1. Biciclistul

Se spune că un biciclist care avea anxietate socială în timp ce se plimba cu bicicleta departe de casă s-a trezit brusc cu o roată moale. Se mai întâmplă. Partea bună era că nu era chiar pană, ci doar dezumflată. Partea proastă era că nu avea o pompă la el.

Biciclistul nostru a început să își evalueze opțiunile:

1. să meargă pe jos spre casă. Cam neplăcut, că era cam departe și se însera.

2. să ceară unui biciclist trecător o pompă. O idee minunată, atâta doar că nu treceau alți bicicliști pe acolo.

3. să bată la o poartă și să ceară împrumut o pompă. Probabil singura realistă.

A ajuns la prima poartă din pustietățile acelea și s-a apucat să ruleze în minte dialoguri posibile cu persoana care îi va deschide ușa. Dacă va fi ostil. Dacă îl va înjura. Dacă îi va cere bani pentru acest serviciu. Dacă îi va spune să nu îl mai deranjeze.

Și pentru fiecare reacție ostilă biciclistul nostru avea pregătit un răspuns rezonabil, care să îl determine pe proprietarul casei să îl ajute. Cu apeluri la bunătate, la civilizație și solidaritate umană.

Și în timp ce rula în minte dialoguri posibile poarta se deschide pe neașteptate și proprietarul casei îl întreabă “pot să vă ajut cu ceva?”

Biciclistul nostru nervos și luat prin surprindere îi răspunde “du-te, bă, ostilule, că mă descurc și făra pompa ta”.

2. Ce este un “contract ascuns”?

Dacă ți se pare exagerată reacția biciclistului, află că e parte a unui mecanism foarte comun și că poartă și un nume, se numeste “contract ascuns”.

Contractul “ascuns” sau invizibil se referă la “înțelegeri” pe care nu le-ai făcut cu nimeni, dar te aștepți ca ceilalți să le respecte.

De exemplu te aștepți ca toți oamenii care îți calcă pragul să se descalțe la intrare. Atâta doar că ei nu știau de de aceasta “înțelegere” pe care o aveau cu tine.

Așa că ți se întâmplă să fii des dezamăgit de cineva fără să poți arăta exact unde a greșit. Genul acela de frustrare vagă: “după tot ce am făcut pentru el/ea…” Dar dacă ar fi să fii sincer până la capăt, îți dai seama că nu ai cerut nimic concret. Ai sperat doar ca ceva anume să se înțeleagă de la sine.

Acolo începe povestea contractului “ascuns”. Sau “invizibil”.

Prin anii ’60, Eric Berne vorbea despre „jocuri psihologice” ca tipare repetitive în care oamenii intră cu reguli nescrise și așteptări ascunse. Practic, două persoane participă la o interacțiune fără să spună explicit ce vor, dar fiecare crede că celălalt “ar trebui să știe” ce are de făcut.

Mai târziu, când intră în scenă terapia cognitivă, Aaron T. Beck vorbește despre mecanismul intern al “contractului ascuns” prin “citirea gândurilor” (mind reading) și ”ar trebui”-urile (should statements).

Adică exact acea logică internă de biciclist pasiv-agresiv: “dacă eu consider că așa e corect, și tu ar trebui să faci la fel”.

Conceptul a devenit și mai popular și mai ușor de digerat odată cu Robert Glover, care a folosit termenul “covert contract”, adică “contract ascuns”. Glover l-a împachetat într-un limbaj accesibil: “fac asta pentru tine, dar în secret mă aștept să primesc ceva anume la schimb”.

Doar că partea cu “ceva anume la schimb“ nu este niciodată negociată. De aici și frustrările de biciclist cu roata dezumflată în mijlocul pădurii.

Contractul ascuns a ajuns apoi în viața noastră de zi cu zi foarte simplu, pentru că este peste tot. Psihologii obsedați de inventat concepte și cuvinte noi doar i-a dat un nume. În realitate, oamenii folosesc astfel de “contracte” de când există relațiile.

Putem doar să ne imaginăm că și printre strămoșii nostri Neandertalii aveau loc des asemenea supărări, de exemplu la vânătoare: “dacă trag tare, toți ceilalți ar trebui să observe” sau eventual în tranșarea vânatului: “dacă eu i-am lăsat o bucată mare de carne data trecută și el ar trebui să îmi lase mie una acum”.

Problema e că nimeni nu semnează un asemenea contract. De fapt imensa majoritate a oamenilor (sau Neandertalilor), nici nu știau că au fost parte dintr-o înțelegere.

3. Ce NU este un contract ascuns

Ca să nu aruncăm eticheta de “contract ascuns” peste orice frustrare, merită să facem câteva delimitări:

• Nu este o înțelegere reală
  Dacă ai spus clar ce vrei și celălalt a fost de acord, atunci nu mai e nimic “ascuns”. E fix un contract normal, nu unul “ascuns”.

• Nu este empatie eșuată
  Faptul că cineva nu ți-a intuit nevoile nu înseamnă că te ignoră. Înseamnă doar că nu i le-ai spus.

  Am cunoscut în semi-obscuritatea cabinetului de psihoterapie nesfârștite doamne fleașcă de supărare că partenerii lor care altfel le iubeau și le respectau nu erau în stare să le citească gândurile. Niște animale nesimțitoare!

• Nu este manipulare intenționată.
  Majoritatea oamenilor nu construiesc aceste contracte ca să controleze. Le construiesc pentru că așa au învățat să funcționeze. Uneori, de cele mai multe ori nici măcar nu își dau seama de absurditatea supărărilor lor, că ceilalți nu știu ce anume îi deranjează.

Contractul ascuns apare atât de des în terapie pentru că multe plângeri clasice sunt, de fapt, variații ale aceleiași idei: “nu mă apreciază, nu face pentru mine cât fac eu pentru el/ea, nu se implică suficient”.

Scenariul nespus este: “Dacă eu fac asta, tu ar trebui să faci asta.” Iar când nu se întâmplă, apare frustrarea, dar fără un punct clar de negociere.

4. Ce putem face cu contractele ascunse?

Pentru început facem un test rapid:

Dacă bifezi 2 din 4, ai deja un contract nesemnat în buzunar. De la 3 încolo poți să ții workshopuri despre arta și știința contractelor ascunse.

În afară de workshopuri mai poți face câteva lucruri concrete:

• Înlocuiește “ar trebui” cu “aș vrea”

În loc de: “Ar trebui să mă sune” spune “Aș vrea să mă sune”. Pare minor, dar schimbă din regulă universală în preferință personală. E un bun început.

• Spune “contractul” cu voce tare

Dacă e important pentru tine, negociază-l cu ceilalți: “Mi-ar plăcea să faci asta pentru că pentru mine contează.” Fără dramă, fără teste secrete, pe care le știi doar tu, nu și ceilalți.

• Acceptă riscul refuzului

Asta e partea pe care mulți o evită. Contractele ascunse rămân ascunse tocmai pentru că nu vrei să riști un “nu” explicit și ca atare nu îl scoți la lumină. Iar în final plătești cu o frustrare difuză.

• Dacă faci ceva pentru cineva, întreabă-te sincer:

O fac pentru că vreau sau pentru că aștept ceva la schimb? Dacă aștept ceva la schimb celălalt știe? Dacă e a doua variantă, mai bine clarifici înainte.

• Când vezi contracte invizibile la alții

Nu le aborda ca biciclistul din poveste, agresiv și frontal, refuzând pompa. Încearcă mai întâi să clarifici ce a spus celălalt și dacă așteaptă ceva anume de la tine.

Pe scurt despre contractul invizibil: dacă nu l-ai spus cu voce tare, nu există.

5. În loc de concluzie

Contractul invizibil este, în esență o negociere care nu a avut loc, dar ale cărei rezultate sunt așteptate. Și, surprize, surprize, aproape niciodată nu ies(e) în favoarea ta.

Să curgă hate-ul!

1.

Poate vă întrebați de ce am fost așa de tăcut în ultima vreme. În orice caz, săptămâna asta nu ne-am auzit deloc.

În primul rând am ajuns în România, țara care știm cu toții de la Mircea Badea încoace, că dacă îi permiți, îți ocupă tot timpul. Adică mie așa îmi face, mi-l ocupă.

Am aterizat într-o dimineață zbârlită la Cluj, m-a pus repede la curent taximetristul cine a mai fornicat cu cine, de parcă ne știam de-o viață (nu l-am văzut în viața mea, sper să nici nu îl mai văd), am mâncat o ciorbă de burtă la birtul din autogară (bunicică), am stat apoi în autobuz trei ore între o doamnă tânără de etnie și un domn mai în vârstă de aceeași etnie cu doamna, pe care încerca să o agațe. Nu știu la ce i-ar fi folosit, că oricum nu puteam niciunul să ne mișcăm niciun membru. Adica eu nici mâna nu mi-o puteam apropia de buzunar, să îmi scot dopurile de urechi să nu-l mai aud pe Casanova din etnia cu probleme.

Dialogul intra-etnic depășea lejer toleranța mea la absurd:

La prima pauză de țigară a autobuzului mi-am propus sa ies din dialogul etniei și să fac schimb de locuri cu unl din ei, să îi ajut să se apropie. N-a mai fost cazul, că doamna s-a dus la toaletă și n-a mai venit, iar domnul a tăcut de supărare tot restul drumului.

2.

Cei care urmăriți modestul meu proiect cu “un minut de psihologie” probabil că ați văzut că încerc să îmi ilustrez caricaturile cu câte un “cuvânt al zilei”. De regulă un cuvânt drag psihologilor, sociologilor și alți “-ologi”, pe care publicul larg îl abuzează. Un fel de râdem noi, râdem, dar hai să vedem despre ce râdem.

Și pentru că o listă de cuvinte e plicticoasă, le-am organizat sub forma unui test, în care poate oricine să își dea cu părerea despre ce înseamnă perlaborare, alexitimie sau incest emoțional. Toate intrate deja în folclor, desigur.

Apoi testul își dă și el cu părerea, sub forma unei note, ca la școală, ca să ne enervăm împreună, tot ca la școală. I-am zis cu prudență “cuvântul zilei“, că “test de psihologie” nu prea mergea, că e mai mult de cultură generală.

Dacă vă place, folosiți-l fără milă. Nu doare, nu costă, nu e nevoie să fiți abonați la ceva.

Întrebările sunt diferite de fiecare dată, așa că puteți să vă supărați pe el de mai multe ori. La sfârșit vă dă și informații suplimentare despre cuvintele greșite, poate că vreți să le învățați ca lumea. Numa’ zic. 😁

3.

Prietenul de pe Substack, cel cu rețetele gustoase, m-a invitat să particip la o publicație care are ca scop combaterea obezității. O initiativă 100% free, fără reclame, fără vânzări, fără miracole la cutie.

Ca posesor al câtorva kilograme în plus aș putea spune că am ceva experiență în ce merge și ce nu merge pe tărâmul îmbrâncelilor cu kilogramele. Mai ales ce NU merge. 🙃

Așa că am acceptat invitația lui Elias ca să scriu acolo din când în când. Și să moderez o întâlnire pe chat, tot acolo, tot din când în când. Vă spun din timp celor care v-ar putea interesa subiectul.

Gata, eu v-am povestit ce am făcut în ultima vreme, de când nu ne-am mai auzit.

Voi ce scuze aveți?

Criza vârstei de mijloc vine în multe gusturi și arome. La unii vine în forma dramatică în care își schimbă mașina pe o motocicletă și fug în lume cu secretara.

La mine e mai problematic, ar fi inutil să încerc să vând mașina, că mare lucru nu iau pe ea, nici ITP-ul nu știu dacă îl mai trece, motocicletă nu vreau, că am oroare de frig și ploaie iar secretară n-am. Așa că am căutat o variantă mai puțin dramatică de midlife crisis.

Cei care mai intrati din când în când pe Psihoterapie Net probabil ați văzut că a început să fie ilustrat recent cu niște caricaturi mai mult sau mai puțin potrivite cu contextul.

Înainte de toate trebuie să vă mărturisesc că sunt un mare consumator de caricaturi, încă de pe vremea când “Urzica” făcea legea. Câteva zeci de ani n-am îndrăznit să pun mâna pe un creion, pentru că printre multele mele talente nu se numără și desenul. Sunt în general un fan al ideii de “încercarea moarte n-are”, dar desenatul a fost o linie roșie pe care m-am străduit în viață să n-o trec.

Dar lumea s-a schimbat iar acum AI-ul face parte din rutina noastră zilnică. Eu îl folosesc pe Geppetto la orice, de la discuții savante despre salata de boeuf până la a-mi bârfi vecinii.

Long story short m-am hotărât să îmi canalizez criza vârstei de mijloc înspre ceva ce n-am făcut niciodata și nici nu știu să fac și anume caricatură.

Sunt conștient că cele mai multe din caricaturile făcute de mine seamănă cu discursurile despre economie ale președintelui Dan, arată la fel de multă experiență. Dar la fel ca și lui, nici mie nu-mi pasă.

Heitării latră, discursul economic merge mai departe.

Subscribe now

2. Alternativa mai ieftină la motocicletă & secretară

Un apropiat care a aruncat un ochi peste caricaturile mele mi-a spus cu amabilitate că sunt boring, că totul e repetitiv și previzibil pentru că se întâmplă doar în spațiul cabinetului de psihoterapie.

Observație corectă. Doar acolo are loc acțiunea iar personajele mele nu se vor strecura niciodată afară din cabinetul de psihoterapie pentru că doar acolo e locul lor.

În spatele glumei, este însă ceva mai serios.

Caricaturile acestea sunt o încercare de a vorbi cu onestitate despre lucruri serioase, unde onestitatea poate fi ușor compromisă de excesul de cuvinte.

Prea multe cuvinte ne permit să ne ascundem în spatele lor. E mult mai greu să te ascunzi după un speech-balloon. Iar un desen prost poate spune mai multe decât un articol bun.

Cam asta e versiunea mea de criză a vârstei de mijloc.

Repetitivă. Previzibilă. Boring. Fără secretară.

Doar o banală fugă din cabinetul real în cel desenat dubios de un AI.

Și cu niște personaje hașurate care spun lucruri pe care personajele din viața reală nu le-ar spune.

Leave a comment

1. Hristos a înviat!

Iar celor pentru care Hristos a înviat deja de săptămâna trecută sau care au alte probleme vă urez doar sărbători fericite.

Indiferent ce sărbătoriți.

2. Ca un criminal la locul crimei

Discutam astăzi cu prietenul de pe Substack despre faptul ca mie îmi place să (re)vin în România de două ori pe an, în fiecare an. (Nu știu despre voi, dar eu folosesc Substackul ca să îmi fac prieteni. Că dacă voiam să îmi fac dujmani, foloseam în continuare FB, aia e rețeaua dujmănoasă.)

Elias mi-a spus că la fel face și el, ca grec care locuiește în România merge de două ori pe an acasă, în Grecia.

Vecinul meu moldovean de aici, din bogul Irlandei, deși și-a făcut un căsoi ca-n Dallas, și-a cumpărat și un mic apartament în Chișinău, să fie. Pe care îl vizitează anual ca pe sfintele moaște. Nu îi folosește la nimic, nu are nevoie de el, se întoarce de fiecare dată nervos de acolo, că sunt dânșii agitați și nepoliticoși, dar nu poate renunța la pelerinajul anual din Chișinău.

Subscribe now

Aceeași experiență o am și eu. Vin în România de două ori pe an și nu reușesc să stau prea mult, că nu mă țin nervii.

Funcționari cretini, trafic rutier pe viață și pe moarte, prețuri mai mari ca în Irlanda, Radu Tudor și amantul Gâdea când deschizi televizorul, manele când deschizi geamul de la bucătărie, bormașina de la 6 dimineața când n-ai deschis încă ochii, “fiaaare vechi cumpăăăărăăăm“, dispărea-le-ar ADN-ul în bezna istoriei să le dispară cu fiaareele lor, nu vi le mai înșir pe toate, că le știți voi mai bine ca mine, că doar stați acolo.

E o întrebare pe care mi-am pus-o nu o dată, ce îl face pe diasporez să revină periodic în locul de unde a plecat, ca un criminal la locul crimei?

N-am un răspuns simplu.

Am întrebat un irlandez de aci, de la noi de la țară din Irlanda de ce crede el că vin în fiecare an aici în Irlanda tot felul de americani care știu ei că bunelu’ a fost irlandez iar ei se consideră un fel de irlandezi, și ca atare vin anual aici, la streetfood scump și prost. Nu sunt irlandezi, sunt doar niște americani gălăgioși care poartă o șapcă penibilă cu trifoi pe ea, pe care irlandezii n-ar purta-o nici măcar de Sfântul Patrick.

Irlandezii din Irlanda au și un nume pentru americanii ăștia, “plastic Paddy” le zic ei. Interlocutorul meu mi-a răspuns senin că “we don’t do nostalgia, we let others do it for us”.

Irlandezii din Irlanda nu duc dorul perioadei când 70% din țară nu era electrificată, când vacile traversau centrul Dublinului pentru că pe acolo era drumul lor. Americanii au un fel de nostalgie cu o lume pe care nu au prins-o niciodată. O lume care există doar pentru ei, doar în mintea lor.

3. Anemoia

Daca irlandezii au “Plastic Paddy”, psihologii au “anemoia”. În spatele termenului cu sunet de plăcuțe suedeze se află încercarea psihologilor de a se referi la nostalgia după o lume care n-a existat niciodată.

Exemplul tipic sunt “Epocile de Aur” de tot felul. Prăjiții ăia care îți povestesc cât de mișto era Roma antică, unde te înjunghiau pe stradă just for fun of it.

Sau Evul Mediu, unde oamenii obișnuiți făceau foame în fiecare zi. Și mureau de o infecție la un deget. Sau Republica de la Weimar, perioada-cult pentru unii, când puteai să comanzi copii pentru servicii sexuale după prânz. Sau “Epoca de Aur” din România, când nu găseai nici sifon. Deci anemoia.

Anemoia e construită din cuvintele grecești “anemos” și “noia”. E asemănătoare și diferită în același timp de nostalgie, care e regretul după ceva ce ai trăit, diferită de solastalgie, care e sentimentul de dezolare față de o schimbare care ar putea avea loc. Anemoia e conectarea emoțională și regretul după ceva ce nu ai trăit niciodată. Și nici n-o să trăiești, c-așa-i în tenis.

Americanii de tip “plastic Paddy” vin într-o Irlandă care nu le aparține și care nici măcar nu le place, încercând să vadă în ea o Irlandă pe care n-au trăit-o niciodată, și care există doar în capul lor.

Cam ca domnii care sunt în intimitate cu soția și își imaginează că sunt cu prezentatoarea tv aia mișto. Nu mă risc să dau exemple, că sunt plecat de mult timp din România și nu mai știu care-i treaba cu prezentatoarele.

4. Nostalgia revopsită

Poate că pentru ăștia ca mine și ca vecinul Grișa nu sunt potrivite nici nostalgia, nici anemoia. Ar trebui inventat un alt cuvânt. Poate hagioproctalgia = sfâtul miserupism românesc, cel putin pentru cei care reușesc în ciuda lui “fiaaareee veeechi“ să revină ca niște criminali la locul faptei.

Sau poate nu e nevoie de niciun cuvânt nou. E doar o dependență prost înțeleasă. E ca aia de cafea, știi că nu îți face bine cafeaua, dar o bei și pe a doua.

Nu e nici nostalgie, nici anemoia. Ne întoarcem să vedem dacă mai doare. Și de fiecare dată doare suficient cât să ne întoarcem și data viitoare.

Se apropie momentul.

Mă întorc în România.

Ca un criminal la locul faptei.

Lăsați bormașinile să vină la mine.

Hristos a înviat!

Leave a comment

1. Cartea care nu se termină

Frunzăream prin inboxul plin de newslettere încă necitite (sunt abonat la toate prostiile inimaginabile, nu vreti să stiti) când m-a izbit afirmația din titlu: “un newsletter este o carte care nu se termină niciodată“.

Nu “ca o carte” ci chiar “o carte”. Este cea mai bună definiție a unui newsletter pe care am întâlnit-o până acum.

O carte care poate conține povești, poate fi fiction, poate fi de how-to sau poate fi umplutură făcută de AI, la modă acum. Poate fi interesantă sau plicticoasă. Ușor de citit, sau greoaie. Orice fel de carte.

Un newsletter este o carte deconstruită, o carte în care paginile îți sunt servite periodic, dar este o carte.

Un newsletter este o carte pe care o începi de pe la mijloc (cine citeste toate edițiile din urmă când se abonează?) și o continui atâta vreme cât îți oferă ceva.

Iar frumusețea poveștii este că, da, nu se termină niciodată. Sau în orice caz nu știm când se va termina. Dacă autorul este longeviv și perseverent poate că nu se va termina niciodată în timpul vieții noastre.

Subscribe now

2. Cartea care foșnește

Un newsletter poate fi însă foarte bine și o carte din aia care se termină.

Anul trecut am făcut un mic experiment practic pe tema asta. Am colectat din newsletter-ul jumătății mele mai bune câteva povestiri care mi-au plăcut mai mult, le-am editat un pic, le-am făcut și o copertă, am trimis pdf-ul la o tipografie print-on-demand și am comandat două exemplare care au venit prompt prin poștă.

O situație in care un newsletter se poate transforma în orice moment într-o carte cu început și sfârșit, o carte cu pagini care foșnesc prinse între două coperți.

Apoi am comandat mai multe exemplare, că ideea a fost bine primită de autor 😅, ca să mai dăm cadou și pe la prieteni și neamuri, să mai citească și ei.

3. Cartea pe care cititorul o asamblează singur

Sigur, ați putea obiecta că un newsletter nu e o “invenție” nouă, jurnalul personal și foiletonul sunt vechi de când lumea. De exemplu jurnalul personal al lui Marcus Aurelius, de acum 2000 de ani este un excelent newsletter în zilele noastre. Nu spun “ar fi putut fi” ci spun “este” pentru că sunt nesfârșite variante de newslettere care republică zi după zi pe Substack din “Meditațiile” lui Marcus.

Sau hoax-ul jurnalului Annei Frank. Dar divaghez și e o perioadă geopolitică mai complicată pentru divagații. Autorii falsului jurnal al Annei Frank tocmai anexează sudul Libanului și se uită cu drag și la Siria. Jurnalele personale au forță, chiar și cele false, anexează pământuri noi.

Foiletonul e ceva mai tinerel, doar vreo 200 de ani, copilul din flori al presei moderne, degustat de publicul care simțea nevoia să se mufeze cumva la viața celor care scriau.

Dacă jurnalul personal e scris pentru sine și ceilalți care își mai bagă nasul, foiletonul e scris pentru public în episoade, newsletterul e un jurnal public serializat, în care Marcus Aurelius vă îndeamnă să vă faceți un abonament cu plată.

Newsletterul este o carte mai vie, mai instabila și mai dependenta de relația cu cititorul. Nu neapărat financiar, ci în general. Fără like-uri si comentarii un newsletter se usucă pe o piatră și moare acolo. 😊

O carte e statică, un newsletter e ca o carte într-un dialog continuu cu cititorul. E ca și cum un autor și-ar publica doar primul capitol dintr-o carte și și-ar întreba cititorii dacă merită să îl mai scrie și pe al doilea.

4. Cartea care insistă

Statisticile spun că majoritatea newsletterelor mor înainte să se termine.

Cititorii pleacă înainte de final iar autorii abandonează. La fel ca toate manuscrisele neterminate care zac prin sertarele lumii până mor autorii și apoi le aruncă la gunoi moștenitorii sertarelor.

Atâta doar că în cazul newsletterelor manuscrisele abandonate sunt vizibile. Ne place sau nu Substack este și un cimitir de manuscrise.

Substack mă anunță în fiecare săptămână că stau mai bine decât 99,42% din restul autorilor pentru că nu am abandonat acest newsletter. Doar 159 de săptămâni de publicat una după cealalta fără pauze mă așează, statistic vorbind, între cele mai consecvente 0,58% newslettere.

Pentru mine newsletterul nu este neapărat o carte care nu se termină (deși îmi place definiția) ci este mai degrabă cartea care insistă.

Nu pentru că nu poate să aibă un final (sub forma unei coperți de exemplu) ci pentru că refuză să aibă unul.

Leave a comment

Citatul îi este atribuit lui Deng Xiaoping.

Pentru cei care ati deschis mai târziu televizorul Deng este tipul care a stat oficial la butoanele Chinei vreo 14 ani, între 1978 si 1992. Neoficial, a mai influentat politica Chinei si câțiva ani după ce n-a mai fost la butoane, până la moartea lui in 1997.

Dacă Mao a creat China modernă, Deng a făcut-o să funcționeze. Cu accent pe “să funcționeze bine”. A preluat de la Mao o Chină răvășită de marxism, cu o economie de ev mediu, înfometată, abuzată și a transformat-o cu răbdare în superputerea de astăzi. Nu abandonând marxismul, nu confruntându-se cu el ca ca prostu’, pardon, ca Gorbaciov, ci trecând cu eleganță pe lângă el. Care marxism, nene? Aa, ăla?

Filosofia lui Deng despre comunism vs. capitalism era una simplă: “nu contează dacă o pisică este albă sau neagră câtă vreme prinde șoareci”. Importantă e realitatea, nu ideologia, care e doar o schiță rudimentară și distorsionată a realității.

Iar pe tovarășii lui de la butoanele Chinei i-a îndemnat să nu se grăbească prea tare: “ascunde-ți puterea, asteaptă-ți timpul”. A devenit în timp un fel de slogan neoficial al Chinei, până în zilele noastre. Când nu mai are de ascuns nimic, că se vede cu ochiul liber.

2. Americanii gândesc în cicluri electorale. Iranienii gândesc în generații.

Mi-am adus aminte de acest îndemn filosofic al lui Deng frunzărind în această după-amiază liniștită de duminică câteva articole despre frustrarea lui Trump că desi a obliterat (chiar de mai multe ori 😅) capacitățile militare ale Iranului, adică le-a distrus 100%, cele 0% care au mai rămas îi crează încă mari probleme.

Pentru Donald Trump distrugerea Iranului ar fi trebuit să fie așa, un job de un weekend. Hai, maxim două.

Omorât Ayatollahul ✅, omorât o sută-două de copii ✅ așa, ca să băgăm frica în populație, să le fie clar la toți că we mean business, mai distrus câteva rafinării și gata, totul s-a terminat.

Atâta doar că Iranul merge de mulți ani pe varianta lui Deng. “Ascunde-ți puterea, asteaptă-ți timpul“.

Pe lângă centrifugele alea de îmbogățit uraniul care îi obsedează pe vecinii deținători ilegal de arme nucleare, Iranul a mai făcut si multe hale de asamblat drone ieftine, de acum celebrele Shahed, și-a descentralizat cât a putut armata si paramilitarii din “Gărzile Revoluționare” și altele. Iranul s-a pregătit pentru oaspeții nepoftiți care știa că vor veni într-o zi.

“Micul Satan” si “Marele Satan” cum le zic atât de poetic iranienii. 😅

Iranul nu a încercat să devină mai puternic decât US, că nici n-avea cum, n-a încercat să aibă o tehnologie militară mai bună, că iar n-avea cum. Însă s-a pregătit 20 de ani pentru un război de uzură pentru care Unchiul Sam nu este echipat și nici pregătit.

Doctrina militară iraniană dedusă din practica este descentralizare a apărării, drone ieftine care să consume muniția scumpă a adversarului, surse multiple de navigație prin satelit. Totul gândit pentru a duce un război asimetric de uzură o perioadă lungă.

Surse din Pentagon sunt îngrijorate că în prima lună de război cu Iranul armata americană a consumat o treime din stocurile de Tomahawk. Producția n-are cum să țină pasul cu consumul. Dronele Shahed sunt ieftine, ușor de construit iar producția le poate livra lejer în timp real, ca brutăriile pâinea caldă dimineața.

O dronă Shahed costă mai puțin decât o locuință de-a lui George Simion, din aia pentru săraci, de 20k. Un interceptor folosit de “Micul Satan” sau de “Marele Satan” costă cam cât o vilă de-a lui Zelenski.

Sesizați problema? În fiecare zi Iranul cheltuie câteva sute de garsoniere Simion-grade pe câteva sute de vile Zelenski-grade. Cât timp vor reusi cei doi parteneri de crime, cel Mic si cel Mare să țină pasul cu cheltuielile?

Ideologia și politica sunt una, economia e alta și are un prost obicei să dea cu copita.

Iranul și-a ascuns puterea și și-a așteptat timpul. N-a avut niciun motiv să facă altfel.

3. Vremea revoluțiilor portocalii a cam trecut

Văd pe social media mulți români necăjiți despre cât de asupriți sunt iranienii de rând de către conducătorii lor cei bărboși și că oamenii obisnuiți din Iran nu înțeleg că a venit vremea pentru o schimbare. Ca femeile din Iran să nu mai fie asuprite să poarte broboadă.

Probabil că sunt cam aceiași români care erau îngrijorați acum câtiva ani de cât de asupriti erau libienii sub Gaddafi, sirienii sub Al Assad sau irakienii sub Saddam.

Între timp au devenit cu toții liberi. În diferite feluri.

Libienii au scăpat de Gaddafi și sunt fericiti, acum sunt liberi, și-au reinființat târgurile de sclavi. Cred că Libia e singura țară din lume care are acum târguri de sclavi.

Și Siria după ce a scăpat de dictatorul Assad și-a redescoperit tradițiile: decapitări in public, lapidări, obiceiuri faine de libertate.

Irakienii stau și mai bine, că de la ei, după ce au venit și i-au eliberat, petrolistii americani n-au mai plecat din Irak deloc.

Poate că iranienii au învățat totusi câte ceva din lecțiile Libiei, Siriei si Irakului și de aia nu se grăbesc. Poate că femeile din Iran știu că dacă vor învinge petrolistii americani care au venit să le elibereze, purtatul broboadei va fi ultima lor grijă. Schimbările impuse din exterior pleacă greu, spre deloc.

După ce Marele Petrolist va pleca acasă iranienii vor decide singuri când îsi vor înlocui barbocrația cu un guvern ceva mai palatabil. Deocamdată n-au timp de asta, că trebuie să asambleze Shahed-uri. First things first!

Leave a comment

1.

Se zice că doi ardeleni trebuiau să meargă undeva. Unul mai bătrân si unul mai tânăr. Cel mai bătrân nu era prea încântat de drum, ca distanța era cam mare. Cel tânăr l-a asigurat că totul e în regulă, că vor merge cu trenul.

Au plecat spre gară, dar spre ghinionul lor au ajuns exact când trenul se punea în mișcare. Au alergat cu valizele după tren, încurajați și de faptul că trenul nu părea să se miște încă prea repede. Au alergat, au alergat, s-au împiedicat de traverse, au căzut, s-au ridicat, au alergat din nou (ardeleni, remember?) și în final au acceptat faptul că au pierdut, s-au așezat pe o piatră, fără valize, plini de sânge și de praf.

Niciunul nu zicea nimic. Cel tânăr se simțea vinovat, că el fusese cu ideea cu trenul.

Cel bătrân în final spune cu înțelepciune: “apoi vezi, mă, Ghio ce înseamnă să nu ai lucru’ tău?”

2.

Acum fix trei ani am fost la parada de St. Patrick din Dublin și am făcut câteva poze. Nimic fancy, cu telefonul. Pozele făcute se cer puse pe undeva, na, că trebuie să le vadă și alții, nu le ții asa, în sertar, ca Epstein.

Pe Instagram nu mai puteam posta că îmi blocaseră contul de aiurea, pe Facebook îmi jurasem eu în barbă că nu mai postez nimic, pe 500px nu-i frumos să pui poze din astea de săraci, făcute cu telefonul. O senzatie neplăcută cu pozele în mână, așa, de inadecvare, ca atunci când te strânge tricoul pe burtă. Adică ar trebui să te simți comod în tricou, dar nu te simți.

În perioada aceea urmăream doi substackeri, doar doi. Venisem pe Substack pentru știrile despre tehnologie ale lui Victor Kapra și rămăsesem pentru glumițele cu femei ale lui . Două chestii importante pentru omenire, tehnologia și femeile.

Și m-am gândit atunci ca ardeleanul din balada de mai sus “bă, ce înseamnă să n-ai lucru’ tău, n-am și eu un loc unde să pun niște poze, ca să îmi zică lumea ba că sunt mișcate, ba că nu sunt în focus, ba că nu e orizontul orizontal”. Ca, na, lumea te ajută întotdeauna cu critică constructivă când postezi poze.

Așa că mi-am făcut și eu cont pe Substack, ce era să fac? Și am avut primul post pe 17 martie 2023, ca să am și eu unde să îmi pun pozele de la paradă.

3.

Trei ani si vreo mie de posturi mai târziu, împrăstiate pe vreo patru newslettere…acum am lucru’ meu. 🙃

Acum când fac o poză cu telefonul, mișcată și out-of-focus am unde să o postez.

Iar dacă vreodată o să cad din trenul Substackului (că mă dă jos controlorul, că plec eu de bună voie) îmi iau newsletterele cu mine, că de aia le-am dat numele mele și le continui din alt tren.

Dacă schimb trenul mă găsiți tot pe irlanda.ie, paradigma.ro, psihoterapie.net, brunch.news. Parcă mai era unul, nu-mi vine acum, îmi aduc aminte și vă spun.

1096 de zile de Substack. Nu mă plâng. Acum am lucru’ meu. 🚂

Aa, și sláinte la cei care stati azi cu Guinnessul în mână.

Leave a comment

Am avut mereu un viciu: ascult vuvuzelele acestei lumi.

De când mă știu cititul știrilor mi-a consumat timpul și energia. Citesc zilnic știri pe apucate, fără o miză clară și fără să caut un unghi anume.

Sigur că am și eu preferințe (din păcate multe nepopulare, care mi-au adus multe block-uri și înjurături pe social media…), dar întotdeauna am avut un fel de masochism de a citi știrile “echipei adverse”.

În vremurile predecembriste ascultam “Europa Liberă” și “Vocea Americii” împreună cu răsfoitul “Scânteii”. Sigur, nu era mare lucru de citit acolo, dar în mareea de propagandă, printre rânduri se mai putea citi câte ceva interesant. Cel mai interesant lucru era, desigur, mesajul regimului “cam asta am vrea să știți voi, cititorilor, despre lume”.

Au trecut vreo patruj’ de ani de atunci, dar lumea nu s-a schimbat prea mult. Majoritatea surselor de știri de astăzi au cam același mesaj principal ca și “Scânteia” de pe vremuri: “cam asta am vrea să știți voi, cititorilor, despre lume”.

Cu riscul de a părea că generalizez abuziv, nu cred că există sursă de știri independentă, lipsită de bias, de parti pris-uri, de sponsori, de “obligații”.

Fiecare sursă face propriul decupaj din realitate, din unghiul care i se potrivește. Fiecare dintre ele negociază cu realitatea.

RT, goarna Kremlinului, nu va pomeni niciodată lucrurile bune pe care le face Bruxelles-ul. Politico, goarna Bruxelles-ului, va pomeni rar spre deloc eventuale realități pozitive legate de Rusia.

Așa că, fără să îmi propun în mod intenționat asta, am căpătat obiceiul să citesc titlurile provenind de la mai multe echipe. Adică dacă vrei să întelegi ce se întâmplă în fotbalul românesc, citesti bloguri si de la dinamovisti și de la stelisti și de la autodeclarați “independenți”. Că altfel riști să rămâi doar cu “muie Steaua”. Sau “câine pân’ la moarte”, de la caz la caz.

Tot citind titluri contradictorii despre aceleași evenimente, plus părerile pariorilor de pe platformele de pariuri pe evenimentele globale (alt viciu de-al meu, dar despre asta vă povestesc mai încolo cum muncesc să îl transform într-o chestie pozitivă 😊) am ajuns la concluzia că titlurile alese din unghiuri diferite despre aceleași evenimente sunt prea faine ca să le păstrez doar pentru mine.

De multe ori titlurile, adică unghiul din care sunt privite evenimentele, sunt mai interesante decât evenimentele în sine.

Așa că m-am hotărât să fac un newsletter despre știri (nu, nu vă panicați, nu aici la Irlanda.ie). Inițial mă gândisem ca nume la “The Angle Grinder”, că sunt știri din mai multe unghiuri, dar “Grinder” e apropiat prea mult sonor de alte alea, if you catch my drift 😁, să evităm confuziile zic. Pentru că sunt știri pe care eu în general le citesc mai pe la amiază, nu chiar cu noaptea-n cap, deci sunt cam “brunch news” pentru mine, numele a iesit în final “The Brunch News”.

the.brunch.news

Sursele de știri sunt foarte eclectice, poate că pentru unii dintre voi ar putea părea excesiv de “diverse”. Nu e bug, e feature. 🙃

Newsletterul conține titluri din presa lumii, adică aceeași realitate dar văzută simultan din mai multe unghiuri media.

Titlurile provin de la vuvuzelele europene, rusești, chinezești, nordamericane, sudamericane. Sunt știri din surse apropiate guvernelor (BBC, RT), știri din opozitie (Meduza), stiri contrariene (ZeroHedge, Breitbart), știri din Africa. Chiar si stiri de la agențiile serioase de știri. 😊

Dacă ideea vă place și sunteți curioși să citiți zilnic titluri provenind de la vuvuzelele acestei lumi, am un mic cadou pentru voi.

Ca semn de apreciere că mă citiți, abonații de la Irlanda.ie, Paradigma.ro sau Psihoterapie.net care doresc să citească the.brunch.news pot beneficia de un abonament gratuit timp de un an. Pe bune. No strings attached. Atât abonații free, cât și cei cu plată, nu facem discriminări. Nu e trial, nu trebuie să scoateți cardul, e un abonament pe care vi-l activez eu.

Dupa un an abonamentul premium expiră și se transformă într-unul free. Fără complicații, cum ziceam mai sus, no strings attached.

Dacă vă interesează subiectul și acest cadou trebuie să faceți doar două lucruri:

1. să vă abonați la the.brunch.news varianta free.

Dacă vă abonati varianta plătită, vă multumesc pentru susținere 🍷, much appreciated, dar atunci nu pot să vă mai ofer abonamentul premium cadou. 🙃

2. să îmi trimiteti un simplu mesaj (DM) aici in Substack în care să îmi spuneți „Sunt abonat Irlanda.ie / Psihoterapie.net / Paradigma.ro cu adresa X și vreau abonament premium pe Brunch News.”

Dacă din anumite motive nu puteți trimite mesajul direct (toanele Substackului) puteți să îmi trimiteti alternativ un email la victor@irlanda.ie cu aceleasi informatii (unde sunteți abonati și adresa de email cu care sunteți abonati, că nu am cum s-o ghicesc).

Dacă vă place ideea “The Brunch News“ și aveți critică constructivă, sugestii, comentarii sunt ochi si urechi.

Iar cei care doriți, ne revedem la brunch-ul de mâine, unde vuvuzelele acestei lumi cântă toate împreună. 📢

Leave a comment

1. Oedip al lor

Citesc la cafeaua de dimineață o stire banală cum că în UK matricidul e în crestere, are cea mai ridicată rată din ultimii 16 ani. Conform statisticilor tot mai multi locuitori din UK aleg să îsi ucidă mamele.

Habar n-am care sunt cauzele, dacă sunt din cauza migrației scăpate de sub control, na, oameni noi, culturi diferite, apucături diferite. Sau poate din cauza alimentației de proastă calitate, McShit, streetfood problematic care dă dezechilibre hormonale si probleme psihologice.

Dar realitatea cifrelor statistice e anxiogenă, nici Oedip nu mai e ce-a fost. Ăsta nou e asa, mai revendicativ, mai pe violență. Gata cu make love, not war.

Subscribe now

2. Oedip al nostru

Tot pe net, tot la cafeaua de dimineață văd multă lume necăjită în România cum că presedintele Șordan ar fi dat gazele neexploatate încă ale României Piticului Porno Marelui Frate de la Răsărit. Ăla care se bate cu fratele lui si mai mare, aflat si mai la Răsărit.

Habar n-am ce au semnat cei doi mari oameni de stat, al nostru si al lor, o fi adevărat, n-o fi adevărat, dar tot nu înteleg supărarea românilor. Gazele acelea n-au fost niciodată ale lor si nu ar fi fost niciodată. Cum să te superi ce fac altii cu ceva ce n-are treabă cu tine?

Dacă Șordan nu le dădea gazele banderiștilor, le-ar fi dat austriecilor, lui Macron sau oricărui alt actor competent. Președintii României de după decembrie 89 s-au miscat toți (bă, da’ toti!) conform motto-ului “este gresit moralmente să le permiti fraierilor să îsi păstreze gazele”.

Stati linistiti, tovarăsi, la locurile voastre, că indiferent cine va administra gazele din România, facturile voastre tot mari vor fi. Cred că si Maica Tereza dacă si-ar fi făcut firmă de distributie de gaze în România ar fi avut tarife mari.

3. Înregistrări video în Substack

Substack tocmai a lansat un studio video în aplicatia de desktop. Nojoke, il găsiti aici:

Functioneaza cam cum functiona live-ul inainte, doar ca acum nu mai e live.

Porniti inregistrarea, invitati 2 prieteni vorbăreti, discutati ceva interesant douăj’ de minute, Substack îi adaugă automat thumbnails — et voilà — aveți un podcast la cheie, numa’ bun de publicat pe Substack.

M-am gândit că poate vreti să stiti.

4. Autori în limba română activi pe Substack

Cineva care ține o geană pe modestul meu proiect de monitorizare a substackurilor românesti (mulțumesc, chiar mă ajută feedbackul) mi-a reprosat că lista de autori întinsă pe ultimele trei luni este semi-inutilă, plină de autori morți.

O figură de stil, desigur, dar unii chiar au murit pe bune. (RIP 😒, unul din cei mai faini substackeri pe care il stiam eu, dealtfel motivul pentru care am si ajuns pe Substack.)

Obiectia comentatorului e solidă (ca și formularea, dar pe aceea nu mai reproduc, că Vexler BigBrother veghează), de ce ai da click pe autori care au avut ultimul post acum trei luni? Si care în general postează odată pe an?

Așa că, după ce am făcut un brainstorming cu doamna Miorița Moldovan-Ungureanu, colaboratoarea mea fidelă în acest proiect, am decis că reducem perioada pentru care agregăm lista la 30 de zile. Dacă un autor a publicat ceva în limba română în ultimele treij’ de zile apare în listă, altfel nu. În felul ăsta eliminăm morții, răniții, depresivii, puturoșii și pe cei al căror ciclu normal de publicare este de odată la trei luni.

Happy now? 🙃

Eu atâta am avut să vă spun astăzi, ne mai vedem pe aici, pe Substack. Iar dacă aveți comentarii care respectă legea (Vexler, remember?) pentru limba română apăsati butorul de mai jos.

Leave a comment

1. Unde sunt toți puii de porumbei?

Unul din lucrurile pe care îmi place să îl fac când merg în vacanțe este ca atunci când ies la plimbare să dau porumbeilor câteva felii de pâine. Știu, obicei prost, porumbeii fac mizerie în orașe, excrementele lor sunt acide și distrug statuile și clădirile, porumbeii sunt un fel de șobolani cu aripi, în unele locuri e si ilegal să îi hrănesti. Dar mie tot îmi place. Încă n-am luat nicio amendă. Dar mă străduiesc peste tot pe unde mă duc.

De mai multe ori mi-am pus întrebarea “unde sunt toți puii de porumbei?”. “De ce nu vin și ei la cerșit împreună cu părinții lor, așa cum fac țiganii de exemplu?”

Probabil că aceaia dintre voi care vă pricepeți la porumbei o să zâmbiți condescendent de naivitatea mea, îmi asum asta.

Până la urmă, că mușca curiozitatea din mine m-am apucat să fac research, să aflu unde sunt toți puii de porumbei. Băbăete, niciunul nu-i pe străzi.

Porumbeii apartin unei categorii de păsări numite altriciale (opuse celor precociale) iar păsările acestea nu îsi lasă puii să umble de aiurea pe străzi. Au bune motive, porumbeii nu par prea inteligenti nici ca adulti după câte picioare rupte si degete lipsă au, ca pui nici atât. Spre deosebire de păsările precociale (de exemplu rațele), unde puii îsi urmează mama din primele zile.

Puii de porumbei rămân in cuib cca 35 de zile timp în care ajung la aproximativ aceeasi dimensiune ca un porumbel adult. Iar când ies la “produs” arată ca adulții. Adică cel puțin pentru ochiul meu de nespecialist așa arată. Și uite așa sar de etapa de “bebeluș” simpatic și pleacă din cuib complet dezvoltați.

Asta era explicația cu puii de porumbei lipsă. De-acuma știți.

2. O pasăre inteligentă știe să ceară ajutorul

Tot despre păsări care se descurcă cum pot, o poveste mai puțin obisnuită din orașul german Bremen, unde la ușa spitalului a apărut acum câteva zile cerând ajutor un cormoran rănit, cu un ac de pescuit în cioc.

Personalul spitalului Klinikum Links der Weser l-a primit, i-a extras acul cum s-au priceput (bănuiesc că n-au multi pacienți cu ace de pescuit), i-au tratat rana și apoi l-au externat în parcul spitalului. Din declarațiile spitalului nu reieșea clar cum va plăti cormoranul factura pentru serviciile medicale, probabil în natură.

Ce mi s-a părut mie interesant nu este neapărat că a cerut ajutorul, ci UNDE l-a cerut. Nu s-a dus la McDonalds, nu s-a dus la politie, nu s-a dus într-un parc aglomerat. S-a dus la un spital, la intrare, acolo unde probabil că a văzut că se duc toți ăia cu picioare rupte, degete tăiate etc. Bine, nu s-a dus nici la un cabinet veterinar, că acolo probabil îi cereau banii înainte.

Asta înseamnă sa fii inteligent, să știi când și mai ales unde să ceri ajutorul.

3. Papagalul die hard

Ultimul comentariu de astăzi este, da, ați ghicit, tot despre păsări. Despre singurul papagal din lume care nu poate să zboare, Kakapo.

Până în 1974 s-a crezut că Kakapo e o specie dispărută, dar la sfârșitul anilor 70 au mai fost găsite câteva exemplare.

Kakapo, singurul papagal din lume care nu zboară mai are si alte ciudățenii, care l-au adus în pragul dispariției. E mare (poate depăsi 3kg), e lent, are un miros puternic, usor de găsit și urmărit. Deci pradă sigură pentru pisicile și câinii aduși de omu’ alb în Noua Zeelandă.

În plus, sezonul lor de reproducere este între 2 si 4 ani (!). E ca și cum doamna Kakapo ar spune în fiecare zi că o doare capul. Noroc că trăiesc mult, până la 80 de ani, deci au totuși timp să facă niste pui.

Neozeelandezii îi iubesc, așa că au făcut eforturi considerabile pentru a le asigura supravietuirea. Pare că lucrurile merg bine, populația de kakapo ajungând de la 50 câti mai erau, la peste 200 în prezent. Neozeelandezii i-au dus pe trei insulițe nelocuite, fără prădători (să sperăm că nu se va strecura acolo nicio pisică) și îi îndeamnă să ‘socializeze’ cât mai des, poate fac și ei mai mulți pui.

Dacă ajung la un număr confortabil de exemplare poate că ar trebui să îi schimbe numele din “papagalul Kakapo” în “papagalul Die Hard”.

Trei povești diferite de supravietuire. Vă urez și vouă o primăvară plină de supraviețuire.

Leave a comment

1.

Una din obsesiile dictatorilor este să moară la ei acasă, în patul lor. Pentru că alternativa este de regulă neplăcută: spânzurat ca Saddam, sodomizat pe stradă cu o baionetă ca Gaddafi sau fugar îl alte țări, ca Assad.

Ayatollahului Khamenei i s-a împlinit visul. A murit la el acasă. Posibil în patul lui. Dar nu chiar cum și-ar fi dorit, înconjurat de familie, ci probabil în somn, înconjurat de moloz.

Sigur, nu știm exact cum a murit, oficialii iranieni doar au recunoscut că ayatollahul Khamenei a murit acasă la el, după ce reședința lui a fost distrusă de o rachetă israeliană.

Subscribe now

A murit în urma eșuării dialogurilor de la Geneva cu Unchiul Sam, pentru încăpățânarea lui de a îmbogăți în continuare uraniu, în speranța că va avea la un moment dat arma atomică.

Mă întreba de curând un distins follower, într-un ton faux-naïf de ce-or vrea toți dictatorii să aibă arma atomică. Kim etc. Acum followerul are cel mai bun răspuns.

Dictatorii vor să aibă arma atomică ca să moară în patul lor.

Dar nu Khamenei-style, probabil incinerat cu pat cu tot, ci în liniste, înconjurati de familie, bogăție si biografi. Arma atomică, măcar câteva focoase acolo, reprezintă asigurarea că nu te răpeste nimeni la miezul nopții ca pe Maduro si nu te incinerează ca pe Khamenei. De ce ar risca cineva să îl răpească pe Kim, care probabil că doarme cu telecomanda nucleară pe noptieră?

A muri de prost noaptea la tine acasă așa cum a murit Khamenei este un risc profesional la dictatori. Desigur, doar la cei care au o politică externă care nu se aliniază fără fricțiuni cu dorințele Unchiului Sam.

Dictatorii care se aliniază cu US sunt în perfectă siguranță. Prințul mostenitor al Arabiei Saudite sau presedintele neales Zelensky pot confirma asta. Dorm bine noaptea, călătoresc în perfectă siguranță și nu se tem nici măcar de propriul popor. Unchiul Sam veghează ca ei să aibă somnul lin.

Share

2.

După ce Ayatollahul a fost retras la producător pentru un upgrade de soft, în Iran a apărut un vid de putere. Încă nu stim cât de grav, dar barbocrația iraniană pare solidă și să funcționeze bine în continuare.

88 de clerici îl vor alege din nou pe unul dintre ei ca să le fie lider suprem. Unul mai tânăr, mai bărbos, mai energic, mai ambițios si cu siguranță mai constient decât predecesorul său că arma atomică te ajută să dormi mai bine. Cele vreo 400 de kg de uraniu îmbogățit la cca 60% pe care le are acum Iranul constituie materia primă pe care viitorul ayatollah își va baza strategia de somn lin.

Într-un chip pervers, Unchiul Sam este cel mai puternic avocat al ideii că în zilele noastre dacă nu esti în NATO sau n-ai câteva petarde nucleare te paște un viitor incert. Deși nici NATO nu mai e ce-a fost, întrebați-i pe danezi.

Arma nucleară este polița de asigurare împotriva unui sfârșit previzibil. Nu te face nici invulnerabil, nici moral. Cu siguranță nu te face nici iubit. Te face însă costisitor.

E prea scump să îl lichidezi pe unul care are petarde nucleare, că nu știi unde păstrează telecomanda.

Dictatorii mor în general în patul lor. Dar nu toți la fel. Cei care au arma nucleară mor mai liniștiți și mai puțin zgomotos.

Leave a comment

1. “Așa ne ducem noi, președinții…“

Se spune că doi președinți de bloc de la două blocuri vecine și prietene dintr-un cartier oarecare stăteau de vorbă. Smalltalk, au și președinții micile lor slăbiciuni, atunci când nu citesc apometre.

Unul dintre ei, pasionat de istorie, tocmai citise pe feisbuc un articol despre președintele Kennedy. Și îl întreabă pe celălalt: “ai auzit, mă, de Kennedy?”

“Da” îi răspunde încet celălalt.

“Așa ne ducem noi, președinții…“

2. Un președinte condamnat pe viață

Fostul presedinte sudcorean Yoon Suk-yeol a fost condamnat la închisoare pe viață pentru declararea un pic abuzivă a legii marțiale. Adică declararea ar fi fost în prerogativele lui, dar intenția a fost abuzivă, în scopul păstrării puterii.

Ce noroc are unii. În România, poate cu excepția lui Constantinescu, toți presedintii meritau un pic de pușcărie. Pe rând. Pentru diverse chestii.

Mai ciomăgeala locuitorilor capitalei administrată cu ajutorul minerilor, mai furt de vapoare & case, de toate. Președinții Băsescu și Iohannis au si încălcat câte puțin constitutia. Nu adânc, doar pe la buze, să se amuze, cum zice cântecul popular.

Și cu toate acestea niciun președinte român nu a făcut și nu va face o zi de pușcărie. Deveniseră legendare vizitele lui Iliescu la parchet, când saluta mulțimea când iesea, parcă era în campanie electorală, nu acuzat de crime.

Deci la alții se poate. Vreau o țară ca afară. Ca în Coreea. Aia de sud, ca să n-avem vorbe. 😁

Subscribe now

3. Un președinte care apreciază frumusețea

Că tot a venit vorba de Coreea, președintele coreean de la nord se pregătește de cel de-al Nouălea Congres al Partidului Unic.

Și nu doar cu cartoane colorate pe care scrie “Kim te iubim” ci cu lansatoare de rachete. Cartoanele nu impresionează pe nimeni. Rachetele, daca sunt multe si pot penetra sistemele defensive, da, pot influența vecinii neprietenosi.

Președintele Kim Jong Un a descris cele 50 de lansatoare capabile să poarte ogive nucleare drept “atractive” si “minunate”.

Sigur, frumusețea este în ochii președintelui privitor.

Share

4. Un președinte lipsit de sensibilitate

Ministrul Sănătații ales de președintele Trump începe o campanie de sensibilizare a publicului larg pentru mâncare naturală (spre spaima industriei ursuliste de greieri și lăcuste) și pentru mișcare. Împreună cu Kid Rock.

Și cei doi au și nerușinarea să se pozeze topless. Oameni bătrâni și fără sensibilitate față de toate grasele cu păr albastru care o ard cu “body acceptance”.

Vi-l mai aduceti aminte pe fostul ministru al sănătații al președintelui Joe Biden? Hăndrălăul ăla gras îmbrăcat în femeie? Care parcă fusese pus acolo ca să sublinieze importanța bolilor mintale?

Administratia Trump dă un semnal foarte greșit bărbaților americani, cum că în loc să se deghizeze în femei grase ar trebui să se lase de mâncat gunoi instituționalizat (McShit, CNN etc) și să facă un pic de sport.

Sleepy Joe și Trump, președinți diferiti, viziuni diferite despre sănătate.

Ne place sau nu, trăim într-o lume modelată după toanele președinților. Inclusiv ale celor care citesc apometrele. ar putea să confirme. 🙃

Leave a comment

S-a umplut substackul românesc de văicăreli legate de șezătoarea din zilele acestea de la Muenchen, unde, vai, cancelarul german (cel mai slab și mai neperformant cancelar pe care l-a avut Germania de la Bismarck încoace, un fel de Ilie Sărăcie nemțesc și cu un pic mai mult păr) a spus că lumea bazată pe reguli s-a terminat. Adică lumea aia e moartă, ca Jana din balade.

Iar după discursul dlui Merz au început văicărelile. Văicăreli venite probabil dintr-o “anumită parte a presei”, din partea nostalgicilor dupa hegemonia americană sau poate doar din tristetea jurnalistilor că s-a închis conducta cu pișcoturi de la USAID & friends. Era bună. Smiorc.

Subscribe now

Pentru că e duminică dimineața și sunt binedispus voiam doar să îi întreb pe nostalgicii hegemoniei Unchiului Sam “care reguli, coix?” Să îi întreb retoric, desigur, că nu mă astept la răspunsuri raționale, cu argumente, că pișcotarii n-au argumente pe țeavă, ei sar direct la insulte ca vasluianul la bătaie . 🙃

Zicerea cancelarului german cum că lumea bazată pe reguli ar fi dispărut implică că lumea aceasta ar fi existat cândva. Ca ceva să dispară trebuie ca mai întâi să existe. Logic, nu?

Regulile la care se referea herr Merz au funcționat în ultimii 80 de ani cam asa: Unchiul Sam a atacat orice țară și-a dorit, oricând, singur sau împreună cu vasalii vesteuropeni, din orice posibil motiv, iar jurnaliștii din țările vestice, iubitoare de reguli și drept international au aplaudat de fiecare dată ca focile.

Nu mai fac lista de la Vietnam încoace că e mult prea lungă si ne pierdem toată dimineata. Irakul, Siria, Libia erau țări stabile si prospere până să fie distruse de US. În Libia acum există din nou târguri de sclavi (google it dacă nu mă credeți). In Siria au apărut decapitările de când a fugit dictatorul Asad.

Cam asta a fost lumea bazată pe reguli pe care o deplâng acum pișcotarii USAID si nostalgicii după hegemonia US. Care, da, tocmai s-a terminat, thank God!

Aia în care o țară europeană ca Serbia a fost bombardată 78 de zile ca să îsi sincronizeze politica internă cu dorințele jupânilor de peste Atlantic. În timp ce jurnalistii pișcotari aplaudau ca focile.

Ce reguli am pierdut? Care reguli nu se mai respectă? Care reguli, focilor?

Lumea bazată pe reguli n-a dispărut. N-a existat niciodată. Poate că se va construi de acum încolo, poate că într-un viitor oarecare nicio țară nu va mai putea ataca alte țări și să scape nepedepsită. Dar până acum lumea aceea nu a existat, așa că nu am pierdut nimic.

Leave a comment

N-am o problemă cu asta, există si dependente mult mai rele. De exemplu heroina. Sau donatiile pentru ca oficialii din Ucraina să îsi poată face WC-uri din aur. Tarotul e chiar ok. Aproape că a început să îmi placă și mie. Mă gândesc chiar să îmi fac un set de Tarot cu autori români de pe Substack. Numa’ simboluri bune pe acolo. Justitia, Moartea, Prostul si restul.

Asa că luna asta am tot vizitat din magazinele cu cărti de si despre Tarot din insulița unde am venit pentru soare si bere. Tarotul este ca extensia de browser, îi dai “add” și în final îți înlocuieste tot browserul.

Sunt pe aici mai multe magazine de Tarot decât as fi crezut, dovadă că în perioade de criză gândirea magică care e în ADN-ul nostru îsi scoate cornițele. Rafturi nesfârsite cu deckuri de Tarot, oracole si alte modalităti traditionale de prognoză si planificare.

Ce întelege multă lume gresit (including yours truly, am căzut si eu grav în capcana asta) este că Tarotul nu a fost făcut pentru divinație, ci a fost initial un simplu joc de cărti. Cam ca Decembrie 1989 din România, care a fost initial o banală răscoală populară, înainte să devină o sofisticată lovitură de stat.

Trecem peste legendele naive cu țiganii din România, păstrătorii secretelor Tarotului pe care l-au adus in viața noastră direct din Cretacic, că sunt jenante, serios. Le ignorăm cu desăvârșire.

Tarotul a apărut ca un joc de cărti renascentist, in nordul Italiei pe la începutul secolului 15, într-o perioadă în care oamenilor nu le era jenă să îsi piardă timpul jucând cărti.

Familiile bogate care plăteau artisti ca să le facă reclama, să picteze biserici, să le facă statui etc. au descoperit că e o idee bună să plătească artisti ca să creeze seturi de cărti care să contină simboluri ale familiei. La biserică nu merge chiar toata lumea ca să vadă frescele, dar cărti joacă toti prăjitii.

Cam cum face acum Kaufland când sponsorizeaza festivalul adolescentilor homo-confuzi de prin satele României. Adică dacă tot se joacă, măcar să se joace cu însemnele Famigliei. Kaufland România devine astfel un fel de “Insula Iubirii” a lui Epstein, varianta homoerotică si gratuită.

Kaufland România vine cu minorii, Acceptstein vine cu consumatorii si cu know-how-ul. De undeva trebuie să învețe și ăia micii mișcările, nu?

Dar iar divaghez, boală profesională, revenim ferm la jocul de cărti renascentist sponsorizat de familiile nobiliare nord-italiene. Cu jucători adulti si cu hainele pe ei, ca să nu fie vorbe.

1. Italia

Jocul se numea initial “tarocchi” si desi regulile nu au supravietuit, se pare că jocul era o combinatie de memorie, noroc si experientă, în genul jocului de Bridge.

Primul patron cunoscut al jocului de cărti renascentist de Tarot a fost Filippo Maria Visconti1 (1392-1447), ducele de Milano. Au supravietuit până în zilele noastre 15 seturi de cărti ale familiei Visconti. Obiecte de lux, decorate cu foiță de aur, făcute să impresioneze jucătorii si privitorii. Cam ca taberele organizate de Kaufland, făcute să impresioneze tinerii homoexploratori.

Imaginile originale ale cărtilor de Tarot nu aveau nicio treabă cu divinația, nu aveau nicio tematică ocultă. Tematica lor era una generală a timpului gen ierarhia de la curțile nobiliare, virtuți crestine, să nu tânjesti la nevasta aproapelui.

Si nelipsitul “memento mori”. Că na, când ai o viață bună tinzi sa uiti că la un moment dat se termină.

Personajele din cărtile de Tarot erau împărati, papi, reprezentări ale justitiei, morții, teme generale întâlnite în predici, în poezie si artă. Împreună cu referinte la victorii militare, căsătorii si membri blonzi ai familiei Visconti. Pentru că vremea lor nu era obligatoriu să bagi în reclame si un negru, toate personajele din Tarot sunt asa, mai pe alb.

Deckurile de Tarot din vremea respectivă erau atât de scumpe încât erau parte importantă din moșteniri, le prindeau doar nepoțeii favoriți.

2. Franța

Jocul de Tarot sponsorizat de Visconti s-a răspandit în toată Europa mai rău ca viciul promovat de Kaufland, ajungând si în Franța în secolul 16 unde numele initial “Tarocchi” s-a franțuzit în “Tarot”. Poate si pentru faptul că francezii nu reusesc să pronunte nimic cum trebuie.

Temele initiale ale imaginilor, putere militară, ierarhie etc au devenit simbolice iar în Franța cuprinsă de fascinatia Egiptului adusă de campaniile lui Napoleon a aparut rapid ideea cum că setul de cărti provine din Egipt si oferă acces la o intrare secretă pe usa din dos la ceva înțelepciune universală. (Nicio aluzie aici la campania de homoeducație făcută de Kaufland)

În această atmosferă intră în scenă Antoine Court de Gébelin2 (1725-1784), un fel de Radu Tudor al momentului, handicapati analisti independenti au existat în toate epocile, care declară pur si simplu că Tarotul nu este un joc de cărti ci întelepciune egipteană veche deghizată sub formă de cărti pentru a supravietui. O idee fabricată de la zero dar care părea prea bună ca să nu fie adoptată pe larg.

Court de Gébelin a fost urmat de o serie de ocultisti pasionati de Tarot, Jean-Baptiste Alliette, Éliphas Lévi, Gérard Encausse etc care au asociat jocul de Tarot cu tot ce se putea asocia, numerologie, astrologie, kabala, oricare sistem de gândire ocultă a momentului.

Tot atunci au apărut si primele încercări a proteja sistemul de convingeri de criticile răuvoitorilor, cam cum e legea Vexler în zilele noastre. Au răspândit stirile cum că Tarotul nu este un simplu joc, ci un instrument periculos, care dacă e utilizat superficial sau cu curul greșit îi poate sărăci pe utilizatorii neatenti. Cam ca numirea domnului Ilie Sărăcie în fruntea guvernului României.

3. Anglia

De la jocul de societate Tarocchi la jocul de Tarot prin care francezii se simteau (total nefondat) mai inteligenti următoarea transformare serioasă a venit în Anglia, sub influenta Ordinului Apusul de Aur3, o societate secretă care avea câteva sute de membri.

Doi dintre acestia, Aleister Crowley si Arthur Edward Waite au organizat 22 din cărtile de Tarot ca fiind “Arborele Vieții” si le-au asociat diferite interpretări spirituale. Apoi Waite a tocmit o artistă, la fel ca si familia Visconti, să redeseneze putin cărtile, ca să facă povestea mai fluidă.

Colaborarea dintre ocultisti si desenatoare a dat lumii avidă de divinație și interpretări oculte ceea ce azi numim “setul Rider-Waite-Smith” sau mai simplu, “Rider-Waite Tarot4”.

Care rămâne până astăzi cel mai utilizat deck de Tarot din lume.

4. New Age, arhetipuri & restul

În secolul 20 jocul de Tarot a îmbătrânit în continuare frumos, ajutat de subcultura New Age în căutare de justificări identitare, apoi de ideile lui Carl Jung despre arhetipuri si în final de noua nevoie a noastră de instrumente proiective cu care să ne explorăm anxietățile.

Klecksografii5, Rorschach și câte și mai câte.

Seturile de cărti de Tarot au devenit mai diverse ca lista de genuri posibile de pe Netflix: despre păgânism, astrologie, în stilul pictorului X, Y, Z, esoterice etc.

Dacă ne gândim putin, Tarotul este o istorie de mega-succes. Începută ca un banal joc de cărti pentru a glorifica o familie nobiliară locală, apoi scremută într-un sistem ezoteric de niste ocultisti francezi minori si în final transformat într-un test proiectiv foarte democratic.

Atât de democratic că acum e plin de magazine de Tarot peste tot. Mai multe decât cele de Kaufland. 🙃

Poate că semnul că nevoia noastră cea mai mare nu este atât pentru un instrument de divinație, cât pentru unul care să ne ajute să ne cunoastem mai bine.

Și cu asta v-am lăsat, că trebuie să mai vizitez vreo două magazine de Tarot și astăzi. Din fericire aici nu există Kaufland.

Subscribe now

Share

Am deschis de dimineată editorul din Substack ca să vă salut si să-mi sară inima, dispăruse optiunea de a scrie un text. Pentru o mili-secundă m-am gândit că overlorzii Substackului vor să ne facă pe toti podcasteri.

Dar optiunea nu a dispărut, ci doar au rebotezat-o din “create new text” în “create new article”. Deci de azi încolo nu mai scriem “texte”, scriem direct “articole”.

Minionii Substackului mesteresc tot timpul la masinăria si interfata Substackului, schimbă tot timpul tot felul de setări fără să ne mai anunte si pe noi, umilii utilizatori, transformând experienta zilnică de pe Substack adeseori într-un joc de explorare si descoperire. Adică eu, dupa trei ani de utilizare zilnică încă asa mă simt.

Un vechi prieten pe care am reusit să il conving să vină si să scrie pe Substack (pentru că scrie despre lucruri folositoare, nu ca mine 😅) m-a rugat să il ajut să îsi modifice partea vizuală a substackului lui.

Easy-peasy, doua clickuri m-am gândit eu. Adică la ale mele atât durează. Atâta doar că la el mi-a luat douăj’ de minute ca să aflu că de când m-am abonat eu, Substack a introdus un checkmark nedocumentat si adânc ascuns in prăpastia paginii cu setări, pe care dacă nu îl debifezi nu mai poti să îti personalizezi publicatia. Arată de ca si cum ai posta vesnic direct în contul tău, ca propagandistii ucraineni. Că astia scriu pe Substack ca pe feisbuc, zici că n-au publicatii, au doar conturi. Pun intended.

Asta e setarea nenorocită.

Dacă ati deschis televizorul pe Substack mai târziu si v-ati luptat, ca mine, cu Hidra tuturor setărilor de pe Substack, care nu vă lasă să vă personalizati publicatia trebuie să debifati “match profile”, că acum e default. Altfel o să arate Substackul vostru ca si cum ati fi banderist1, pardon my French. 🙃 Slava!

Altfel overlorzii Substackului evită/amână să introducă modificările care chiar ar conta, pe care le asteptăm cu totii cu sufletul de gură, unii de ani de zile.

1. o optiune de a seta feed-ul din Notes strict cronologic. Adică una în care să vedem în timp real toate prostiile pe care le postează cei la care suntem abonati. Optiunea pe care o urăsc toate platformele si nu a introdus-o până acum după stiinta mea decât una singură, Upscrolled2. Până si Substack, asa “liberal” si proconsumator cum se prezintă ezită grav să introducă ordonarea cronologică. Nu, “following” nu le ordonează în ordinea numerelor de pe tricou, ci după ce crede algoritmul că te-ar putea interesa.

   

2. O optiune de a plăti ca să citesti un singur articol, fără să te abonezi.

Voi ce v-ati dori să facă Substackul vostru dacă v-ar întreba Pestisorul de Aur? Folositi-vă imaginatia, vizualizati un caras auriu având capul lui Christ Best, CEO-ul Substackului.

Hai, trei dorinte, să le auzim. Eu v-am zis două de-ale mele. Pe a treia nu pot să v-o spun că e posibil să intre sub incidenta legii Vexler.

Hai, să curgă dorintele. Cine stie, poate mă citeste in secret Chris Best, si le vede. 😅

Leave a comment

Share

1.

De parcă nu ne ajungeau anxietătile momentului, războiul din Ucraina care pare să nu răspundă la antibioticele lui Trump, zoonoze noi, astronomii au venit cu una nouă, numa’ bună să ne tină treji noaptea.

Vă aduceti probabil aminte cât buzz s-a făcut anul trecut cu un asteroid din afara sistemului nostru solar pe care l-a traversat netulburat de gravitatia planetelor mari si de îngrijorările noastre.

Cam cum traversează curtea mea ticăloasa de pisică a vecinilor în căutare de vrăbiute neatente. Netulburată de obstacolele si capcanele pe care i le-am întins eu. O nenorocită însetată de sânge nevinovat.

Asteroidul se deplasa cu 68 de km/s, cam dublul vitezei cu care Pamântul se deplasează în jurul Soarelui. Din fericire a plecat mai departe, fără să atingă nimic si noi am rămas doar cu sperietura, îngrijorările si rana narcisică, cum că sistemul nostru solar e cam sat fără câini. Trece cine are chef prin el.

Dar acum astronomii par să lucreze mână-în-mână cu psihoterapeutii cu clienti putini si vin cu o nouă stire. Cică nu există doar asteroizi vagabonzi, ci si găuri negre vagaboande, care circulă de capul lor.

Mult mai mari si mult mai rapide, 3000km/secundă, nu le-am vedea (blackholes, remember?) până când aproprierea excesivă de sistemul nostru solar ar începe să deranjeze orbitele planetelor mai îndepărtate. Nu că dacă am afla mai repede că vor să ne viziteze am avea ceva special de făcut. Poate doar să nu ne mai plătim taxele către Ucraina, că oricum nu mai contează.

Până de curând existenta găurilor negre rătăcitoare prin Univers era pur teoretică, o idee de prin anii ‘50. Însă de curând e mai putin teoretică ci foarte practică pentru că astronomii consideră că au dibuit vreo două foarte reale. Dacă există două, înseamnă că mai există si altele.

Asa că dacă n-aveati niciun motiv serios să vă îngrijorati astăzi puteti încerca cu gările negre care circulă de-a-n-pulea la întâmplare prin univers. Si pot veni si prin apropierea noastra. #amentothat.

Subscribe now

2.

Dacă sunteti ca mine si în fiecare zi vă enervati că nu găsiti ceva anume pe Windows, mailuri vechi, cărti piratate cu trudă pe care nu vă mai aminti unde le-ati pus nici sub tortură si apoi îl înjurati pe dl. Gates pentru mizeria de sistem de căutare de pe Windows, well, chinurile voastre au luat sfârsit. Există o solutie pentru asta. Mică, suplă, rapidă, cu pielea elastică (hello, Buhnici!) si gratuită.

Se numeste “Everything” (adică găseste orice) si poate fi descărcată aici. În oricare variantă vi se potriveste mai bine, installer, aplicatie portabilă etc.

Thank me later.

3.

În timp ce făceam “revista presei substackurilor românesti” de astăzi si mă ajutam si de niste cafea (cafeaua e un ingredient esential la “revista presei” 🙃) mă gândeam că acest simplu gest pe care cei mai multi îl facem zilnic, de a întinde mâna după cana de cafea, nu a fost întotdeauna asa de usor.

Există cel putin patru momente documentate în istorie când consumul de cafea a fost ilegal. Ilegal like in “îti tăiem gâtul dacă bei cafea”.

Share

(Partea de mai jos cu cafeaua este rezervată cititorilor care contribuie la cafeinizarea acestui newsletter. Restul rămânem pe Earl Gray.)

Read more

Pe motive de vacanță și vreme frumoasă zilele astea am scris mai rar.

Nu că n-ar fi existat nevoia interioară, nevoia dă să iasă la suprafață de mai multe ori pe zi, serios, ci pentru că era în competiție cu alte nevoi solide. Cum ar fi aceea de a sta la soare cu o bere, ca săracii, fără să fac nimic util.

Sau nevoia să ascult muzică populară pe stradă.

Fără să mă gândesc și să mă revolt și eu, împreună cu toată lumea, de toate temele care au rupt zilele astea planeta-n două. De exemplu:

• videoclipul rasist postat de dl. Trump care îi prezintă pe soții Obama având corpurile altei specii,

• atacurile revoltătoare ale Rusiei împotriva infrastructurii energetice ale Ucrainei, care urmează atacurilor Ucrainei împotriva infrastructurii energetice ale Rusiei. De toată revolta, cum își permite Rusia să răspundă la fel?? Cum îsi permite rasistul Donald Trump să le ceară AMBELOR țări să înceteze atacurile asupra infrastructurii energetice?

• protestele iresponsabile si egoiste ale fermierilor europeni împotriva restricțiilor inteligente si binevenite impuse de duamna Ursula împotriva folosirii îngrășămintelor etc. Fermierii europeni nu își dau seama că nu dau nicio șansă amărâților ălora din Mercosur si India, cu care duamna Ursula tocmai a făcut contracte și o fac de rușine?

• de ani de zile universitățile din SUA au tolerat ca clădiri administrative să le fie ocupate ilegal, abuziv de activiști pentru diferite cauze: Gaza, Antifa, homosexuali, migranti ilegali, toate cauzele pentru care merită să ocupi ilegal si abuziv niste clădiri. Iar acum universitătile încurajate de rasistul președinte Donald Trump s-au apucat să îi dea afară pe activisti din cladirile ocupate abuziv. Revoltător!

Vă mărturisesc că de la soare si vacanță m-am revoltat foarte puțin spre deloc zilele acestea. Poate încurajat puțin și de niste articole pe care le-am citit recent care spuneau că atunci când ne revoltăm corpul ne livrează porții copioase de hormoni care să susțină “revolta”.

Iar hormonii si revolta în exces ne consumă capitalul biologic. Dacă ne revoltăm intens si des ne uzăm și expirăm mai repede.

Sigur, atunci când nu mai punem botul la toate vrăjelile propagandistice suntem revoltați de temele revoltătoare ale zilei există riscul să fim considerați lipsiți de sensibilitate, empatie și căldură umană. E un risc serios. Dar pe care eu mi-l asum tot mai des.

Ceea ce vă urez și vouă. 🍷

1. Nume

Unul din lucrurile care îmi plac la “revista presei substackurilor românesti” pe care o (între)țin la Paradigma este că pot să văd lucruri care în mod normal, la lectura obisnuită a unui articol sunt invizibile. De exemplu ce nume apar în articole. “Nicușor”, “Ilie Sărăcie” sau “Star Trek”.

Unele nume apar mai des, semn că sunt o preocupare constantă a autorului/autorilor respectivi. De aici până la o listă a tuturor numelor care apar intr-un interval mai mare (cum ar fi o lună), ordonate dupa frecvență n-a fost decât un pas. Pe care m-am și grăbit să îl fac.

Aici fac o mică pauză și îi asigur pe colegii mei care vor să îmi recomande să îmi explorez putin această latură voyeuristică că o fac în mod constant. 😅

Apoi m-am gândit că lista cu nume e prea bună ca să o păstrez doar pentru mine, așa că, without further ado, de acum public la sfârsitul fiecarei luni o listă cu cele mai frecvente nume din articolele de pe substackurile românesti. Prin “nume” întelegând orice cuvânt scris cu majusculă.

Am scos numele de platforme media, Facebook, Netflix sau sisteme de operare, Android, iOS, total neinteresante, apar tot timpul, nu spun nimic.

Frecventa numelor e calculată per articol, nu total. Deci dacă cineva e obsedat de doamna Mirabela, întâia concubină a românilor (săru-mâna, doamnă!) iar numele “Mirabela” apare de 20 de ori într-un articol va fi contorizat în lista o singură dată.

Intr-un viitor apropiat variantele similare (“România”, “României”) vor apărea consolidate într-una singură, deocamdata apar separat.

După câteva luni vreau să fac un mic grafic cu primele 20 sau 50 de obsesii preocupări ale românilor, vedem cum se mai schimbă ce ne interesează pe Substack. 😊

De exemplu, în cele 1632 de articole publicate până acum în luna ianuarie pe substackurile românesti, “România” apare în 267 de articole, apoi “SUA” in 147 (câinele bătut nu pleacă de la măcelarie).

“Dumnezeu” apare abia pe locul 6, după “Trump” si “Europa”.

Românii au priorităti clare. Râdem, glumim, dar pentru aliatul strategic nu ne pierdem interesul. Chapeau!

În afară de nume, noua rubrică de pe Paradigma mai contine și numărul total de articole publicate în luna respectivă si câti autori au muncit să le scrie.

Ce statistici lunare vi s-ar mai părea interesante? Hai, că de mâine merg la plajă, si am timp liber să adaug chestii noi și sunt receptiv la propuneri.

Subscribe now

2. Obeliscuri

Așa cum mie îmi place să scormonesc prin pe ce mai publică românii pe Substack (prost obicei, știu) altora le place să scormonească prin corpul uman. Și o fac mult mai metodic decât mine, au toată invidia mea.

Un britanic pe numele lui de fată Ivan Zheludev, tot scormoning prin genomul uman a găsit mii de fragmente de ARN care nu se potriveau nici cu gazda, nici cu “musafirii” cunoscuti din flora intestinală.

Le-a botezat “obeliscuri” pentru că sunt mici, se multiplică singure, sunt structural distincte si, creme de la creme, nu pot fi incluse in niciuna din categoriile existente de forme de viată. Nu sunt bacterii si nu sunt virusuri. Sunt ceva intermediar sau ceva total diferit.

“Obeliscurile” sunt molecule circulare de ARN, care nu au un învelis de protectie cum au virusurile si trăiesc în bacteriile care trăiesc în interiorul nostru. Cam ca în povestea de la mine de la țară din Irlanda, care este o insulă pe care se află un lac, lac care are la rândul lui o altă insulă. Sort of.

Cele mai apropiate rude ale obeliscurilor par să fie viroizii (agenti patogeni făcuți doar din ARN) si replicatorii pre-celulari. Obeliscurile par sa fie un fel de “fosile moleculare” provenind din perioadele timpurii ale aparitiei vieții.

Cel mai interesant detaliu legat de “obeliscuri” este acela că nu trăiesc direct in celulele noastre, ci doar în bacteriile care trăiesc în noi. Un fel de “paraziti ai parazitilor”. Dar parcă am mai spus asta deja.

Un fel de păpuși Matroshka biologice. Păpușă-în-păpușă-în-păpușă. Ce șanse erau ca un rus să descopere niște Matroshka biologice? Așa apare nevroza de destin.

Până acum nu e nimic clar dacă obeliscurile ne fac rău, ne fac bine sau nu ne influentează în vreun fel.

Câteva posibile presupuneri rezonabile ar fi că obeliscurile influentează comportamentul bacteriilor, sunt în competitie cu virusurile care infectează bacteriile, că nu fac nimic util pentru noi însine și există doar din cauza faptului că evoluția a uitat de ele si nu le-a eliminat. Cam ca multi politicieni din România, dar asta e o altă idee pentru altă dată.

“Obeliscurile” ne provoaca să revizuim un pic definitia vieții, sugerează că s-ar putea să fi ratat o categorie întreagă a ceea ce se califică de a fi viață. Sau si mai dubios, că viața ar putea fi un spectru, un continuum si nu neapărat o listă.

Eu trebuie să vă mărturisesc că după ce am citit povestea obeliscurilor am început să mă simt așa, ca un fel de șantier arheologic biologic, cu multe zone încă neexplorate.

Și mulți migranți ilegali. 🙃

Leave a comment

1. Grotte du Lazaret: peștera neandertalilor

Una din teoriile dragi paleoantropologilor este ca strămosii nostri neandertalii, care locuiau la mare distanță unii de alții, răspânditi prin toata Europa și o mare parte din Asia, se adunau anual în câteva peșteri din Europa. Cele mai cunoscute fiind Grotte du Lazaret si La Ferrassie din Franța.

Habar n-avem de ce parcurgeau săracii drumuri de mii de kilometri ca să se întâlnească, să petreacă ceva vreme împreună și apoi să plece de unde au venit. Putem doar specula că trăind în grupuri foarte mici erau suficient de inteligenti încât să facă efortul să se întâlnească si să facă schimb de neveste, fie temporar, fie permanent. Ambele fiind modalităti excelente de a evita consangvinizarea.

Cine stie, poate că mai făceau schimb de ponturi, de tehnici de vânătoare, de retete de conservare a alimentelor sau de orice altceva. Sau poate, pur si simplu era forma lor de conectare la o zonă din care se răspândiseră cu multe generații în urmă. Un fel de pelerinaj anual la “Mecca” lor din Franța.

N-o să stim niciodată cu sigurantă de ce făceau asta, însă dovezile genetice de până acum sugerează că neandertalii răspândiți pe două continente s-au întâlnit periodic pe o perioadă îndelungată. De exemplu, în cazul pesterii Grotte du Lazaret între anii 200.000-40.000 îen, adică vreo 160.000 de ani.

Unele din fragmentele de oase găsite au urme de violentă. Putem doar presupune că întâlnirile periodice nu erau întotdeauna pe pace și prietenie si că vizita la pesteră era ultima pentru unii din participanti.

Dacă ne gândim la faptul că cei mai multi dintre noi au 2-4% de ADN de neandertal (mai putin dl. Gelu Duminică, el a scăpat de povara asta, dânsul are ereditatea încărcată în alte direcții), poate că este în ADN-ul nostru să ne întâlnim periodic la cumetrii, pelerinaje, festivaluri, mai schimbăm ponturi si/sau neveste și apoi ne vedem de viată fiecare la scara blocului lui.

2. Davos: peștera noastră

La vreo 430 de kilometri de pestera du Lazaret se află Davos, un alt fel de “pesteră” modernă unde urmașii neandertalilor se întâlnesc anual, în fiecare lună ianuarie ca să schimbe si ei ponturi. Ponturi, nemultumiri, avertismente și amenintări. Multe nemultumiri și multe amenintări. Formulate politicos, desigur, în noua peșteră nemultumirile nu se mai lasă cu oase rupte. Poate doar cu ochelari de soare în cazul presedintelui Macron sau cu o răpire la ceas de noapte în cazul președintelui Maduro.

Hominizii de astăzi care se întâlnesc în peșterile bine încălzite ale Davosului nu mai fac schimb de neveste, le lasă acasă, că ar muri săracele de plictiseală la Davos. Nici shopping nu poți să faci în orășelul ăla fără suflet, că sunt blocate străzile de poliție si manifestanti.

La întâlnirea de anul acesta șefa hominizilor europeni a venit cu o propunere ambițioasă și anume să facă un pas solid în directia federalizării Europei prin crearea unei forme unice de organizare comercială la nivel european.

A evitat cu grijă sugerarea ideii de federalizare sau de dezbatere democratică pe marginea propunerii. Adică cu alte cuvinte a evitat să îi întrebe direct pe europeni dacă și-ar dori ei înșiși o asemenea formă sau nu. Deasemenea a evitat inteligent să opună forma propusă cu diferitele forme naționale existente acum (SRL-ul românesc, GmbH-ul nemțesc etc) ci să o prezinte drept o a 28-a formă, care se adaugă la cele deja existente.

O formă de organizare care îsi propune să simplifice activitatea comercială, să reducă obligațiile de asigurări sociale și să armonizeze fiscalizarea în toate țările membre. Toate generoase si binevenite. Aproape nobile.

Un scenariu frumos pentru angajatori dar mai putin frumos pentru angajați și pentru legislațiile naționale ale muncii ale țărilor membre.

Pe măsură ce noua formă de companie se va generaliza iar angajatorii vor migra către aceasta din diferite motive (administrare simplificată, taxare mai blândă etc) unele din putinele prerogative pe care le mai au țările membre EU adică legislația muncii si fiscalizarea vor dispărea ca un fum.

Nu trebuie să fii economist sau jurist sau Mama Omida ca să vezi capcana care ni se pregăteste. Sigur, dacă partidul, Weltanschauung-ul, ordinul de zi pe unitate sau vânătăile de la trotinetă/blugi/banane îti permit să o vezi ca pe o capcană.

După ce va apărea va fi ca si cum tot mai multi români vor lucra pentru companii din străinătate, companii care nu oferă aceeași protectie socială și nu se supun acelorlasi reguli. Atâta doar că acea străinătate va veni ea în România, nu vor merge românii la ea.

Scopul final este desigur, ca în aproape fiecare decizie luată de neandertalii din Bruxelles o Europă fără națiuni.

O Europă emasculată, fără o identitate clară, usor de intimidat, de bruscat și manipulat.

3. “W”: peștera digitală

Până când europenii vor începe să muncească pentru “eu-inc1”-uri (așa se numeste viitoarea companie trans-europeană) ca să nu îsi mai piardă vremea pe social media cea plină de fake-news și propagandă non-europeană li se mai pregăteste ceva. O platforma social media doar pentru ei, numită “W”.

De ce “W”? Unii zic că vine de la “we”. Alții zic că vine de la “Values” și “Verified”.

La partea cu “values” nu mă bag, că e alunecoasă, ca la petrecerile cu blugi si banane, dar partea cu “verified” e certă. Noua platformă social media europeană va necesita o identificare a utilizatorului cu un act cu poză.

Visul umed al tuturor mai-marilor Europei, de a termina prostia asta cu opiniile personale care umblă brambura pe internet.

Am înteles, da? Noua platformă nu este făcută ca oamenii să comunice liber, ci ca să combată celelalte platforme. Jeez!

Aici ați putea obiecta că sunt alarmist și că sunt îngrijorat drobul-de-sare-style. Parțial adevărat.

Ca unul care asculta în adolescență “Europa Liberă” si “Vocea Americii” vara cu geamul închis, ca să nu mă audă și să mă toarne vecinii, am tot dreptul să fiu îngrijorat. Că, na, am mai trecut prin asta și de atunci am rămas sensibil. 🙃

Sunt îngrijorat nu neapărat că va apărea o platformă social media nouă, e încă loc sub soarele înnorat al Europei pentru mai multe, ci sunt îngrijorat că s-ar putea să devină obligatorie. Sau singura la care vom avea acces. Pentru că celelalte, X & friends nu mai sunt demult acceptabile pentru neandertalii care se adună în peștera din Davos.

Nu, nu e nevoie să vă dau exemplu “RT2”, (asta ca să scutim insultele gratuite cu “putinismul” și să fie nevoie să vă dau block 😅), ci vă dau exemplu New York Daily News sau Chicago Tribune, care nu mai sunt disponibile publicului european pentru ca…Ursula.

Sigur, nu sunt importante, cine mă-sa lui de neandertal citeste “Chicago Tribune”, dar sunt simple exemple de presă la care europenii nu mai au acces. Decât complicat, cu VPN & shit.

Iar atunci când va apărea în viața noastră “W”, poate că “X”, “VKontakte”, “Gab” sau TikTok vor decide să nu mai fie disponibile și pentru noi pentru că s-a decis la Davos că facem parte din peșteri ideologice diferite.

Gata, v-am lăsat, mă duc să fac focul în peștera mea, că la mine la țară în Irlanda s-a cam făcut frig. La voi cum e? Tot frig?

1. Cele două cărți

Acum multi ani, când îmi petreceam verile (si uneori o bună parte din toamne) pe malul mării într-o dubă ruginită, îmi făcusem niste prieteni ciudati si simpatici. Doi dintre ei, dusmani “ideologici” de moarte se antipatizau si se contrau ori de câte ori aveau ocazia. Bine, eu cred că în secret tineau unul la celălalt si se bucurau când se întâlneau. Dar locuiau în orase diferite, nu se vedeau decât verile, asa că aveau si timp de refacere.

Fiecare dintre ei scrisese câte o carte. Adică cel putin asta era legenda, că eu nu am citit niciuna dintre cărti, că erau amândouă în afara preocupărilor mele.

O carte era despre piramide, se numea “Arta piramidelor” sau “Arta de a construi piramide”, cam asa ceva. Cealaltă se numea “Cum să te lasi definitiv de fumat”.

Fiecare din cei doi era convins de importanta contributiei sociale a operei lui, fie la educarea publicului în ceea ce priveste piramidologia, fie la partea cu combaterea flagelului fumatului.

Pe mine personal nu m-a interesat serios niciuna dintre teme. Piramidele sunt interesante, dar asa, de la distanta, n-am simtit niciodata nevoia să mă apropii de ele, le-am văzut doar în poze, iar de fumat m-am lăsat ca Adrian Năstase de politică, brusc, brutal, cold-turkey, fără să mă uit înapoi si fără regrete. Deci niciuna dintre cărti nu era pentru mine.

Într-o noapte cu lună plină când stăteam pe nisip si ne beam anxietătile de la miezul noptii a început o nouă discutie despre care carte din cele două ar putea fi mai importantă. Și fără voia mea am fost luat drept “arbitru”.

Recunosc că initial m-am simtit usor măgulit, era ca si cum alegerea mea ca “arbitru” era un fel de validare a mea personală, ca doi autori publicati se lasă “evaluati” de mine. În conditiile în care eu nu le citisem cărtile si nici nu aveam nici cea mai mică intentie. Îmi luasem deja cu mine, în duba ruginită de pe malul mării doua geamantane cu cărti misto pe care abia asteptam să le citesc, n-aveam timp de junk-books. Dar…noblesse oblige, asa că n-am fugit de răspunderea discutiei si “arbitrajului”.

Am încercat să fiu cât mai obiectiv si să stabilesc câteva criterii după care am putea compara cele două cărti. Stiti cum e, dacă ai un criteriu potrivit poti compara un hipopotam cu prunele. Sau pe presedintele Nicușor Dan cu un presedinte “pe bune”. Dificultatea nu e comparatia, ci doar găsirea unui criteriu.

Și cum fiecare român, in afară de fotbal, geopolitică, epidemiologie si drept constitutional se pricepe si la analiză criterială m-am apucat împreună cu prietenii mei, autorii publicati, să stabilim niste criterii valide pentru a compara operele lor. Doar de ei cunoscute, că nu cred că îi citiseră din scoarță în scoarță nici mamele lor.

Am testat un pic criteriul vag al “importantei sociale”. Ce o fi mai important pentru publicul larg, niste curiozităti istorice, matematice, geografice despre piramide? Ne poate impresiona cultura generală a interlocutorului, dar ne lasă reci daca interlocutorul e fumător sau nu, treaba lui cum îsi distruge sănătatea.

Pe de altă parte, ce e mai important pentru o persoană, pe termen lung, să stie niste curiozităti nepractice, neutilizabile în vreun fel sau să facă o schimbare importantă în viata lui, să se lase de fumat si astfel să mai adauge câtiva ani buni la speranta de viată? Bine, ani teoretici, că dacă nu ti-i consumă fumatul, ti-i consumă nevasta care te enervează în fiecare zi, sau obezitatea, sau Andreea Esca, dacă esti consumator de Esca.

Deci ce ar fi mai important, a afla câte ceva despre piramide sau a afla o metodă practică de a te lăsa de fumat?

“Piramidologul” argumenta că textul despre cum să te lasi de fumat e inutil.

1. nu toti oamenii fumează, deci nu au problema asta

2. nu toti fumătorii vor să se lase de fumat

3. nu tuturor oamenilor li se va potrivi metoda

Comparatia lui era cu un manual despre cum să cresti curcani. Nu sunt multi oameni care să aibă conditii să crească păsări, dintre ei nu sunt multi care isi dorească să crească curcani, găinile sunt mai usor de crescut, deci publicul e destul de nisat.

În final, ca să nu se lase cu sânge (sânge “conversational”, desigur) am concluzionat cu toții că cele două cărți sunt destinate pentru două triburi diferite, care trăiau în două pesteri diferite, cu două nevoi diferite si am trecut mai departe.

Subscribe now

2. Cele două peșteri

Ne place sau nu, natura noastră a rămas profund tribală, așa cum a trăit cea mai mare parte a timpului specia noastră. În grupuri mici, divizate fundamental pentru resurse. Cele două peșteri sunt în ADN-ul nostru, avem nevoie de acest model mental ca să ne simtim în sigurantă și să întelegem lumea.

Întotdeauna suntem “noi” si “ei”. Iar criteriul care ne separă nici nu contează prea mult. Iar când lipseste îl inventăm pe loc. Originea etnică. Felul în care pronuntăm anumite cuvinte. Biserica la care ne plătim cotizatia. Orice.

Cu siguranță există mult mai multe lucruri pe care le facem diferit, dar ca să ne fie mai usor ne împărtim instinctiv doar în două, “noi” si “ei”.

Nu întâmplător la alegerile prezidentiale sau parlamentare, desi aparent sunt în joc mai multi candidati, mai multe partide, variante, preferinte, de fapt sunt doar doar două. “Noi” și “ei”.

Adaptăm “mobilierul” din cele două pesteri, adaptăm gradul nostru de tolerantă în așa fel încât să îi tolerăm pe cei din aceeasi “pesteră” cu noi și să îi urâm și combatem cum se cuvine pe “ceilalti”, pe cei din pestera adversă.

Uneori chiar ne putem muta dintr-o pesteră în alta. Pentru că ceea ce contează cu adevarat nu este ceea ce ne desparte, ci diviziunea. “Noi” si “ei”.

Am trăit experienta discutiei despre cărtile de mai sus în foarte multe feluri. Discutii cu “vaccinisti” versus “anti-vaccinisti”, între partizani ai globalismului versus doritori ai conservării traditiilor.

În toate aceste discutii în spatele argumentelor solide, subtile, inventate este doar nevoia de apartenență.

E mai usor să ne definim propria noastră pesteră descriind limitările peșterii celorlalti. E mai ușor să descriem ce NU ne place la ceilalti decât să ne definim propria optiune electorală. Mai ales când candidatul votat de noi e așa cum e, vai de mama lui, parcă ieșit de pe băncile școlii ajutătoare.

Nevoia de apartenentă și nevoia de diviziune sunt doar două fețe ale aceleiași monede. “Noi” și “ei”.

Nu ideile ne țin în viață, ci apartenența la un trib.

Iar fără “ei”, “noi” nu prea știm cine suntem.

Leave a comment