul de a părea că generalizez abuziv, nu cred că există sursă de știri independentă, lipsită de bias, de parti pris-uri, de sponsori, de “obligații”.

Fiecare sursă face propriul decupaj din realitate, din unghiul care i se potrivește. Fiecare dintre ele negociază cu realitatea.

RT, goarna Kremlinului, nu va pomeni niciodată lucrurile bune pe care le face Bruxelles-ul. Politico, goarna Bruxelles-ului, va pomeni rar spre deloc eventuale realități pozitive legate de Rusia.

Așa că, fără să îmi propun în mod intenționat asta, am căpătat obiceiul să citesc titlurile provenind de la mai multe echipe. Adică dacă vrei să întelegi ce se întâmplă în fotbalul românesc, citesti bloguri si de la dinamovisti și de la stelisti și de la autodeclarați “independenți”. Că altfel riști să rămâi doar cu “muie Steaua”. Sau “câine pân’ la moarte”, de la caz la caz.

Tot citind titluri contradictorii despre aceleași evenimente, plus părerile pariorilor de pe platformele de pariuri pe evenimentele globale (alt viciu de-al meu, dar despre asta vă povestesc mai încolo cum muncesc să îl transform într-o chestie pozitivă 😊) am ajuns la concluzia că titlurile alese din unghiuri diferite despre aceleași evenimente sunt prea faine ca să le păstrez doar pentru mine.

De multe ori titlurile, adică unghiul din care sunt privite evenimentele, sunt mai interesante decât evenimentele în sine.

Așa că m-am hotărât să fac un newsletter despre știri (nu, nu vă panicați, nu aici la Irlanda.ie). Inițial mă gândisem ca nume la “The Angle Grinder”, că sunt știri din mai multe unghiuri, dar “Grinder” e apropiat prea mult sonor de alte alea, if you catch my drift 😁, să evităm confuziile zic. Pentru că sunt știri pe care eu în general le citesc mai pe la amiază, nu chiar cu noaptea-n cap, deci sunt cam “brunch news” pentru mine, numele a iesit în final “The Brunch News”.

the.brunch.news

Sursele de știri sunt foarte eclectice, poate că pentru unii dintre voi ar putea părea excesiv de “diverse”. Nu e bug, e feature. 🙃

Newsletterul conține titluri din presa lumii, adică aceeași realitate dar văzută simultan din mai multe unghiuri media.

Titlurile provin de la vuvuzelele europene, rusești, chinezești, nordamericane, sudamericane. Sunt știri din surse apropiate guvernelor (BBC, RT), știri din opozitie (Meduza), stiri contrariene (ZeroHedge, Breitbart), știri din Africa. Chiar si stiri de la agențiile serioase de știri. 😊

Dacă ideea vă place și sunteți curioși să citiți zilnic titluri provenind de la vuvuzelele acestei lumi, am un mic cadou pentru voi.

Ca semn de apreciere că mă citiți, abonații de la Irlanda.ie, Paradigma.ro sau Psihoterapie.net care doresc să citească the.brunch.news pot beneficia de un abonament gratuit timp de un an. Pe bune. No strings attached. Atât abonații free, cât și cei cu plată, nu facem discriminări. Nu e trial, nu trebuie să scoateți cardul, e un abonament pe care vi-l activez eu.

Dupa un an abonamentul premium expiră și se transformă într-unul free. Fără complicații, cum ziceam mai sus, no strings attached.

Dacă vă interesează subiectul și acest cadou trebuie să faceți doar două lucruri:

1. să vă abonați la the.brunch.news varianta free.

Dacă vă abonati varianta plătită, vă multumesc pentru susținere 🍷, much appreciated, dar atunci nu pot să vă mai ofer abonamentul premium cadou. 🙃

2. să îmi trimiteti un simplu mesaj (DM) aici in Substack în care să îmi spuneți „Sunt abonat Irlanda.ie / Psihoterapie.net / Paradigma.ro cu adresa X și vreau abonament premium pe Brunch News.”

Dacă din anumite motive nu puteți trimite mesajul direct (toanele Substackului) puteți să îmi trimiteti alternativ un email la victor@irlanda.ie cu aceleasi informatii (unde sunteți abonati și adresa de email cu care sunteți abonati, că nu am cum s-o ghicesc).

Dacă vă place ideea “The Brunch News“ și aveți critică constructivă, sugestii, comentarii sunt ochi si urechi.

Iar cei care doriți, ne revedem la brunch-ul de mâine, unde vuvuzelele acestei lumi cântă toate împreună. 📢

Leave a comment

1. Oedip al lor

Citesc la cafeaua de dimineață o stire banală cum că în UK matricidul e în crestere, are cea mai ridicată rată din ultimii 16 ani. Conform statisticilor tot mai multi locuitori din UK aleg să îsi ucidă mamele.

Habar n-am care sunt cauzele, dacă sunt din cauza migrației scăpate de sub control, na, oameni noi, culturi diferite, apucături diferite. Sau poate din cauza alimentației de proastă calitate, McShit, streetfood problematic care dă dezechilibre hormonale si probleme psihologice.

Dar realitatea cifrelor statistice e anxiogenă, nici Oedip nu mai e ce-a fost. Ăsta nou e asa, mai revendicativ, mai pe violență. Gata cu make love, not war.

Subscribe now

2. Oedip al nostru

Tot pe net, tot la cafeaua de dimineață văd multă lume necăjită în România cum că presedintele Șordan ar fi dat gazele neexploatate încă ale României Piticului Porno Marelui Frate de la Răsărit. Ăla care se bate cu fratele lui si mai mare, aflat si mai la Răsărit.

Habar n-am ce au semnat cei doi mari oameni de stat, al nostru si al lor, o fi adevărat, n-o fi adevărat, dar tot nu înteleg supărarea românilor. Gazele acelea n-au fost niciodată ale lor si nu ar fi fost niciodată. Cum să te superi ce fac altii cu ceva ce n-are treabă cu tine?

Dacă Șordan nu le dădea gazele banderiștilor, le-ar fi dat austriecilor, lui Macron sau oricărui alt actor competent. Președintii României de după decembrie 89 s-au miscat toți (bă, da’ toti!) conform motto-ului “este gresit moralmente să le permiti fraierilor să îsi păstreze gazele”.

Stati linistiti, tovarăsi, la locurile voastre, că indiferent cine va administra gazele din România, facturile voastre tot mari vor fi. Cred că si Maica Tereza dacă si-ar fi făcut firmă de distributie de gaze în România ar fi avut tarife mari.

3. Înregistrări video în Substack

Substack tocmai a lansat un studio video în aplicatia de desktop. Nojoke, il găsiti aici:

Functioneaza cam cum functiona live-ul inainte, doar ca acum nu mai e live.

Porniti inregistrarea, invitati 2 prieteni vorbăreti, discutati ceva interesant douăj’ de minute, Substack îi adaugă automat thumbnails — et voilà — aveți un podcast la cheie, numa’ bun de publicat pe Substack.

M-am gândit că poate vreti să stiti.

4. Autori în limba română activi pe Substack

Cineva care ține o geană pe modestul meu proiect de monitorizare a substackurilor românesti (mulțumesc, chiar mă ajută feedbackul) mi-a reprosat că lista de autori întinsă pe ultimele trei luni este semi-inutilă, plină de autori morți.

O figură de stil, desigur, dar unii chiar au murit pe bune. (RIP 😒, unul din cei mai faini substackeri pe care il stiam eu, dealtfel motivul pentru care am si ajuns pe Substack.)

Obiectia comentatorului e solidă (ca și formularea, dar pe aceea nu mai reproduc, că Vexler BigBrother veghează), de ce ai da click pe autori care au avut ultimul post acum trei luni? Si care în general postează odată pe an?

Așa că, după ce am făcut un brainstorming cu doamna Miorița Moldovan-Ungureanu, colaboratoarea mea fidelă în acest proiect, am decis că reducem perioada pentru care agregăm lista la 30 de zile. Dacă un autor a publicat ceva în limba română în ultimele treij’ de zile apare în listă, altfel nu. În felul ăsta eliminăm morții, răniții, depresivii, puturoșii și pe cei al căror ciclu normal de publicare este de odată la trei luni.

Happy now? 🙃

Eu atâta am avut să vă spun astăzi, ne mai vedem pe aici, pe Substack. Iar dacă aveți comentarii care respectă legea (Vexler, remember?) pentru limba română apăsati butorul de mai jos.

Leave a comment

1. Unde sunt toți puii de porumbei?

Unul din lucrurile pe care îmi place să îl fac când merg în vacanțe este ca atunci când ies la plimbare să dau porumbeilor câteva felii de pâine. Știu, obicei prost, porumbeii fac mizerie în orașe, excrementele lor sunt acide și distrug statuile și clădirile, porumbeii sunt un fel de șobolani cu aripi, în unele locuri e si ilegal să îi hrănesti. Dar mie tot îmi place. Încă n-am luat nicio amendă. Dar mă străduiesc peste tot pe unde mă duc.

De mai multe ori mi-am pus întrebarea “unde sunt toți puii de porumbei?”. “De ce nu vin și ei la cerșit împreună cu părinții lor, așa cum fac țiganii de exemplu?”

Probabil că aceaia dintre voi care vă pricepeți la porumbei o să zâmbiți condescendent de naivitatea mea, îmi asum asta.

Până la urmă, că mușca curiozitatea din mine m-am apucat să fac research, să aflu unde sunt toți puii de porumbei. Băbăete, niciunul nu-i pe străzi.

Porumbeii apartin unei categorii de păsări numite altriciale (opuse celor precociale) iar păsările acestea nu îsi lasă puii să umble de aiurea pe străzi. Au bune motive, porumbeii nu par prea inteligenti nici ca adulti după câte picioare rupte si degete lipsă au, ca pui nici atât. Spre deosebire de păsările precociale (de exemplu rațele), unde puii îsi urmează mama din primele zile.

Puii de porumbei rămân in cuib cca 35 de zile timp în care ajung la aproximativ aceeasi dimensiune ca un porumbel adult. Iar când ies la “produs” arată ca adulții. Adică cel puțin pentru ochiul meu de nespecialist așa arată. Și uite așa sar de etapa de “bebeluș” simpatic și pleacă din cuib complet dezvoltați.

Asta era explicația cu puii de porumbei lipsă. De-acuma știți.

2. O pasăre inteligentă știe să ceară ajutorul

Tot despre păsări care se descurcă cum pot, o poveste mai puțin obisnuită din orașul german Bremen, unde la ușa spitalului a apărut acum câteva zile cerând ajutor un cormoran rănit, cu un ac de pescuit în cioc.

Personalul spitalului Klinikum Links der Weser l-a primit, i-a extras acul cum s-au priceput (bănuiesc că n-au multi pacienți cu ace de pescuit), i-au tratat rana și apoi l-au externat în parcul spitalului. Din declarațiile spitalului nu reieșea clar cum va plăti cormoranul factura pentru serviciile medicale, probabil în natură.

Ce mi s-a părut mie interesant nu este neapărat că a cerut ajutorul, ci UNDE l-a cerut. Nu s-a dus la McDonalds, nu s-a dus la politie, nu s-a dus într-un parc aglomerat. S-a dus la un spital, la intrare, acolo unde probabil că a văzut că se duc toți ăia cu picioare rupte, degete tăiate etc. Bine, nu s-a dus nici la un cabinet veterinar, că acolo probabil îi cereau banii înainte.

Asta înseamnă sa fii inteligent, să știi când și mai ales unde să ceri ajutorul.

3. Papagalul die hard

Ultimul comentariu de astăzi este, da, ați ghicit, tot despre păsări. Despre singurul papagal din lume care nu poate să zboare, Kakapo.

Până în 1974 s-a crezut că Kakapo e o specie dispărută, dar la sfârșitul anilor 70 au mai fost găsite câteva exemplare.

Kakapo, singurul papagal din lume care nu zboară mai are si alte ciudățenii, care l-au adus în pragul dispariției. E mare (poate depăsi 3kg), e lent, are un miros puternic, usor de găsit și urmărit. Deci pradă sigură pentru pisicile și câinii aduși de omu’ alb în Noua Zeelandă.

În plus, sezonul lor de reproducere este între 2 si 4 ani (!). E ca și cum doamna Kakapo ar spune în fiecare zi că o doare capul. Noroc că trăiesc mult, până la 80 de ani, deci au totuși timp să facă niste pui.

Neozeelandezii îi iubesc, așa că au făcut eforturi considerabile pentru a le asigura supravietuirea. Pare că lucrurile merg bine, populația de kakapo ajungând de la 50 câti mai erau, la peste 200 în prezent. Neozeelandezii i-au dus pe trei insulițe nelocuite, fără prădători (să sperăm că nu se va strecura acolo nicio pisică) și îi îndeamnă să ‘socializeze’ cât mai des, poate fac și ei mai mulți pui.

Dacă ajung la un număr confortabil de exemplare poate că ar trebui să îi schimbe numele din “papagalul Kakapo” în “papagalul Die Hard”.

Trei povești diferite de supravietuire. Vă urez și vouă o primăvară plină de supraviețuire.

Leave a comment

1.

Una din obsesiile dictatorilor este să moară la ei acasă, în patul lor. Pentru că alternativa este de regulă neplăcută: spânzurat ca Saddam, sodomizat pe stradă cu o baionetă ca Gaddafi sau fugar îl alte țări, ca Assad.

Ayatollahului Khamenei i s-a împlinit visul. A murit la el acasă. Posibil în patul lui. Dar nu chiar cum și-ar fi dorit, înconjurat de familie, ci probabil în somn, înconjurat de moloz.

Sigur, nu știm exact cum a murit, oficialii iranieni doar au recunoscut că ayatollahul Khamenei a murit acasă la el, după ce reședința lui a fost distrusă de o rachetă israeliană.

Subscribe now

A murit în urma eșuării dialogurilor de la Geneva cu Unchiul Sam, pentru încăpățânarea lui de a îmbogăți în continuare uraniu, în speranța că va avea la un moment dat arma atomică.

Mă întreba de curând un distins follower, într-un ton faux-naïf de ce-or vrea toți dictatorii să aibă arma atomică. Kim etc. Acum followerul are cel mai bun răspuns.

Dictatorii vor să aibă arma atomică ca să moară în patul lor.

Dar nu Khamenei-style, probabil incinerat cu pat cu tot, ci în liniste, înconjurati de familie, bogăție si biografi. Arma atomică, măcar câteva focoase acolo, reprezintă asigurarea că nu te răpeste nimeni la miezul nopții ca pe Maduro si nu te incinerează ca pe Khamenei. De ce ar risca cineva să îl răpească pe Kim, care probabil că doarme cu telecomanda nucleară pe noptieră?

A muri de prost noaptea la tine acasă așa cum a murit Khamenei este un risc profesional la dictatori. Desigur, doar la cei care au o politică externă care nu se aliniază fără fricțiuni cu dorințele Unchiului Sam.

Dictatorii care se aliniază cu US sunt în perfectă siguranță. Prințul mostenitor al Arabiei Saudite sau presedintele neales Zelensky pot confirma asta. Dorm bine noaptea, călătoresc în perfectă siguranță și nu se tem nici măcar de propriul popor. Unchiul Sam veghează ca ei să aibă somnul lin.

Share

2.

După ce Ayatollahul a fost retras la producător pentru un upgrade de soft, în Iran a apărut un vid de putere. Încă nu stim cât de grav, dar barbocrația iraniană pare solidă și să funcționeze bine în continuare.

88 de clerici îl vor alege din nou pe unul dintre ei ca să le fie lider suprem. Unul mai tânăr, mai bărbos, mai energic, mai ambițios si cu siguranță mai constient decât predecesorul său că arma atomică te ajută să dormi mai bine. Cele vreo 400 de kg de uraniu îmbogățit la cca 60% pe care le are acum Iranul constituie materia primă pe care viitorul ayatollah își va baza strategia de somn lin.

Într-un chip pervers, Unchiul Sam este cel mai puternic avocat al ideii că în zilele noastre dacă nu esti în NATO sau n-ai câteva petarde nucleare te paște un viitor incert. Deși nici NATO nu mai e ce-a fost, întrebați-i pe danezi.

Arma nucleară este polița de asigurare împotriva unui sfârșit previzibil. Nu te face nici invulnerabil, nici moral. Cu siguranță nu te face nici iubit. Te face însă costisitor.

E prea scump să îl lichidezi pe unul care are petarde nucleare, că nu știi unde păstrează telecomanda.

Dictatorii mor în general în patul lor. Dar nu toți la fel. Cei care au arma nucleară mor mai liniștiți și mai puțin zgomotos.

Leave a comment

1. “Așa ne ducem noi, președinții…“

Se spune că doi președinți de bloc de la două blocuri vecine și prietene dintr-un cartier oarecare stăteau de vorbă. Smalltalk, au și președinții micile lor slăbiciuni, atunci când nu citesc apometre.

Unul dintre ei, pasionat de istorie, tocmai citise pe feisbuc un articol despre președintele Kennedy. Și îl întreabă pe celălalt: “ai auzit, mă, de Kennedy?”

“Da” îi răspunde încet celălalt.

“Așa ne ducem noi, președinții…“

2. Un președinte condamnat pe viață

Fostul presedinte sudcorean Yoon Suk-yeol a fost condamnat la închisoare pe viață pentru declararea un pic abuzivă a legii marțiale. Adică declararea ar fi fost în prerogativele lui, dar intenția a fost abuzivă, în scopul păstrării puterii.

Ce noroc are unii. În România, poate cu excepția lui Constantinescu, toți presedintii meritau un pic de pușcărie. Pe rând. Pentru diverse chestii.

Mai ciomăgeala locuitorilor capitalei administrată cu ajutorul minerilor, mai furt de vapoare & case, de toate. Președinții Băsescu și Iohannis au si încălcat câte puțin constitutia. Nu adânc, doar pe la buze, să se amuze, cum zice cântecul popular.

Și cu toate acestea niciun președinte român nu a făcut și nu va face o zi de pușcărie. Deveniseră legendare vizitele lui Iliescu la parchet, când saluta mulțimea când iesea, parcă era în campanie electorală, nu acuzat de crime.

Deci la alții se poate. Vreau o țară ca afară. Ca în Coreea. Aia de sud, ca să n-avem vorbe. 😁

Subscribe now

3. Un președinte care apreciază frumusețea

Că tot a venit vorba de Coreea, președintele coreean de la nord se pregătește de cel de-al Nouălea Congres al Partidului Unic.

Și nu doar cu cartoane colorate pe care scrie “Kim te iubim” ci cu lansatoare de rachete. Cartoanele nu impresionează pe nimeni. Rachetele, daca sunt multe si pot penetra sistemele defensive, da, pot influența vecinii neprietenosi.

Președintele Kim Jong Un a descris cele 50 de lansatoare capabile să poarte ogive nucleare drept “atractive” si “minunate”.

Sigur, frumusețea este în ochii președintelui privitor.

Share

4. Un președinte lipsit de sensibilitate

Ministrul Sănătații ales de președintele Trump începe o campanie de sensibilizare a publicului larg pentru mâncare naturală (spre spaima industriei ursuliste de greieri și lăcuste) și pentru mișcare. Împreună cu Kid Rock.

Și cei doi au și nerușinarea să se pozeze topless. Oameni bătrâni și fără sensibilitate față de toate grasele cu păr albastru care o ard cu “body acceptance”.

Vi-l mai aduceti aminte pe fostul ministru al sănătații al președintelui Joe Biden? Hăndrălăul ăla gras îmbrăcat în femeie? Care parcă fusese pus acolo ca să sublinieze importanța bolilor mintale?

Administratia Trump dă un semnal foarte greșit bărbaților americani, cum că în loc să se deghizeze în femei grase ar trebui să se lase de mâncat gunoi instituționalizat (McShit, CNN etc) și să facă un pic de sport.

Sleepy Joe și Trump, președinți diferiti, viziuni diferite despre sănătate.

Ne place sau nu, trăim într-o lume modelată după toanele președinților. Inclusiv ale celor care citesc apometrele. ar putea să confirme. 🙃

Leave a comment